Munca, iunie 1957 (Anul 13, nr. 2985-3010)

1957-06-01 / nr. 2985

Pag. 2-a Cintec pentru pruncul meu Pentru tine aş culege, prunc cu ochişori senin­, cite clipe lingă tine voi trăi, atiţia crini. Pentru tine aş aşterne, prunc cu miinile din floare, mii de poezii urz­­e numai din surîs şi soare-aş trud -n sudoarea frunţii, pentru tine, poate tata să clintească chiar şi munţii. Şi cîîid gungureşti în leagăn cîntece de vrajă pline, prunc cu gură ca măceşa, mi-aş da viaţa pentru tine. Insă viaţa mea e torţă greu de stins, cînd, înclinată peste viaţa ta de nufăr, calea bună ţi-o arată. OVIDIU RIUREANU S­U­R­P­R­I­Z­E... BACĂU (coresp. „Munca“). Nici in urmă cu citeva luni dacă ai fi vizitat căminul de zi pentru copiii muncito­rilor fabricii de postav „Proletarul“ nu ai fi pu­tut spune ci micuţii de aici duc lipsă de ceva. De atunci însă cite nu s-au făcut ! Prin grija conducerii fabricii şi comitetului de între­prindere le-au fost crea­te tinerelor vlăstare ale muncitorilor cele mai bune condiţii pentru a trăi o copilărie fericită. Dar dragostea pentru, copiii muncitorilor n-a găsit margini. Străda­niile conducerii fabricii tind a le face viaţa mereu şi mai frumoasă. In iarnă li s-a făcut micuţilor o surpriză : cu toţii au primit paltonaşe de blană. Acum, de ziua lor, o nouă surpriză : a fost reînnoit mobilierul căminului. In dormi­toare — paturi, lenjerie, pături, covoare — toate nou-nouţe. In sala de clasă — măsuţe, scău­nele, aparate de gim­nastică etc. Nu mai vorbim de jucării... Grijii celor mari co­piii căminului de zi de la „Proletarul" vor să îi răspundă la rîndul lor cu o surpriză. De aceea sub conducerea colectivului de educa­toare ei s-au pregătit cu toată seriozitatea pentru serbarea ce va avea loc cu prilejul zilei de 1 iunie. Bucuria celor mici CLUJ (coresp. „Mun­ca“) — De Ziua copi­lului la Fabrica de ji­gări­e din Cluj— unde major­tatea o formează femeile, multe din ele mame — se pregătesc surprize dintre cele mai plăcute copiilor munci­toarelor și muncitorilor. Programul zilei de 1 iu­nie a fost stabilit în cele mai mici amănun­te. M cutii de la cămi­nul de zi al întreprin­derii dau azi o serbare la club în faţa părinţi­lor şi a celorlalţi sala­riaţi. In aceeaşi zi, cu un autobuz anume în­chiriat de fabrică, ei vor face o excursie în una din pădurile din apro­pierea Clujului. Aci co­piilor li se va servi o masă bogată care, aşa cum este firesc, se va încheia cu un tort mare şi gustos. Micuţii pensionari ai creşei şi căminului vor căpăta şi un alt dar: costumaşe nou-nouţe, deosebit de frumoase Se intîmpla acum citeva săptămtni la comandamentul forţelor N.A.T.O. din sudul Europei O masă mare într-un birou capito­nat Pe masă, o hartă amănunţită de tip militar pe care apar pină şi cele mai pricăjite cătune din nordul Ita­liei. Jur împrejur, generali. O cruce marchează un punct, undeva aproape de frontiera italo-austriacă. In acest punct se înfige vîrful unui compas. Celălalt braț a! compasului descrie cercuri concentrice Foarte calmi, specialiștii socotesc astfel efectele eventuale ale unei ex­plozii­­termo-nucleare. Se fac socoteli în legătură cu trupele ce pot fi intro­duse în această zonă contaminată de radioactivitate. In timpul acesta, la mii de metri înălţime escadrile de bombardiere brăzdează albastrul cerului. Vase port-avion şi cuirasate evoluează un­deva în Mediterană Coloane de tancuri, grupuri de unităţi înarmate cu proiectile teleghidate şi tunuri ato­mice parcurg şoselele. Totul se petre­ce, ca şi cum ar fi un adevărat război. La sfîrşit, un comunicat semnala cu satisfacţie că exerciţiul s-a desfăşurat cu succes. Dar nimeni n-a stat să socotească — după totul ar fi fost real — ciţi copii ai satelor şi oraşelor cuprinse in raza cercurilor concentrice ar fi tre­buit să plătească nebunia războiului atomic cu viaţa ? Cîţi ar fi trebuit să moară în chinuri de-a lungul anilor următori, aşa cum s-a întimplat la Hiroşima ? Socoteli de acest fel nu se fac. Şi chiar dacă ele s-ar face de către oa­menii fără omenie ai războiului ato­mic, aceste socoteli n-ar însemna decît traducerea în dolari şi cenţi a vieţilor plăpînde ce-ar fi fost secerate. In mintea şi in practica acelei lumi viaţa omenească îşi are preţul ei în dolari Preţ care variază pe o piaţă sau alta. In S.U.A., de pildă, preţul unui copil poate atinge 3.500 dolari. (S-au vîndut doar in ultimii ani, în această ţară, 150.000 copii). Bineînţe­les, în alte ţări preţul copiilor este mai mic. In Japonia de pildă, poţi cumpăra un dine de rasă cu 50 de dolari şi o fetiţă numai cu 22 dolari... Bombele cu hidrogen, bombardierele gigantice, cuirasatele şi tancurile nu aşteaptă „pra­ş“ pentru a ucide. Ele ucid şi în timp de pace. Ucid, adău­gind mizeriei lumii capitaliste, alte grele şi împovărătoare sacrificii. Pen­tru a desfiinţa malaria care bîntuie cu furie în cele mai multe ţări coloniale şi semicoloniale n-ar trebui mai mult decît 200 milioane dolari. Dar Orga­nizaţia Mondială a Sănătăţii nu poate stringe nici măcar jumătate din acea­stă sumă 200 milioane dolari! Exact cît costă un port-avion de tipul „Fo­­restal“­­. Mizeria, foamea şi lipsa de asistenţă fac ravagii acolo unde profitul capi­talist este singura lege. Pentru mono­polurile americane, Brazilia este un adevărat paradis. Dar aici, în acest „paradis“, din 100 de copii, 20 mor înainte de a fi împlinit anul, iar alţi 50, înainte de a fi ajuns să treacă virsta de 5 ani. De ceilalţi se îngrijesc mai tîrziu plantatorii de cafea şi pa­tronii fabricilor textile .La fabricile textile din Metaraso (Sao Paulo) — scrie revista braziliană „MEMENTO FEMENINE“ — sute de copii de 14 ani, muncesc cite 10 ore pe zi. Mulţi din ei sunt bolnavi de tuberculoza. Atitudinea faţă de ei este la fel ca cea faţă de vite“. Da! In lumea capitalului copiii tre­buie să-şi dea şi ei obolul de singe exploatării şi asta nu numai în ţările mai înapoiate. O statistică vest-ger­­mană semnala recent că, la München, ucenicii din brutării şi măcelării mun­cesc minimum 12 ore pe zi. Pentru un sfert din salariul mizerabil pe care-l primesc muncitorii spanioli adulţi copiii din Catalonia, copii între 8 şi 14 ani, se istovesc in fabricile textile, în industria sticlei, pe şantiere de con­strucţii, a pietruit şosele în satele Turciei, munca de argat, începe ade­sea de la 5 sau 6 ani... In lumea capitalului, în lumea ai cărei conducători nu economisesc nici­odată bani pentru tunuri şi bombe, unde trusturile îngrămădesc în taini­ţele lor tone de aur, aproape jumătate din copii sunt subalimentaţi. O apune într-un raport recent o statistică a Organizaţiei Naţiunilor Unite. O jumătate din copiii acestei lumi, care cheltuieşte anual pentru arme 100 miliarde dolari, suferă de foame. Asta, în timp ce 34 de senatori americani cer ca o cantitate de 2 milioane de buşeli de grîu să fie transformate în alcool şi folosite astfel la fabricarea benzinei, pentru a menţine astfel ridi­cat preţul griului Asta, în timp ce în Anglia, 8 milioane de litri de lapte sînt vărsaţi în fiecare săptămînă pe cîmpuri şi in foste cariere de piatră, tot pentru menţinerea preţurilor. In timp ce în frigoriferele Olandei — 15 milioane de kg de unt aşteaptă o ur­care a preţurilor. Lumea capitalului şi a războiului condamnă pe copii nu numai la foa­mete, ci şi la ignoranţă. Se spune în­tr-un recent raport al U.N.E S.C.O. : „Aproximativ 200 de milioane de copii de virstă şcolară, care nu au nici o posibilitate de a se instrui şi mulţi dintre acei care merg la şcoală tre­buie să se mulţumească cu o învăţă­tură rudimentară, dată adesea în con­diţii lamentabile ... “ Aşa se explică faptul că astăzi, în veacul al XX-lea, o jumătate din ome­nire nu ştie citi şi scrie. In ţările capitaliste, lipsesc sălile de clasă, lipsesc cărţile de şcoală şi pro­fesorii. Intr-o ţară de veche cultură, cum e Franţa, ar fi necesare astăzi cel puţin 9.000 de săli de clasă. Dar pen­tru şcoală nu se găsesc destui bani E nevoie de bani pentru războiul din Algeria, pentru susţinerea blocului Atlantic. In S.U.A. se cheltuiesc mai mulţi bani pentru editarea de comics­uri otrăvitoare decît pentru manualele şcolare. Mii de învăţători americani s-au lăsat în ultimii ani de meseria lor, meserie mai prost plătită decît salahori. Aceste mii de învăţători americani au preferat să se facă spă­lători în garaje sau hamali în porturi. Nu-i de mirare că în ţările capita­liste s-a ajuns la o astfel de situaţie, căci o statistică arată că, în privinţa învăţămîntului public, se cheltuiesc pe cap de locuitor 90 de dolari în Uni­unea Sovietică şi numai 16 dolari în Germania occidentală ... Dar chiar şi pentru copiii care pot merge la şcoală în ţările capitalului, se pun­e adesea întrebarea: la ce bun ? La ce bun, cînd la terminarea studii­lor ti pîndeşte şomajul ? In aceste ţări mii şi mii de copii cad pradă ticăloşiei răspîndită de milioane de cărţi şi reviste ce proslă­vesc viciul şi crima. In Statele Unite, în Anglia, în Franţa, criminalitatea minorilor este în creştere vertiginoa­să. O statistică britanică arată că 1 din 10 elevi, între 13 şi 14 ani, folo­sesc regulat narcotice. E mai de plîns poate, copilul flămîn­­zit, sau ce a ajuns în închisoare, copilul al cărui suflet este otrăvit de condi­ţiile modului de viaţă capitalist. De plîns, copilul de 14 ani, elev într-o şcoală vest-germană, care şi-a intitulat compoziţia : „De ce să fiu cumsecade şi cinstit?“ Scria acest copil: „îmi pierd echilibrul sufletesc pentru că nu mai cred în nimic. Vreau să cred în ceva, dar nu ştiu de unde să încep. Mai bine ar fi să mor, căci viaţa şi aşa nu mai are un rost.. .. Copii fără copilărie. Aşa cum am fost mulţi dintre noi, care ne-am por­­nit drumul vieţii in lumea de ieri. Aşa cum nu vor mai fi niciodată copiii noştri. Să vorbeşti astăzi despre viaţa pe care o trăiesc copiii ţării care de 40 de ani merge pe drumul socialismului. Înseamnă să repeţi adevăruri de ori­cine cunoscute, înseamnă să vorbeşti de lucruri atit de bine cunoscute. In­cit nici cei mai haini şi mincinoşi de­tractori ai socialismului nu îndrăznesc vreodată să le critice. Aţi auzit vre­o­dată că vreunul din propagandiştii anticomunismului a cutezat să născo­cească ceva pe seama grijii de care se bucură copiii ţărilor socialiste ? Nu ! Sunt adevăruri atit de solide, atit de minunate, incit înspăimîntă chiar şi pe cei mai mari meşteri ai minciunii. Nu cu mulţi ani înainte puteai citi în vechea Chină anunţul: „Nu­­ vă înecaţi copiii în acest loc!“ Astăzi, în China populară palatele imperiale şi grădinile mandarinilor sînt puse la dispoziţia copilăriei. In sate de-ale noastre din cele mai îndepărtate există azi grădiniţe şi creşe, medici şi învăţători care îngri­jesc cu dragoste florile vieţii, crescîn­­du-le drepte şi frumoase. Şi nu sînt încă prea depărtate timpurile, cînd copiii se năşteau în ţarina cîmpului, ca în nuvela lui Sahia, sau cînd trăiau copilăria atit de fioros de aspră cum e descrisă de Zaharia Stancu, în „Des­culţ“. Pentru copii, nimic nu e prea bun, prea scump, în ţările socialismului. Nici un sacrificiu nu este prea greu, cînd e vorba de viitorul lor fericit, cind e vorba să unim forţele noastre pentru a-i ocroti de furia unui nou război. Şi cînd ne gîndim la viitorul copii­lor, nu-i socotim doar pe ai noştri. Nici o mamă, demnă de gloria simplă a acestui nume, nu poate rămîne stră­ină de suferinţele altor copii decît ai ei. Nu e om acela care poate privi liniştit cum copilul vecinului stă­ la marginea unei ripe. Iată de ce, în această zi gîndurile noastre îmbrăţişează pe toţi copiii lumii deopotrivă, cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi voinţă de a-i vedea fericiţi, de a Ie făuri fericirea. A T. RAZVAN Ginduri despre copiii lumii MUNKA Sîmbătă 1 Iunie 1957 - nr. 2985 1 Iunie - Ziua internaţională a copilului JjlJLXiSULSUUUUUULaJULSUlJLJULaj^^ SUUlSUUULJUUlJLSUULSJLSULajLSLJLlLSlSLA SUUL2 gQOQgase 0 Q o Q o o o o o o a o p 9 o o o g o p o o o. o o e o o o u. T ALENTE... $ Erou principal în filmul „Ora­ș“. $ Pianistă și compozitoare la patru ani. Reprezentant al artei româneşti peste hotare­Î έntr-o dimineaţa, pe la ora unsprezece fără un sfert, am auzit la radio vocea limpede a craini­cei anunţind: „Veţi asculta pe Si­­mina Popescu, pianistă şi compozi­toare la patru ani!" ... Răsfoind „Scinteia Pionierului" şi — mai de mult — „Cravata Ro­şie", am văzut desenele lui şerban Niţulescu, elev in clasa a V-a, şi cea­suri întregi am rămas contem­plind măiestria liniilor, atit de surprinză­toare pentru un copil de 12 ani. In altă zi am citit in ziar despre dlorin Enăceanu, solistul in virstă de 8 ani care a stirnit admiraţia publicului cu prilejul concertelor date de corul de copii Radio in Republica Federală Germană, la Düsseldorf şi in alte oraşe, şi pe care noi o cunoaştem de multă vreme ca interpret al poznaşu­­lui „Nea Alecu“. In sfîrşit, acum citeva zile l-am cu­noscut pe Doru Căpraru, micul actor, eroul principal al filmului „Ora H“, care a jucat şi pe scenele teatrelor in „Zbor de noapte", „autor al XI­X-lea" etc şi care are şi el numai 11 ani. Nu-i uşor să fii actor bun, t­rebuie să simţi rolul, să-l trăieşti. Doru Căpra­ru mi-a povestit numeroase intm­­­plări, mai mult sau mai puţin hazlii, din viaţa lui de actor. — Atunci, cind mi-a tras o palmă to­varăşul Smisa luetici, mi-a amorţit falca pentru două zile — spune el trecindu-şi obrazul de parcă mai sim­ţea durerea loviturii, deşi trecuse aproape un an de atunci. Dacă ţineţi minte, lui Dinu, tinărul erou principal al filmului „Ora­ll", ii trage taica-său o palma zdravănă intr-o clipă de supărare. Pentru ca scena să fie cit mai naturală, actorul tată, Simsa luetici (care de altfel e și regizorul filmului împreună cu An­drei olaier) ii trăsese intr-adevăr o palma actor­ului-fiu, Doru Căpraru. Copilul insă nu s-a supărat. Ştia că joacă un rol şi pentru a fi cit mai reuşit, trebuia să-l trăiască. — Bine, bine, — i-am­ spus lui Doru. —■ actor bun eşti, dar cu notele cum stai matale? La şcoală eşti tot atit de sirguincios ? Intr-o clipa Doru scoase carnetul şi mi-l întinse fara şovăire : — Nu mi-e ruşine să-l arăt! Intr-adevar, numai nota cinci de sus pina­­os! Aşa da ! Doru Căpraru e demn de toata lauda. Pe Florin Ericeanu l-am găsit la lecţia de vioară Cintă atent urmărind notele şi căutind să interpreteze cit mai frumos bucata la două viori pe care o execută împreună cu profeso­rul său. Apoi începe să povestească despre călătoria in R F. Germană. — A fost frumos ! Corul nostru s-a bucurat de mare succes S-a clasat printre cele mai bune coruri de copii din Europa. Cind am cintat „Nea Alecu" spectatorii țopăiau pe scaune... Mi-a arătat mindru darurile pe care Ie adusese părinţilor din călătorie. — La început nu prea voiam să-l lăsăm să plece pe Puiu (aşa i se spune acasă) — mărturiseşte mam­a lui — dar pe urmă ne-am gindit că ar fi păcat să nu se bucure şi el de cinstea pe care i-o face ţara de a-l trimite peste hotare ca mic reprezen­tant al artei româneşti. Pe vremea copilăriei noastre nu mulţi ar fi avut norocul acesta. Acum au plecat peste 80 de copii. . La despărţire i-am urat micuţului să ajungă un mare cântăreţ. P­e Şerban Niţulescu l-am găsit lu­­crând la cercul de desen din Pa­latul Pionierilor, sub suprave­g­herea atentă a profesorului Păvăloiu, o pregăteşte şi el pentru concursul de desene al Teatrului „Ţăndărică“. Desenează o scenă din „Albă ca Ză­pada". In cursul celor trei ani de cind lu­crează in cercul de desen al Palatului Pionierilor a ciştigat nenumăraţi lauri sub formă de premii oferite la diferite concursuri pe ţară sau internaţionale. A fost trimis în Bulgaria in cadrul unei delegaţii de pionieri, de unde s-a întors cu o mulţime de schiţe şi de­sene publicate cea mai mare parte in .,Scinteia Pionierului" şi „Cravata Roşie" Şerban Niţulescu este un copil se­rios şi tăcut. Poate prea serios şi prea tăcut pentru virsta lui. Numai cu mare greutate poţi scoate o vorbă de la el. — Povesteşte, cind ai început să desenezi ! Cu ce-ţi place să te mai ocupi in afară de desen ? • Răspunde pentru el profesorul, care In decurs de trei ani a avut vreme să-l cunoască tot atit de bine ca pe propriul lui copil. — Desenează de cînd era mic de tot. Intre timp a evoluat mult. Are un stil personal foarte interesant. Ii pla­ce sportul. . învață foarte bine... — Și limbile străine le studiez cu plăcere ! — Așa ? Bun! Cind vei fi mare ce vrei să te faci ? — Ştiu şi eu ? Poate arhitect... sau inginer... „Pină atunci mai ai vreme să te răzgindeşti de multe ori — mi-,am spus eu — şi să înţelegi care ţi-e adevărata chemare". P­e o ploaie torenţială am ajuns la casa unde îşi are cuibul „pasărea măiastră", sau mai bine zis... puiul de pasăre, Simina■ Popescu, fetiţa cu păr bălai, înaltă cu­ crinul de grădină, în rochiţă albă ca spuma. Copila nu iubeşte nimic pe lume mai mult decit pianul. Ar sta ceasuri întregi să evite la pian, pină cind căpşorul i-ar adormi pe clape. Acea­­a­stă aplicaţie extrem de rar Intilnită la­ un copil de virsta -ei a făcut pe cei­ mai competenţi oameni din dome­­niu­l artei muzicale s-o îndrume şi s-o­­ajute in această direcţie. „Pianistă şi compozitoare la patru ani", aşa a fost anunţată la radio. Şi, înt­r-adevăr, nu e nimic exagerat în asta. Simina Popescu este cu ade­vărat pianistă şi compozitoare la patru are. Cintă la pian şi compune, bineînţeles bucăţi nu prea grele, pen­tru ca nici minuţa ei mică nu poate cuprinde prea multe clape, — dar cintă la pian şi compune, ăsta-i adevărul. Acum stă cuminte pe marginea di­vanului şi ascultă ce povestește mama ei; e preocupată să-și prindă în piept insigna de pionier pe care i-a împru­mutat-o fratele mai mare. In general peste tot pe unde am fost cu ea, a stirnit surprinderea ce­lor care au ascultat-o..." Surprinderea aceasta nu a rămas numai surprindere. Ea s-a tradus în fapte concrete. In mod excepţional, copilul a fost admis să frecventeze cursurile de pian ale şcolii de mu­zică şi, ceea ce este şi mai extraor­dinar, e că Simina Popescu e cea mai mică bursieră a Uniunii Compozitori­lor din R.P.R. Nu mă pot reţine să nu redau textual rindurile cuprinse în adeve­rinţa eliberată de Uniunea Compozi­torilor în urma referatelor unora din­tre cei mai de seamă reprezentanţi ai artei muzicale din ţara noastră. „Se adevereşte prin prezenta că fe­tiţa Simina Popescu este bursieră a Uniunii Compozitorilor din R.P.R­, fiind un element deosebit de talentat şi dotat pentru muzică". In continu­are, organele în drept sunt rugate a-i acorda tot sprijinul in problemele so­licitate, pentru dezvoltarea corespun­zătoare a talentului ei excepţional. ★ In zilele noastre nu există copil ta­lentat căruia statul să nu-i dea tot sprijinul şi să nu-i creeze toate condi­ţiile de care are nevoie. S-a dus pen­tru totdeauna vremea cind tinerele ta­lente trebuiau să-şi facă mai întîi sta­giul foamei şi al umilinţelor pentru a se afirma. OLGA SCHINA-ADRIANA Nu s-ar putea spune că directoarea căminului de zi al colectiviştilor din Recaş munceşte mai puţin decît, să zicem, brigadierul grădinii de legu­me, Francisk Bitzok, care alături de nevastă-sa, Piroşka, piguleşte toată ziua printre straturile de roşii ori cas­traveţi, parcă jucîndu-se. Şi cînd te gîndeşti ca Piroşka este mamă de copii azi-mîine buni de şcoală ! La început, în toamnă, cînd îşi a­­dusese puini la cămin, Piroşka făcea ce făcea şi o­ ştergea frumuşel de la grădină, ori de cite ori bărbatu-său, luat cu treburile brigăzii, se afla de­parte şi n-o vedea. Piroşka se furişa pe după pilcul de salcîmi care împrejmuiau grădina şi strîngîndu-şi mai bine broboada sub bărbie, o pornea într-un suflet ca să nu se mai oprească din fugă decît la ultima uşă de pe strada mare, unde se afla căminul. Nu îndrăznea să intre înăuntru. Se rezema de ulucă şi trăgîndu-şi cu teamă suflarea, îşi căuta printre mogîldeţeie care se hîr­­joneau în curte, copiii. Ioşka şi Piroşka — băiatul de 5 ani, fetiţa de 4 ani —aveau un talent extraordinar să se afle întotdeauna unde gîlceava era mai mare, şi mama — de după ulucă — îşi simţea inima cu­ puricele descoperindu-i mereu a­­mestecaţi printre picioarele celor mai voinici. Dar îndată Ioşka se sălta din iarbă, îşi trăgea pantalonii şi pornea apoi din nou să-şi biruie la trîntă dreaptă adversarul, care se întimpla să fie ori Mihai Blănaru, fiul apicul­torului, ori Hans Weps, fiul prietenu­lui bărbatului ei, şef de echipă viti­col, ori loji, feciorul lui Sahlar, în­grijitor de cai în gospodărie. După ce trecea printr-o spaimă bună, după ce o vedea pe directoarea căminului, tovarăşa Chisăliţă Victo­ria, adunîndu-i dintr-o singură bătaie din palme împrejurul ei şi după ce copiii începeau, cu glasuri mici, să evite : „Hai să mergem frumușel Că vin călușeii Ca zmeii...“ Piroska se trăgea înapoi către gră­dină, cu obrajii ca para, muncind zo­rită să-și îndrepte întîrzierea și să n-o certe Francisk văzînd-o mereu în urmă cu lucrul. Dar asta se petrecea de mult, astă-toamnă, cînd nevasta lui Bitzok nu ştia de cită grijă şi dragoste au parte la cămin copiii colectiviştilor ! De la un timp însă, de cînd Ioşka şi Piroşka i-au umplut capul cu fel de fel de poezii şi cîntece romineşti, ungureşti, nemţeşti, sîrbeşti, cehe, în­tr-o amestecătură de limbi în care nici Francisk — cît era de priceput —­ nu izbutea să se descurce, Piroska-mama s-a dezbărat de obiceiul fugii de la grădină, spre mulțumirea bărbatului căruia numai ușor nu-i venea s-o tot certe în văzul celorlalte femei din brigadă. ★­­ Nu știu dacă cineva s-a gindit vreo­dată la înfăptuirile invizibile, la tru­da plină de gingăşie a educatoarelor din căminul de zi bănăţean, care zi de zi sădesc în sufletele crude ale co­piilor unul dintre cele mai adinei şi mai umane simţăminte: prietenia. Şedeam într-o seară în mica sală de serbări a căminului, înghesuit printre oameni aspriţi de muncă, dar îmbrăcaţi cu cele mai frumoase ale lor straie. In primele scaune le-am recunoscut pe Schmidt Ana, brigadie­ră viticolă, care îşi împărţea frăţeşte locul cu pomicultoarea Cristea Florica. Alături şefa de echipă Kalupţchi Ana schimba în şoapte vorbe cu nevasta lui luteş Florea, care venise la ser­bare de-a dreptul de la grădină. Bărbaţii, în picioare, în fundul sălii, îşi stăpîneau cu greu dorinţa să-şi aprindă ţigări şi în aşteptarea aceea încordată, în privirile încălzite scin­­teind de firească nerăbdare, se sim­ţeau apropiaţi sufleteşte, mai buni şi mai oameni... Pe scenă apăru, mititel şi puţin spe­riat, Mihai, fiul apicultorului Blănaru, care începu să recite cu cel mai curat accent nemţesc: “­ Drei Rosen im Garten Drei Tannen im Wald... Im Sommer ist’s lustig Im Winter ist’s kalt... Oamenii îşi rupeau palmele aplau­­dînd. Dar cind pe scenă apăru fetiţa cea mică a lui Bitzok, care pină la venirea în cămin nu ştiuse o boabă romîneşte şi care acum rosti peltic, dar fără opinteli: Roşioară şi codată Umblă noaptea prin poiată Pe la noi pe la vecini Ca să cumpere găini. De plătit nu le plăteşte. Dar pe loc te jumuleşte... oamenii se întorceau plini de bucurie unii înspre alţii, romîni, nemţi, un­guri, sîrbi, într-o mare şi caldă voie­­bună... Copiii îi apropiau, ştergeau din sufletele lor şi cele mai tăinuite urme de neînţelegere, moştenire a trecutului Întunecat. GH. FLORESCU , Mihai, Piroşka şi Hans Fotoreporterul a poposit şi la căminul de zi al C.S.P., unde a surprins această fetiţă toc­mai cind se încheia la rochiţă. N-a cutezat s-o deranjeze, cu toate că ar fî fost tare ispitit să-i afle numele. In schimb s-a convins că mămica are o fetiță indemînatecă. Un cor, o excursie şi un orăşel căutat La repetiţii... O fărtmă de om, o copiliţă sprîn­­cenată şi cu năsucul în vînt, făcu un semn uşor cu mina, ca un fel de pof­­tire. — Din nou... — Mereu „din nou”... murmură cîţiva d­­in cei peste 80 de corişti. — Hai... „un, doi...’’ şi copiliţa în­cepu să cînte. Urnind această che­mare coriştii, cînd­ între 6 şi 7 ani, cîntară şi ei urmărind cu seriozitate semnele „dirijoarei”. „Dirijoarea“ are şi ea tot vreo 6 ani şi cîteva luni. Se numeşte Cornelia Dincă şi-i foarte serioasă. După obişnuinţă i-am pus cîteva în­trebări, la care ea fără sfiiciune mi-a răspuns următoarele: „Ne pregătim pentru serbarea ce va avea loc de Ziua Copilului. In pro­gram avem cîntecele „Un doi...”, „Marşul păcii” „Ascultaţi copii, trom­peta sună”. Cintecele le-am învăţat de la educatoarele noastre tovarăşele Elena Popescu şi Elena Dincă...” Răspuns clar, precis, întocmai cum le-am însemnat, poate puţin pronun­ţat cu un „tr“ gingaş (obişnuit la mulţi copii). Corul amintit aparţine Rafinăriei 2 Ploeşti şi este compus din copiii sala­riaţilor şi din cei aflaţi la grădiniţa de copii nr. 13 din cartier, unitate preşcolară patronată de rafinărie. In afară de corul de copii pe lîngă clu­bul rafinăriei mai funcţionează şi un cerc de balet pentru copii. Membrii a­­cestui cerc vor prezenta de Ziua Co­pilului un program ce cuprinde două numere deosebit de însemnate „Dan­sul florilor“ şi tabloul coregrafic în miniatură „Primăvara şi iarna”. „Hai la drum Dacă cineva are secrete, taine cu a­­devărat uluitoare, aipăi acela-i Flori­­că. Ei da, Florică... Care Florică ? Cum, nu-l ştii? Florică Mogoş... bă­iatul lui nea Ştefan distilatorul de la Rafinăria 5 ! Mai ieri mi-a şoptit şi mie unul din secretele sale. Să nu-i spui la ni­meni... Ce, parcă eu îi spun cuiva? II însemn numai pe hîrtie... — Plecăm într-o excursie lungă... — Unde ? — La Bucureşti... — Fugi! Şi mulţi plecaţi ? — Cincizeci de băieţi şi fete... De­ cei care lucrăm „în petrol”... Florică-i un ţine. Nu lucrează, în Valea, numai tatăl lui e petrolist. Pe­trolişti sunt şi ceilalţi părinţi ai celor­lalţi 49 de copii între 10 şi 14 ani care au fost duminică 26 mai a.c. în­­tr-o excursie organizată cu prilejul Zilei Copilului, de către comisia de femei de pe lîngă Comitetul Central al Sindicatului Muncitorilor din In­dustria Petrol, Chimie şi Gaz Metan. Copiii, fruntaşi la învăţătură din dife­rite aşezări ale Văii Prahovei, au vă­zut în Bucureşti un spectacol la Tea­trul „Ţăndărică“, au vizitat Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa” şi s-au plimbat prin Parcul de cultură şi odihnă. Orăşelul celor mici Case liliputane. Acoperişul ca pălăria ciupercilor. Şi piticul „Barbă Cot călare pe un Iepure şchiop“, hrvl­trod pe doritori să se răcorească cu un sirop la gheaţă... Unde sînt toate acestea ? In centrul oraşului Ploeşti, unde s-a deschis din iniţiativa Organizaţiei Comerciale Locale un orăşel al copiilor. La „ma­gazinele” din acest orăşel se găsesc felurite articole pentru copii, încălţă­minte (săndăluţe, pantofi de sport, etc.)­, fructe, dulciuri, cărţi şi... jucă­rii (de astădată ceva mai reuşite decît cele din alţi ani). Coresp. „Munca” .................T f ‘ ‘ ‘ J 1 ‘ ‘ ■ ‘ ‘ 1 ţ ...................... ^ •* * « » »-ee.» t > ^ ...—• Nu aşa, altfel trebuie cercetat bobul de porumb, vrea parcă să spună profesoara. Azi, pionierii Mircea Ivănel, Doina Popescu, Ana Burtă şi Florin Răducu, membri ai cercului de ştiinţe naturale al Casei pionierilor din Constanţa, sînt ajutaţi în cercetările lor de profesoara Sanda Ecate­­rina. Milne însă, deprinşi cu microscoape, eprubete şi altele vor , poate la fel de pricepuţi ca şi cea care, cu dragoste, le-a Îndreptat primii paşi.

Next