Mişcarea, noiembrie 1922 (Anul 16, nr. 240-264)

1922-11-26 / nr. 261

ARUL XVI Ro. 261 mmmmaommmmm UN LEU NUMĂRUL a şl Administraţia AmmcîifH şi Reclame c to oBodstttîsi avswtaj*«se direct ta MrsA rtratta starataA, tefi Piaţa Ustre* S. urnea prte toate zgenţffte de pufeiîcrate. DUMINICA 26 NOEMBRIE 1922 Apare zilnic Seb Direcţiunea «nai cosu#».' de Redacţie REGINEI NOASTRE... Aproape zi cu zi, sânt şase ani de otancL. Intr'o seară de Noembrie, pe urmele frânturilor de oşti, mânate de viforui tuturor nenorocirilor, Rgina ţării oj­unsă U restrişte, ceru şi Ea adăpostul ziduilor noastre. Purtând In cuget icoana chinuitoare a patriei sdrobite, sângeratâ’n suflet de pierderea copilului său scump, cu ochii plini de priveliştea bătăliilor fatale şi da Icoana unui mormânt a bea unchir în preajma Bucu­reştilor.­—Mărita Doamnă atingea la Iaşi culmile îndoitului său calvar, de Regină şi de Mamă. Şi totuşi, întrecându-se pe sine, în vâltoarea durerilor care cutremur­­a o ’ntreagă ţară, din clipa cea dintâi, Regina a dat pilda sufletului Său nobil de o antică virtute. Deasupra tuturor a fost Aceea Care ve­ghează şi Care alină muncind fără odihnă şi fără de răgaz, cu o râvnă, cu o însufleţire de o­m întrecută şi admirabilă abnegaţune­ Poporul şi armata, din cele mai umile locuinţe până în fundul tranşelelor pierdute, a cunoscut ocroti­rea sa caldă, milostivă, dătătoare de nădejde şi de viaţă,­­ la spitalele de răniţi, In lazaretele de bolnavi, Regina a purtat şi zi şi noapte ajutorul care clină, vorba care mângâie, şi mai presus de toate credinţa neînfrântă în dreptate şi în tsbâr­dâ. Doi ani plini de dureri, dar plini şi de speranţe,­îndemnaţi cu sacrificiile şi biruinţele oştirii, cu necre­dinţa unui aliat care ne sili să depunem armele fărâ vreme, cu apăsarea unei cârmuiri duşmane care sdro­­bea toate drepturile şi aspiraţiunile noastre naţionale, au legat în viaţa laşulut şi a Moldovei repopera nea­mului şi însăşi viaţa şi opera Reginei. " Când zorile mântuitoare s’au arătat iarăşi, când steagurile amit­ei au pornit falnice să despresoare trupul României Mari, atunci pe urma lor Inima ţării a părăsit şi Ea plaiurile noastre. Cărând, în fruntea oştilor învingătoare Regele şi Regina îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştii răsbunaţi. De atunci trec­e­au iarăşi anii. Şi rând pe rând se ’nde­plineau porun­cie­ istoriei, care au hărăzit pa­­tri­i române drept răsplată a jertfelor şi muceniciei sale, puterea şi mărirea abea închipuită de premergăto­rii idealului naţional. Iaşul, martor al zilelor grele, a împărtăşit cu bucurie mândră foate clipite acestea fericite, şi a tresărit odine în zidurile sale solitare, câ­nd clopotele sonore din cele aproape o sută de biserici vesteau încoronarea glorioasă de la Alba Iu­li­a. Astăzi, R­om­a încoronată, în fastul înălţătoarei apoteoze a poporului român, vine spre vechiul Iaşi, cinstindu-l cu întâiul pas, care şi-l îndreaptă din înălţimile tronului său consacrat, pe cuprinsul larg al Ro­mâniei întregite. Noi înţelegem însă că nu este numai un act de curier­­s pe care Doamna ţârii îl face vechiului oraş, fostă Capitală şi leagăn al tuturor Unirilor, ci întorcăndu-se spre dânsul El vine cu su­fletul pelerinului cucernic, care la clipa cea mai sfântă şi mai răsplăti­toa­r­a vie fal­a­de, îşi închină gân­dul acolo unde a luptat bârbăteşte, a suferit şi a nădăjduit mai puternic şi mai viu, pentru labânda patriei şi a cre­din­ţii Sale. Anii de răsboi, au înmulit aşezâmintele de ocrotire ale Iaşului, pentru a împlini atâtea nevoi şi alina atâtea suferinţe. Operile caritabile s’au ridicat cu îndemnul, şi cu exemplul inuit şi binefăcător al Reginei, care vine să le revadă iarăşi ca o chezăşia nouă a drag­ostei Sale pentru nevoile o­bşteşti, ca un semn de aleasă cinste pentru oraşul nostru. laşul fericit şi mândru, închină Reginei României Mari sentimentele sale de neţărmurită dragoste şi de adâncă venerațiune. „MIŞCAREA" Bine ai venit la noi, Regină 1 Regia* a Ţărilor unite Şi dulce marță a pribegiei O stea în noaptea de ’ntuneric Lucind pe cerul României. Azi, când revii pe platul nostru Strălucitoare de lumină, In orice Inimă vibrează: „Bineai venit la noi, Regină I II Căci astăzi, re'ntregim în suflet Un vis frumos al deportărei Când Alba-lalia renaşte Cu clipele Incoronărei... Şi bucuria se revarsă Din înălţimile albastre Dealungul razelor de soare In fundul Inimilor noastre. III Iar noi, Te prea-mărim, Regină, Ce-ai dat sublima măngâere Ştergând cu mâna Ta de mamă Atâtea lacrimi şi durere., Şi Cerul să Te aibă ’n pază Călăuzindu-Ţi viitorul. , Bine-ai veni la noi Regină­­“ Iţi strigă astăzi tot poporul. Ionel Fr. Botez Plecarea ti-lui Mussolini Laussane 23. (Rado?). E-l Mus­solini a plecat aseari, la Roma^ înainta de plecarea sa, el a fă­cut dedări fii ziariștilor italiene aspra­­lusitanii reparafiunilor. Primul ministru a didim! ci Ger­mania poete să plătească și tre­­bue să plătească. El a adăugat că Italia va sprijini acest punct de vedere. Din „Ţara* Reginei Cuvinte Regale despre Iaşi In al douilea volum din tŢara Mea• M. S. Rgina Maria închină un slogios capitol Iaşului. La cronicele ce s’au scris până acuma despre Capitala de odinioară şi acum, Re­gina României a adus, în vremuri de bejenie o contribute adânc cugetată şi ab­a­ţie, in­vocând, în pagini maestre, reminiscenţe glo­­tioa­se din istancul Iaşu­­i şi crdonănd fu­gitiv dar artistic pitorescul său: laşul! Numele acesta are un sunet deo­sebit in ure­chile noastre! Mai aies in cli­pa când primejdii nouă şi nemai­auzite ne privesc In tată. * Clnd trebuia să fugim din Bucureşti, la­şul a fost oraşul unde alergarăm cu to­ţii,—odată el insuşi o mîndră cetate de Scaun, care fusese j­­rtfttă gloriei alteia şi care deodată avu să adăpostească pe aceia cari o ingreoraseră atiţia ani. laşul făcu tot ce era cu putinţă ca să ne pri­mească, dar puţinele lui mijloace au fost greu incercate la laşul ! Oraş de soartă schimbătoare, o­­raş scump oricarii inimi moldoveneşti, o­­dată centrul îngrijit cu dragoste şi Înflo­ritor, iar in anii din ■ rmâ foarte neglijat, foarte părăsit trăind numai dla amintiri­le sale, după ce plecaseră chiar şi aceia la cari ţinuse mai mult. Numele lui a păs­trat dulceaţa lucrurilor odată Îndrăgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru frumuseţea ei, dar pe care anii trecind a­u dat-o uitării, ca atitea altele. Aşezat pe mai multe dealuri, intre ver­deaţă şi grădini, Înconjurat de regiuni roditoare, laşul are toate motivele să fie mindru de situaţia sa pe care multe ora­şe i-ar învidia-o. Bisericile lui sunt nenu­mărate şi, văzut de departe intr’amurg, c­ac ceaţa pluteşte ca un val deasupra neajunsurilor sale, laşul pare o cetate fermecată din mijtonul căreia turnuriie şi cupolele de multe feluri ale lăcaşurilor sale se înalţă ca stafiile gloriilor trecute pe care nimic nu poate sa le şteargă. Dar in toate vremurile aşezarea geo­grafică a laşului a fost nenorocită, şi de aceea a cunoscut invazis in toate formele şi, odată cu cu­mnvasia, schimbarea şi de­zastrul focul, foametea şi teama. Aşa de felurite au fost fazele soartei sale, aşa de multiplii stăpîni cari îşi În­semnau drtpnri asupra oraşului, urmin­­du se unul pe altul cu o aşa de ameţitoa­re rupezeciune, incit, cetind vechii leto­piseţ!, mintea se Încurcă şi e greu pentru cel nedeprins să urmeze o aşa de învăl­măşită poveste. Dar, ştind noi astăzi îna­intea unor împrejurări mari şi grozave nu pot decit să arunce o privire în urma asemănănd ziua de astăzi cu ziua de ieri şi minunindu-mă cum acest oraş nenorocit a fost supus la toate formele de dezas­tru. Totuşi el dăinuieşte şi se află in via­ţă nesupus de restrişte, ţi nici o prefă­­cere n’a fost in stare să-l smulgă de la neamul al căruia este. Am încercat să tăesc Întrecutul laşu­lui ca să Înţeleg mai bine starea lui dar, azi m'ar duce prea departe de ar fi să-i Înșir tot trecutul*. Gândurile au aripi d­e sboară în lume fără să fie văzute, ducând cu dănsele putinţa binelui şi a rău­lui. Cei cari le zămislesc, şi mai mult încă, cei cari le aştern pe hârtie, trebue sâ aibă griza de sămânţă pe care o seamănă şi o împrăştie. Un gănd frumos poate să fie ca o bise­rica In care omul tot od­hneşte suf­letul, Iar g­âdul rău ete negh­ea care trăbuşă grâul cel ma­i curat şi mai rodnic. Gândurile au ailpit d* acela să­ fim cu gra­jd pentru gândurile trimise In lume, mal ales în ceasul când soarta tot coboară um­bra ’t asupra viitorului nostu şi asupra o­noarei unei ţâri care s’a ridicat la o culme înalta prin credinţa, prin jetţa, p In sufe­rinţa şl prin idealul care a timis-o In luptă. Măreţia unul popor nu stă nuat în ceasul biruinţei, ci mal ales în puterea lui de a sufen. De acela gândurile fiecăruia trebue să fie ca stârnite cu care clăd şti o fortăreaţă împrejurul onoarii patriei, o fortăreaţă atât de tare In cât generaţii e care vor veni să se simtă sigure litre zidurile ridicate pe mormi­te—pe mormintele acelora cari şi-au dat viaţa pentru un ideal, ziduri cimentate de sân­gel vitejilor şl de lacrimile celor ca­re 11 ptlng.­ Gândurile au aripi—de acela tea aminte la gândurile pe care le trimiţi In lume. MARIA Regina Românie! Chestia Trad­ei Lausanne 23.­­Rado ! - In chestia Trade! Oreideniale D-nii Duca şi Nincici s’au pronunţat la contra pro­punerea de-a rezolva această chestiu­ne pe cale de plebiscit. La această părere s’au asociat delegaţii puterilor aliate, Cari consi­deră câ plebiscitul este periculos pentru menţinerea păcii, cu atât mai mult cu Cât experienţa ce s’a făcut până acum cu Întrebuinţarea plebi­scitului a’a dat rezultate satisfăcă­toare. Occidentale Icoane din vremea războiului In Jurul Războiului Era noapte. Un vânt tăios sufli dfasupra câmpie!. Se lăsase un f­ig »trasalc. S de e sdip au In îaâlţim'Ie fără sfârşit şi păreau că vor si fegă cât mai depa­te de cerul pămân­tului Zăpada densă scânteia de lumină. Nouri mei se ridicau dn când in câod şl, fugăriţi de v-soo*, păre­a că Îşi caută scă­parea dn niţta vrânii chiu­itoare. * O noapte tristă, o noapte întunecoasă, o noapte da sufli. Vâjâita! vâatold ros­­tigjl­a uneori sunete skistre. Erau b­b­i­­tu­ite din depărtare care vestiau glasul răz­boiului. La marginea drumului, de-abia sărindu-ie în noapte ca o linie neagră în zăpada albă pângărită de multe picioare, câţiva s­edaţi înghezuiţi unul iati’zttal tremurau lângă ce­nuşa acul foc aproape s’ ni. Viscolul pr­ea că pe ei îi caută, căci s­­aupra lor tfinnca vârtejdle da căpadă, pre­cum une­ori vslatila spemegânde se aruncă asupra stâncilor. Soldaţa îţi ildi­ase gule­rele peste urechi, îşi trăseseră ch­iurile pe ochi, însă ulei mantalele, nici căciulile nu erau în știre să-i ocrotească de furia vis­colului. Să fi fost de toți pisă la doisprezece. Intre ei, vre­o patru bătrâni cu bifaie că­runte şi unui tinerel de tot. Păzisa o ceată de pi­­onieri zdrenţăroşi, trişti şi resemnaţi, trân­iţi împrejurui celor din urmă tăciuni numeguezi ai focurii. Şedeau cu capetele plecate pe genunchii ai­oşt­ri îşi apărau i­ţele de zipidă şi de privirile celor cari se uitau la ei cu milă, dar şi cu dispreţ. Toţi aveau nuaile degerate şi crăpate. Santnelele nu prea luau seama­­ ei. Ver­bele lor întretăiate de vânt mergeau num­ai la tovarăşul lor cel mai tânăr, ca e se spr­­­ala în arma lui ca el obteu în bâ­l. Era un fiicăiadra de vre-o 18 -19 m­l, cere privea în noapte ca o expresie visă­toare in ochii mari aba^frL Fagi mari de zăpadă vis-oleau din toate pârti.e, cădeau în blana căciulilor, se p­indeau de gemle lungi și asprâ și îi sleau sâ­nsa din dmp în timp cu mâna pe obraz. — Vaiile ss atinge focul, mormăi un bătrân; pâ Jo trece și noaptea asta de o­­tâadi vom muri ca toții de frig, de Regina Maria. — Să nu fi rătăcit drame’, bombăni na a’ful. — Cine se mai gândește la asta? site Acdr­i Scurta, s fui mica lui detașament. Firea îi era ca şi nomei®, scurtă și supă­­rătoare pentru cei ce trebuiau să-l asculte. — Cuta poți să daci p­izoaierd mai de­parte ca picioarele nghteste? Trebuia să ajângem în ed lanaimea nopţii....... şi mai nare misa. — Da­r degerăm aici, până în ziuă pu­ţini vom rad rămânea dn câţi suntem. Şi păcatul nu va fi nici a! nostru, nici al f­i Dumnezeu. — Dar al cui va fi păcatani? — Ficatul războiului, zise bătrânel Pe­tre a Pasca, care până aten.I na sî ames­tec­esc îa vorbi. • — Războia, războiu I lagâni Scurta, războiul v ne și ucide ca d vară secetoasă, s­u ce ă­ ă n un potop când semințele de abia Încolţesc. — Și Iacă un războiu ca cel de acum! îndrăzni an atal. — Distriașii ăștia sunt draci carsti! a­­diogă unii! care facerea în zidar şi aţâţe câţi­va tăciuni. — Să-i ia drace! strigă Sceris, şi, ca să dea tă­ie csvistelor lui, saflă îa foc. Vâsle îşi întoarse către băt­âni fata tâ­nără, bătută de viscol. — Mi-i milă de prizonieri. — Milă! Sa auziră de­odată mai multe gh­ii i p­otivnice. — Mită pentru câiii fs'ia de străini! — Sast tineri și departe da casele lor, încearcă­ să lămurească sfos Vasl­e. — Și noi, unde santem? — Noi sântem toc în ţsri noastră ! — Nu penun că ei au vrut mai suntem încă pa aii ii Câteva clipe de tăcere. — Mă, asta e noaptea lupilor, întrerupse lari și unui. — Noaptea lui Scaraoțchi, zise un alini. — Bî noaptea morţii —^idă,gâ an al tre­cea. — Văsiie, murim de fr’g dică ne găsim lemne, zise Scarts din noi. — Unda să gătești lemne în pustia asta ! răspunse Vaslie, răuimat în puşcă ca tip­

Next