Munca, decembrie 1969 (Anul 25, nr. 6860-6885)
1969-12-03 / nr. 6861
Pagina a 3-a Orchestra Operei Române sub bagheta unui reputat dirijor Cîndva, acum mai bine de 25 ani în urmă, un tînăr contrabasist iugoslav se vede nevoit să renunţe pentru o bună bucată de vreme, după cum gîndea el la arta lui dragă. El schimbă instrumentul său cu o puşcă pentru a lupta astfel mai eficient pentru triumful crezului său de om şi artist. După ce invadatorii au fost în sfîrşit izgoniţi din patria sa tânărul artist se vede nevoit să renunţe la contrabas, rănile primite nu-i permit să-l mînuiască. Zeljko Straka, acesta este numele tînărului nostru, nu abdică însă şi se apucă să înveţe dirijatul de orchestră. A reuşit să-şi însuşească în mod strălucit această nouă îndeletnicire, parcurgînd cu răbdare şi perseverenţă toate treptele ei, făcînd în felul acesta o temeinică ucenicie. A fost unul din cei mai îndrăgiţi discipoli ai neuitatului Franz Konwitschny. Straka este astăzi primdirijorul Operei Comice din Berlin, aşadar al unei instituţii care — condusă de geniul fecund al lui Felsenstein — a devenit în zilele noastre o instituţie de prestigiu. Turneele dirijorului, care prevăd măcar o dată pe an concerte sau spectacole de operă în propria lui ţară, îl aduc destul de des şi în România. El este vizibil ataşat de instituţiile noastre de operă şi participă cu elan, ori de câte ori are prilejul, la dezvoltarea lor artistică. „Nu sunt propriu-zis un oaspete, ci omul dinlăuntrul teatrelor dumneavoastră de operă“, susţine maestrul. „Succesul cântăreţilor români mă bucură, iar un eventual eşec al lor mă afectează profund. Cunosc pe cei mai mulţi dintre ei şi le urmăresc cu interes cariera“. El înţelege de aceea să lucreze temeinic la pregătirea muzicală a spectacolelor sale, programate în ţara noastră, neocolind — în ciuda timpului redus — corepetiţia în cabină cu soliştiivocali sau repetiţiile pe partizi cu orchestra. Are vii dezbateri cu artiştii aflaţi temporar în subordinea sa şi nu depune armele , decit în momentul cînd a putut scoate tot de la dânşii, inclusiv o precizie ritmică şi ■ un cîntat degajat în pasajele celui mai delicat pianissimo. Recent am ascultat la Opera Română sub conducerea sa două spectacole,, care au redevenit, în ciuda,, frecventei lor audiţii, graţie muncii sale febrile deplin convingătoare şi anume operele „Rigoletto“ şi „Trubadurul“ de Verdi- N-am mai recunoscut orchestra Operei noastre. Ea se transformase, graţie lui Straka, dintr-un auxiliar într-un element din cele mai esenţiale al fenomenului muzical. Iată deci că se poate spera şi aici într-o metamorfoză ! „Aveţi o orchestră de nivel european. Trebuie muncit însă cu perseverenţă şi, mai ales, cu pricepere“, mă asigură dirijorul iugoslav după spectacolele sale.De altfel, noua conducere a Operei, Române ne-a mărturisit nu de mult că este şi ea convinsă de stringenţa unei radicale schimbări in această privinţă şi că este hotărîtă să declanşeze o ascensiune neîntreruptă a acestui important factor artistic după exemplul corului care, condus cu abnegaţie de Stelian Olaru, se afirmă în ultima vreme ca una din cele mai interesante formaţii muzicale ale noastre). Nu putem decît să mulţumim şi pe această cale oaspetelui nostru pentru oportunitatea demonstraţiei sale. Să ne fie îngăduit a, semnala, fie şi în treacăt, prezenţa cu totul remarcabilă a cîtorva cântăreţi în cadrul acestor două, spectacole de frumoasă ţinută artistică. Este vorba de soprana Elena Simionescu (o pildă pură dar cincidecum limfatică !) şide mezzosoprana Iulia Raciuceanu, foarte adecvată rolului, în „Rigoletto“ (unde partenerii principali masculini n-au izbutit în schimb să se impună în ciuda eforturilor lor), de baritonul Vasile Martinoiu (din ce în ce mai bun) şi de tenorul Cornel Stavru, un model de soliditate profesională, în „Trubadurul“, unde de data aceasta femeile n-au mai reuşit să strălucească. Păcat ! De prisos de menţionat receptivitatea numerosului public din sală, care n-a economisit aplauzele sale pentru a-și manifesta adeziunea la nivelul artistic deosebit al acestor spectacole muzicale. Nu abdicare de la principii, dar nici rigiditate d in aplicarea lor! (Urmare din pag. l-a) ne declară dr. CORNELIA CONSTANTINESCU, directoarea policlinicii — ambulanţa a efectuat în medie două curse pe zi la Ploieşti cu cazuri chirurgicale. In ce priveşte bolnavii care s-au deplasat cu mijloace proprii, numărul lor este şi mai mare. Ni se pare semnificativ faptul că înseşi conducerile întreprinderilor industriale fie la Brazi întreprind demersuri pentru reînfiinţarea serviciului de chirurgie. Aflînd de prezenţa noastră în localitate, ing. ION GRIGORAŞ, directorul tehnic al rafinăriei, a ţinut să ne afirme acest lucru. Şi intervenţia sa capătă cu atît mai multă greutate, dacă ne gîndim că e dictată de interesul de a se evita irosirea forţei de muncă, de a determina recuperarea in termen optim a acestei forţe de muncă printr-o intervenţie medicală promptă, de specialitate. Se ştie prea bine că, în cazuri chirurgicale, de operativitatea şi calificarea intervenţiei medicale depinde, foarte adesea, durata vindecării bolnavului şi, implicit, a revenirii sale în producţie. Situaţia de la Brazi pune în lumină necesitatea pe plan general de a promova încă un criteriu (în afara celui numeric, al populaţiei deservite) în distribuirea cadrelor medicale de diferite specialităţi. Şi anume, criteriul gradului de industrializare şi al profilului industrial al localităţilor. Mai cu seamă că aceşti factori se repercutează în mod direct atît asupra morbidităţii generale, cit şi a celei pe grupe de boli. De aceea, ni se pare nelogic ca în normarea chirurgului, dermatologului etc. (adică raportarea postului la număr de locuitori) să nu se ţină seama de faptul că avem o serie de localităţi urbane şi rurale cu un specific de producţie bine definit, cu uriaşe şantiere industriale. In altă ordine de idei, investigaţia întreprinsă de noi la Brazi ne-a prilejuit constatarea a încă unei situaţii care necesită o rezolvare mai judicioasă. Prin restrîngerea activităţii serviciului radiologie, unul dintre cei doi medici de specialitate a devenit disponibil. In acelaşi timp, la 8 kilometri distanţă, la Rafinăria 1 Ploieşti (unde, de altfel, domiciliază cu familia medicul în cauză) a apărut un post vacant de radiolog. In loc de a se apela la soluţia cea mai raţională — redistribuirea medicului în cadrul judeţului, fără a se crea probleme de cazare, navetism etc. — s-a recurs la un dublu schimb între judeţe : radiologul de la Brazi e transferat la Mediaş, iar la Rafinăria este adus un alt medic de aceeaşi specialitate de la... 60 de kilometri distanţă, din alt judeţ, mărind prin aceasta numărul navetiştilor. Motivul formal este acela că instrucţiunile în vigoare nu permit transferarea medicilor dintr-o localitate în alta de categorie superioară. Pentru oricine cunoaşte, însă, situaţia reală este evident faptul că, practic, între Ploieşti şi Brazi nu se poate pune problema diferenţei de categorie, dat fiind nu numai distanţa redusă, dar şi mijloacele de locomoţie, foarte accesibile (autobuzul circulă în permanenţă, din zori şi pînă în noapte, parcurgînd distanţa în 20 de minute !). De altfel, suntem de părere că actualele instrucţiuni şi reglementări, privind transferul de medici între localităţi, ar trebui revăzute şi reconcepute, în raport de situaţia şi necesităţile actuale — deoarece ele au stîrnit şi în alte părţi mişcări inutile de cadre sau recurgerea la schimburi între judeţe acolo unde necesităţile, apreciate conform noilor normative, se puteau satisface printr-o reechilibrare în interiorul judeţului respectiv. Trebuie căutate toate modalităţile raţionale şi conforme cu interesele majore ale statului pentru a restrînge navetismul medicilor, această boală a asistenţei noastre medicale şi nicidecum să i se dea stimul şi amploare prin unele măsuri locale neîndeajuns de chibzuite. Desigur, redistribuirea mijloacelor umane şi materiale ale asistenţei medicale nu se face după criterii empirice sau întîmplătoare, ci după norme clar stabilite — rod al unor studii îndelungate. înfăptuirea acestei acţiuni ridică o multitudine de aspecte — unele dintre ele greu de prevăzut, altele scăpate din vedere la timpul potrivit. Trecute prin filtrul practicii, normele după care se desfăşoară reorganizarea reţelei medicale confirmă pe deplin justeţea principiilor şi a orientării de bază, vădind totodată necesitatea unor retuşări de amănunt. Avem încredinţarea că Ministerul Sănătăţii va adopta o atitudine creatoare — nu în sensul abdicării de la principii — ci în cel al perfecţionării necontenite, pe parcursul aplicării, a propriilor îndrumări şi instrucţiuni. NESTOR GHEORGHIU (Urmare din pag. 1 a unii conducători în recuperarea unor prejudicii aduse întreprinderii ne demonstrează şi faptul că la şedinţele de judecată, cei desemnaţi să susţină interesele întreprinderii nici nu se prezintă! La Combinatul de industrie locală „Progresul" din Rîmnicu Sărat nouă litigii s-au rezolvat fără ca delegatul unităţii să fie de faţă. Şi nu este singurul loc unde s-a procedat astfel. Nu-i mai puţin adevărat că în asemenea situaţii şi comisiile au partea lor de vină. Ele nu sunt nişte arbitri muţi între părţi. Membrii acestora au tot dreptul şi, în acelaşi timp, datoria să ceară întreprinderii să administreze toate probele necesare în dovedirea acţiunii. Este vorba de slujirea adevărului şi rolul lor activ trebuie să se manifeste în stabilirea lui. De multe ori însă, din comoditate sau chiar dintr-o solidaritate greşit înţeleasă cu cel căruia i se cere desdăunarea încearcă să împace şi capra şi varza. Judecă plîngerea unităţii, aşa cum a fost formulată, fără alte susţineri şi nu supără, deci, conducerea. Dar nici pe cel căruia i se pretinde să plătească, deoarece respingînd cererea întreprinderii îl absolvă pe împricinat ! împăcînd în acest mod unele interese particulare, comisiile nu slujesc însă interesele generale ale societăţii, în numele cărora sînt chemate să acţioneze, drept, ferm, eficace. Aceeaşi falsă bunătate se afişează şi atunci cînd se judecă acţiuni intentate celor care au încercat să sustragă din bunurile întreprinderii. Cum altfel decît cu îngăduinţă poate fi cotată amenda de 150 de lei aplicată de comisia de judecată de la Fabrica de ţigarete din Bucureşti, paznicului Gh. Niţu care sustrăsese bunuri în valoare de aproape 600 de lei ! Mai ales că avea şi circumstanţe agravante prin aceea că el, cel pus să păzească bunurile fabricii, s-a înfruptat din ele. In orice caz, mergînd ■cu duhul blîndefii, hotărîrile comisiei nu mai au rol educativ. Poate şi de aceea în registrul de control de la poarta fabricii sunt consemnaţi aproape zilnic 2—3 salariaţi asupra cărora s-au găsit între 10 şi 100 ţigări însuşite ilicit. — Cînd aplicăm o sancţiune, îmi spunea Mircea Mîrşulescu, preşedintele comisiei de judecată de la fabrica de mezeluri „Mistreţul" din Capitală, ne gîndim că măsura de influenţare trebuie gradată în aşa fel încît cel ce a greşit o dată să nu mai fie tentat şi a doua oară. Rolul nostru este să respectăm legea şi să facem educaţie. Cu îngăduinţă nu ajutăm pe nimeni. Slujind dreptatea, comisiile slujesc şi interesele personale ale salariatului şi pe cele ale întreprinderii. Chiar şi atunci cînd salariatul este obligat la desdăunare. Pentru că este vorba de averea obştească. Şi dacă integritatea ei este apărată, sînt asigurate şi posibilităţile de mărire a veniturilor personale, prin dezvoltarea continuă a proprietăţii socialiste, a avuţiei naţionale. , Toleranţa şi cocoloşirea, lipsa de răspundere manifestate de unele conduceri de unităţi, precum şi îngăduinţa unor comisii de judecată nu sunt de natură să creeze un climat de responsabilitate faţă de tot ceea ce ne aparţine nouă, tuturor. Cit despre „hîrtia de acoperire" de care vorbeam la început, ea poate să folosească ca justificare în faţa unui control financiar. In faţa propriei conştiinţe, a imperativelor responsabilităţii sociaie, cei car® o folosesc vor rămîne însă descoperiţi. Hîrtia de „acoperire“ MUNKA Pe adresa concursului nostru de fotografii artistice CHEMARE, de Nicu-Dan Gelep, de la cercul de foto al Casei de cultură a sindicatelor Craiova ANUNŢĂM PE CITITORII NOŞTRI CĂ A ÎNCEPUT REÎNNOIREA ABONAMENTELOR PENTRU ANUL 1970 LA ZIARUL J U N C A" Abonaţi-vă din timp pentru a vă asigura continuitatea în primirea ziarului. Săptămînal puteţi citi în coloanele ziarului rubricile noastre permanente : „în audienţă la sindicat“ . Poşta juridică ; „în oglinda opiniei publice" ; Agenda cotidiană ; „Omul şi legea“ ; „Competenţă — exigenţă — răspundere" ; „Oameni şi fapte" ; Anchete economice, sociale şi culturale; Cronici sportive, literare şi muzicale ; Note, Comentarii; Ştiri şi reportaje din ţară şi de peste hotare. Abonamentele se primesc la toate oficiile şi agenţiile P.T.T.R., la factorii poştali şi difuzorii de presă din întreprinderi şi instituţii. Miercuri 3 decembrie 1969 mm „Operaţiunea Lady Chaplin“ încă o coproducţie (moda coproducţiilor câştigă, de altfel, teren şi în cinematografia noastră !), de astă dată italo-franco-spaniolă, nu dezminte spiritul de consecvenţă al D.D.F.-ului in achiziţionarea unor pelicule de duzină, situate sub limita de unde începe arta-^ „operaţiunea..." ilustrează o tipologie elastică de „filme de aventuri şi poliţiste", iar prin abundenţa locurilor comuneprea se aseamănă, de pildă, cu „Omul care valora miliarde“, în privinţa acţiunii propriu-zise, cu „Ziua cînd vin peştii“ şi „Şapte oameni de aur" — şi asocierea vizează mobilul conflictului etc.) lasă spectatorul cu impresia că genul — exploatat din plin de micul ecran, acea gazdă incorigibilă a serialelor — se află într-un serios deficit de inspiraţie, de noutate, ceea ce, probabil, nu e departe de adevăr. „Operaţiunea...“ nu constituie... opera unor stele de mărimea întîi (regia aparţine lui Alberto de Martino ; printre interpreţi se numără Ken Clark, Daniela Bianchi, Jacques Bergerac, Evelin Stewart), dar nu absenţa acestora impietează asupra valorii intrinseci a filmului, ci lipsa de originalitate şi consistenţă a subiectului. Sub pretextul disputării proiectilelor atomice din submarinul „Tresher“, eşuat (fapt real !), două grupuri de afacerişti — care iniţial par a fi animaţi de dorinţa de a conlucra — urmăresc, deopotrivă, însuşirea comorii din fundul oceanului şi, fără menajamente, încearcă decimarea adversarului o încleştare de forţe (dezlănţuite orbeşte), din care nu importă cine iese învingător, fiindcă nici lupta nu se consumă în numele vreunui ideal Personajele se conduc după legile nescrise ale liberului arbitru şi, trăind în cultul violenţei, îşi etalează mai puţin destoinicia spiritului şi cu deosebire virtuţile de „ucigaş cu simbrie“. Mişună pe ecran o sumă de indivizi inoculaţi cu microbul crimei, o lume croită pe acelaşi calapod, abilă mînuitoare de pistoale şi cu temeinică pregătire de „cascador" şi, deasupra ei, un cuplu de happy end în care Lady Chaplin îşi dezvoltă partitura de asasină cu singe rece, inventînd orice pentru a menţine treaz jocul riscului, iar Malloy — un fel de Făt-Frumos in viziune suigeneris — întruneşte toate calităţile eroului fără biografie, a omului forte, de sacrificiu, în fond o pastişă palidă după Sfîntul. Nu lipsesc, de bună seamă, momentele de respiro, abia tangente la „mersul“ acţiunii (dar aceasta contează mai puţin !) şi, între ele, parada modei din Casa lui Lady Chaplin (fiindcă — se înţelege de la sine — „ucigaşii“ compar drept oameni cu ocupaţii dintre cele mai serioase, unde se perfectează afacerile) are darul să descreţească pentru cîteva clipe frunţile, după şi înaintea seriilor prelungite de bătăi cu pumnii, cu picioarele, cu drugi de fier, cu frînghii, cu butoaie pline cu material inflamabil, cu împuşcături şi cu tot ce poate încape în fantezia autorilor „filmului de aventuri“. Şi pentru a nu se spune că „Operaţiunea..." e doar un conglomerat de gaguri împrumutate de aiurea, cineva a avut ideea cit de artistică, evităm a ne pronunţa de a aduce în prim plan o luptă între scorpioni... Atît despre un film, la care „biletul în plus“, deşi nu mai este solicitat cu atîta ardoare, îşi găseşte încă destui posesori iliciţi... VICTOR BIBICIOIU POEZIE ŞI PLASTICĂ Aseară, la Casa scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ din Calea Victoriei 115, a avut loc al X-lea vernisaj din cadrul ciclului Poezie şi plastică. A fost prezentat pictorul naiv Ion Nicodim Niţă de către prof. univ. George Macovescu: „Nicodim ştie să privească realitatea prin prisma viziunii lui pure şi s-o interpreteze cu o sensibilitate artistică nealterată, rămasă la vibraţiile ei primare. Originalitatea picturii lui Niţă constă tocmai în prospeţimea acestei sensibilităţi“. TIMPUL la puterea a 2000 de constructori (Urmare din pag. l-a) „Cum să vă spun, noi, chiar cînd am redus cu mult termenele de execuţie, ne socotim într-o continuă criză de timp ; ştim că orice zi cîştigată are, mai tîrziu, echivalentul ei în produsele ce se vor realiza în noul obiectiv industrial..." — îmi spune maistrul Ioan Vasile. Un asemenea mod de a gîndi are implicaţii vaste. Mobilizează nebănuite resurse de inteligenţă, îndeamnă constructorii să păşească în zonele fertile ale noului, să descopere noi forme de organizare a muncii, de folosire cit mai judicioasă a materialelor. „Ne-am obişnuit să nu mai operăm cu şabloane — spunea, vorbind despre organizare, inginerul Nicu Iordăchioaia. Şantierul nu este un univers fix. Experienţa este un continuu punct de pornire spre altceva mai bun, mai eficace...". Enunțativ, şantierul Fabricii de geamuri din Buzău a adus nou în experienţa organizatorică a colectivului graficele-reţea în execuţia lucrărilor la obiectivele principale, programarea săptămînală (fizic şi valoric) pînă la nivelul echipei, organizarea locurilor de muncă pe bază de fişe tehnologice (în special la lucrările de montaj). Toate aceste măsuri „string" timpul; altfel spus, au ajutat la o creștere a mediei realizărilor cu 16 la sută. (Cineva mi-a făcut chiar un tabel de corelare : mi-a spus că pînă acum, în acest an, productivitatea muncii a crescut cu 1,74 la sută, cîştigul mediu cu 2,05 la sută, în condiţiile unui număr mediu scriptic de salariaţi de 98,27 la sută ; pentru economişti, analiza acestor cifre indică o corelare justă...) Mă întorc la ceea ce-mi spunea maistrul Ioan Vasile — la rolul efortului individual de inteligenţă in bătălia constructorilor cu timpul. Sigur, el nu mi s-a dat exemplu. Dimpotrivă, il simţeam stinjenit cînd alţii mi-au vorbit despre îndrăzneala lui tehnică. Modestia însoţeşte, frecvent, valoarea. Propusese (şi propunerea i-a fost acceptată) să înlocuiască stufurile de ţeava la golurile conveierului cu stufuri confecţionate din tablă palvanizată. „Dintr-un condei" , economie de 10 tone, metal. „Dar calitatea ?" M-a privit contrariat. „Nici n-aş fi propus aşa ceva dacă prejudicia calitatea. Noi nu construim pentru un an sau doi..." Nu şi-a terminat fraza, li citeam in priviri gindul la îndelungata, foarte lunga „viaţă" a obiectivelor industriale care se construiesc. Şi tocmai de aceea ei, oamenii şantierelor, se străduiesc să le înalţe cit mai trainic. Îmbinare de curaj şi simţ gospodăresc sub semnul înaltei responsabilităţi sociale a constructorului... ...Imensa navă din beton se înteia sub lumina albă a brenetelor, împlinindu-şi cofele. Nu peste mult timp va fi scăldată de sclipirile cu limpezimi de ape ale celor 6,5 milioane metri pătraţi de geamuri care se vor naşte aici anual. Oamenii şantierului trăiesc însă din plin febra cotelor finale. La, 15 decembrie, de pildă, cu 5 luni înainte de termen, va intra în probe tehnologice subsecţia de oglinzi (capacitatea ei anuală este de circa 600 000 metri pătraţi). Şi nu uitaţi, in februarie, pe acest şantier, cîmpia nu era punctată decît de 17 stilpi...