Munca, ianuarie 1970 (Anul 26, nr. 6886-6909)

1970-01-15 / nr. 6895

Pagina a 2-a 120 de ani de la naşterea lui Mihail Eminescu Cumpraiul nostic: EMINESCU Literatura română a intrat pentru prima dată în circuitul larg al valorilor universale prin poezia lui Eminescu, teatrul lui Caragiale şi Amintirile lui Creangă, ţăranul şcolii din Humuleşti. Faptul acesta trebuie reţinut ca semnificativ, nu pentru certificatul de tardivă maturitate pe care l-ar putea da culturii noastre doar unii cercetători neavizaţi, ci pentru sublinierea ritmului ei uluitor de dezvoltare, marcat de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dacă rememorăm unele date de istorie literară care au putut marca pînă la o anumită vreme lipsa de sincronie a fenomenului literar românesc cu cel european, constatăm că atunci cînd Dante crease nemuritoarea sa Divină Comedie, în cultura noastră se înregistra doar apariţia primelor cuvinte româneşti în anumite texte scrise. La data la care Voltaire se bucura de un prestigiu literar european, la noi se scriau încă simple cronici, I. Budai- Deleanu fiind cel dinţii scriitor român care în jurul anului 1800 a realizat o capodoperă, ce avea să fie însă cunoscută mult prea tîrziu. Exemplele de această natură se pot înmulţi. Cînd Goethe a terminat realizarea versiunii definitive a poemului său, Faust, V. Cîrlova lăsase posterităţii doar cîteva poezii care se înscriau în începutul procesului de modernizare a liricii româneşti. Apariţia lui Eminescu în poezia românească a revoluţionat întreaga noastră creaţie literară, deschizîndu-i, în acelaşi timp, drumul spre universalitate, nu atît printr-o sincronizare exterioară cu Ultimele mişcări artistice ale epocii, cît prin afirmarea estetică a unui poet de geniu, care reprezenta ultimele valuri ale romantismului european. Anticipat prin unele creaţii modeste, realizate de Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, care rămîn notabili poeţi locali de o valoare strict naţională, Eminescu împarte valurile culturii noastre în două, situînd prin versurile sale poezia românească alături, de Byron, Leopardi, Heine, Lenau, Puşkin etc. Aparţinînd ultimului strat de poeţi romantici, autorul Luceafărului s-a clasicizat prin recunoaşterea sa ca poet universal, devenind un scriitor contemporan al tuturor timpurilor. Dar faptul acesta nu exclude posibilitatea ca Eminescu, la fel ca,Goethe, Voltaire şi Heine, să fie citit în fiecare epocă altfel şi interpretat de fiecare critic sau cititor anonim în altă manieră. ROMUL MUNTEANU Acceptînd această premisă, care nu are de altfel nimic nefiresc, constatăm că Eminescu, contemporanul nostru, poate fi apreciat şi citit dintr-o altă perspectivă decît aceea furnizată nouă de către contemporanii săi. Un poet care a revoluţionat scriitura românească, atît prin ideile şi sentimentele comunicate prin lirica sa, cit şi prin structura imagistică a discursului său poetic, a produs în rîndurile contemporanilor săi reacţiile cele mai diverse. Acestea s-au situat între negarea violentă şi aberantă a operei sale şi aprecierea sa ca un geniu omniscient. Eminescu nu face parte din categoria scriitorilor a căror glorie s-a impus subit atenţiei publice, aşa cum s-a întîmplat cu Goethe, Hugo şi Byron etc. Intr-o epocă în care disocierea exactă a valorilor artistice din cultura noastră era barată, încă, de numeroase obstacole, opera sa a întîlnit unele spirite receptive notabile, dar s-a izbit, totodată, vreme îndelungată, de adversitatea unor spirite opace. Astăzi este cel mult pitoresc și instructiv, dar altădată era de-a dreptul dramatic faptul că opera lui Eminescu era citită într-un anume fel de călugărul Grama de la Blaj, de temul istoric literar Aron Densusianu şi, spre binele poetului, citit într-o altă manieră de doi critici cu o formaţie estetică net deosebită, cum au fost T. Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea. Dacă pentru Grama, poetul român „este un metafizic confuz, rabiat şi pesimist pînă la greaţă...“ pentru criticul de la Convorbiri literare reprezintă momentul de revoluţionare a unei culturi, cînd ,,literatura română va începe secolul al XX-lea, sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale care şi-a găsit în poezia Aolentinescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi..." Intuiţia lui Maiorescu era justă şi ea a fost adeverită de timp. Eminescu este intr-adevăr ultimul mare poet romantic european, romantismul românesc fiind el însuşi un produs tardiv, explicabil prin o suită de factori cunoscuţi. In perioada în care scriitorul român deschidea drumurile poeziei noastre spre universalitate, în Franţa se impuseseră poeţi de mare rafinament ca Baudelaire şi Verlaine care anunţau simbolismul, iar Carducci, Mallarmé şi Leconte de Lisle explorau alte zone ale universului poetic, pînă atunci necunoscute. De aceea, integrarea lui Eminescu într-o anumită viziune sincronică a epocii reprezintă în acelaşi timp şi certificatul său nobil de singularizare şi unicitate. Lipsit de retorismul zgomotos al lui Byron, de patetismul exterior şi teatral al lui Hugo, Eminescu impune romantismului tardiv din sud-estul Europei un profund fior interior, o muzicalitate caracteristică poeziei pure şi ezoterice, ale cărei mistere abia simboliştii au început să le priceapă. Neînţeles de un alt mare scriitor al vremii, cum era Macedonski, care era şi el un scriitor cu o structură romantică, supusă în mod programatic actului de receptare a simbolismului, autorul Florii albastre şi al Serii pe deal face parte dintr-o semnificativă familie de spirite care însumează pe Novalis, Heine şi Lenau. Destinat să fie mereu altfel citit, aşa cum au fost întotdeauna marii scriitori, începînd de la Homer, Petrarca şi Shakespeare pînă la Voltaire . Eminescu a fost prezentat în faţa diverselor generaţii de scriitori prin cele mai variate şi contradictorii sisteme de lectură, studiile lui Ibrăileanu, Lovinescu, Dragomirescu, Caracostea, Popovici, Călinescu fiind ilustrative în acest sens. Cititorul de astăzi, care s-ar găsi in postura celui care poate să împartă comentariile eminesciene ale înaintaşilor doar în drepte şi nedrepte, ar evolua după părerea noastră pe o cale stearpă. Istoricitatea şi deci relativitatea judecăţilor literare îi însumează atît pe înaintaşi, cît şi pe noi. Semnificativ ni se pare, însă, felul în care îl simţim noi pe Eminescu contemporan cu noi şi care sînt coordonatele creaţiei lui prin care se întîlneşte cu sensibilitatea şi gîndirea epocii noastre. Pentru cititorul de astăzi, poezia lui Eminescu este muzeul imaginar al sensibilităţii unei epoci, istorie a unei conştiinţe profund traumatizate, manifestare a unui spirit civic revoltat, document liric cu implicaţii etnografice şi jurnal intim de dureroasă şi patetică forţă de confesiune. Dacă enunţul informativ, subtilizat în text, a pălit cîteodată în faţa trecerii vremii, dacă virulenţa pamfletului şi-a atenuat şi ea ecoul prin îndepărtarea de spiritul polemic al vremii, meditaţia sa despre viaţă şi moarte, viziunea sa asupra condiţiei umane, maniera sa de integrare a omului într-un spaţiu cosmic şi timp infinit, conceput ca o veşnică trecere, constituie după părerea noastră, zonele de aderenţă a spiritului contemporan la creaţia sa. Eminescu este poetul nostru naţional prin întreaga sa creaţie. Dar cu opera lui comunicăm astăzi, mai ales, prin acele scrieri care transmit atitudini permanent umane, care au făcut din el un poet universal. Şi cînd spunem că Eminescu este contemporanul nostru, nu putem să nu ne gîndim la criticul de mare vocaţie, care va citi poezia eminesciană din perspectiva epocii noastre, aducîndu-i, astfel, prinosul vremurilor în care trăim. (Urmare din pag. 1a) O urare sui-generis ...Cetăţenii care sărbătoreau Anul Nou 1967 într-un restaurant din Slobozia au fost martorii comportării prea ciudate a unui ebrietat. n loc de tradiţionala urare „Ba mulţi ani !“, un oarecare Constantin Minea striga „Trăiască Poarta de aur !“ Şi ţinea morţiş să dea de băut la toată lumea. Refuzat, Minea s-a indignat: „Credeţi că n-am bani ? !“ Şi-a desfăcut căptuşeala paltonului, întreg localul a scos o exclamaţie de stupoare. In loc de vateline, avea pachete cu... bancnote. In vino veritas. Aşa a fost începutul. Bineînţeles, miliţia a fost informată urgent despre miraculosul palton al lui Minea. Dar nu constituia o culpă. In definitiv, cine îl poate împiedica pe cetăţean să-şi ţină avutul sub căptuşeală sau în cizme? Totuşi, cu multă discreţie, pentru a nu jigni, pentru a nu discredita un cetăţean care putea să fie onest, un ofiţer s-a interesat la întreprinderea unde lucra Minea. Nu cumva i s-au încredinţat salariile unor formaţii de lucru, vreo sumă mare care ar putea fi pierdută, dat fiind obiceiul „de pahar“ al numitului ? Nici pomeneală. Minea nu manevra bani. Era achizitor teritorial al întreprinderii regionale pentru creşterea şi contractarea animalelor, dar relaţiile băneşti cu contractanţii le efectua agenţia C.E.C. De unde rezulta că fabulosul palton era agoniseală din muncă cinstită. Mai ales că superiorii lui ierarhici, printre care Constantin Stoienescu, recepţionerul de la Bucureşti al animalelor contractate de Minea la Slobozia, îi dădea şi nişte referinţe excepţional de bune. Dar în zelul lui Stoienescu de a demonstra mai mult decît i s-a cerut, a apărut a doua gafă. „Uite — argumenta recepţionerul — chiar ieri mi-a trimis un transport suplimentar faţă de prevederile planului. Omul e foarte conştiincios“. Şi i-a arătat ofiţerului actele transportului supra-plan, unde figurau 7 porci şi 7 viţei. Dar purtau semnătura unui şofer din Slobozia, care tocmai în ziua datată fusese la miliţie, de dimineaţă pînă seara, cu un accident de circulaţie. Şi deci nu putuse fi în acelaşi timp şi la Bucureşti şi în oraşul de pe Ialomiţa. Slujitorii „Porţii de aur“ erau părăsiţi de Fortuna. Păşeau dintr-un ghinion într-altul... Unde-i prejudiciul ? Au început sondajele la oficiile teritoriale ale întreprinderii. De la Olt la Borcea, din Bărăgan pînă-n dealurile Argeşului Pe ici-colo, pe un drumeag mai lăturalnic sau pe şoseaua asfaltată, un transport de vite era confruntat cu actele însoţitoare. Şi aproape totdeauna rezultau mai puţine capete în cireadă decît în scripte. Insă nimeni nu reclama prejudiciul. Sătenii contractanţi îşi primiseră drepturile, iar abatorul din Bucureşti primea de la baza de aprovizionare a I R.C.C.A exact numărul de patrupede şi greutatea consemnată la recepţie. Nici din procesul de sacrificare nu rezultau lipsuri. Dimpotrivă, întreprinderea varsa bugetului beneficii suplimentare. Minunea minunilor ! Prejudiciu nu există, achizitorii nu mînuiesc bani, recepţionerii bazei nici atît, dar mesada poate fi confecţionată din... bancnote. Toma Glăvan, achizitor la Teleorman, achiziţionează, o dată cu vitele, aur cu valoare numismatică. II plăteşte cu bani peşin şi-l îngroapă în pivniţă. Constantin Stoienescu, recepţioner la baza, echtiat după ducaţi de 24 de carate, pe care-i depozitează sub streaşină casei (citiţi : vilei) sale, iar în pod şi pe burlanul de scurgere a ploii 326 000 de lei. De ce-şi ţine Petre Dumitrescu, achizitor la bază, bijuteriile îngropate sub corcoduş, iar suma de 400 000 de lei ascunsă într-un bidon de lapte îngropat la rădăcina părului din grădină ? Oare se dosesc banii a căror provenienţă nu-i ilicită?! Adrian Maler, achizitor la Slobozia, păstrează o jumătate de milion de lei în hornul sobei Grigore Alexe, achizitor la Titu, are un atac de cord cînd e prins semnînd în fals un contract. Avea 317 000 de lei „agonisiţi“. Dintr-un salariu lunar de 1 200 lei. In clipa cînd i se arată deosebirea (în minus) dintre acte şi vitele predate la abator, Ştefan Vasilescu înghite o... pastilă de stricnină. Normativele „largi" — De unde au, totuşi, banii ? — îl întrebăm pe locotenent-colonelul Ion Neagu, unul dintre anchetatorii „Porţii de aur“. De la C.E.C. Achizitorul semnează pe contractul încheiat de întreprindere cu săteanul că a primit animalul la greutatea prevăzută. Pe baza acestei semnături, producătorul îşi ridică de la agenţiile C.E.C. sumele cuvenite. Bineînţeles, o bună parte dintre contracte sunt fictive. Nu există nici producător, nici animal. Numai achizitorul şi actul fals. — De aici rezultă că funcţionarii agenţiilor C.E.C. eliberează bani achizitorului, nu contractantului. — Această abatere de la instrucţiunile Ministerului Finanţelor a favorizat banda, pe alocuri Insă, de cele mai multe ori, îşi trimiteau rudele la încasări sau se înlocuiau reciproc în faţa ghişeelor. In legătură cu aparenta lipsă de prejudiciu, îl rugăm pe economistul Gheorghe Postolea, directorul general al noului combinat bucureştean al industrializării cărnii, să ne explice „misterul“. Să-l ascultăm . — Acum, lucrurile sînt limpezi. Organele tehnice ale Ministerului Industriei Alimentare a fixat indicatori „largi“ în abatoare. Randamentul de 52—55 procente carne dintr-o vită de calitatea întîi, de exemplu, este mic. Se obţine mai multă carne. De asemenea, trebuie revăzut calculul de scădere apreciat la conţinutul stomacal al animalului înainte de sacrificare. — De unde rezultă — intervenim noi — că abatorul avea o rezervă, un plus de carne, care nu se reflecta în rentabilitatea întreprinderii — Exact. Cunoscînd acest „plus“ rezultat din normative, recepționeri necinstiți din abator puteau primi acte fără vite, decontîndu-le astfel achizitorilor contracte fictive. — Foarte interesant. O agenție C.E.C. din Teleorman, de pildă, varsă în mîna delapidatorilor valoarea diferenţei dintre normativul fixat cu ochii închişi în birourile ministerului şi randamentul real al vitelor. — Intr-adevăr, uriaşele investiţii făcute de stat şi de cooperativele agricole de producţie pentru dezvoltarea zootehniei, pentru obţinerea unor bovine şi porcine cu randament pozitiv la sacrificare, au adus profituri şi unor jefuitori. — Dumneavoastră aţi ocupat pînă nu de mult funcţia de director al controlului financiar din minister. N-aţi cunoscut, n-aţi sesizat aceste grave anomalii ? — Ba da. Direcţia C.F.I. din M.I ., a informat de mai multe ori conducerea ministerului şi direcţia generală. A făcut şi propuneri concrete, dar... — Dar ? — Ce să mai vorbim ! Nici adjunctul ministrului, nici directorul general nu mai sunt în funcţie. In combinatul nou înfiinţat ne străduim să închidem toate canalele prin care s-au irosit bani din avuţia ţării. Economistul Gheorghe Postolea ne-a înfăţişat o critică „pe departe" şi n-a pronunţat nici un nume. Se ştie însă că funcţia de adjunct al ministrului care coordona sectorul respectiv a ocupat-o pînă nu de mult tovarăşul Pascu Ştefănescu, că direcţia generală coordonatoare a fost condusă de tovarăşul Ivan Vasile (actualmente director general la C.I.C.E.C.F. Ilfov) iar directorul general al I.R.C.C.A. a fost tovarăşul Gheorghe Neacşu, în prezent şef de serviciu la acelaşi combinat judeţean Ilfov.... „Drumul critic" — Ne-aţi putea da cîteva aprecieri asupra „drumului critic“ al fraudei ? — l-am întrebat pe procurorul Dumitru ducă, autorul rechizitoriului de incriminare a bandei. — Astăzi, după ce miliţia şi procuratura au lucrat aproape trei ani pentru elucidarea acestui caz, nu e prea greu de făcut o apreciere. „Drumul critic“ e pavat cu neglijente în serviciu, cu acel „spirit de suficienţă“ în care indisciplina ajunge lesne pînă la ilegalitate. __ Subliniaţi-ne cîteva aspecte. — „Poarta de aur" a fost o poartă de lemn, în realitate, situată în incinta abatorului, între ocolul de vite al bazei de aprovizionare şi halele de sacrificare. E inadmisibilă o asemenea suprapunere în spaţiu, unde, în plus, operaţii de certă contabilitate erau încredinţate unor simpli portari fără studii corespunzătoare Ion Croitoru, unul dintre aceşti portari corupţiun septuagenar, declara că înainte de numărătoarea capetelor de vite era „cinstit“ cu o ţuică. La cîntare, erau puşi vechi clienţi ai puşcăriei. Chiar şi funcţia de director al bazei de aprovizionare era ocupată de un asemenea individ, Ştefan Ştefănescu, cu antecedente penale. Şeful Oficiului teritorial Titu avea două condamnări de drept comun. Inventarele, controalele preventive au lipsit cu desăvîrşire şi pe tot drumul parcurs de animal de la sătean pînă la sacrificarea industrială. Aş mai adăuga că şi reglementările în vigoare ale activităţii de contractări şi achiziţii ar trebui revăzute, concretizate, precizate într-un cadru strict legal. — Ce aveţi în vedere ? — Mi se pare insuficient girul achizitorului pentru efectuarea plăţilor al C.E.C. , fără o contra-confirmare a unui organ de control. Cred că n-ar trebui amestecate, sub aceeaşi gestiune, contractarea şi achiziţia. Fenomenul mai necesită studiu, chiar solicitarea jurisprudenţei. Dar, în primul rînd, se cere o reglementare economică internă, de strictă actualitate, din partea Ministrului Industriei Alimentare ...Cincizeci si şapte de acuzaţi vor compare in faţa instanţei şi a oprobiului opiniei publice. Prejudiciul stabilit de anchetă (2,3 milioane de lei) este infinit mai mic decît banii lichizi şi valorile pe care nu le pot justifica indivizii ajunşi pe banca acuzării. Pentru că sondajul nu s-a făcut decât la 31 la sută din contracte. Ancheta s-a oprit aici. Altfel, ar fi trebuit audiaţi, purtaţi în sala paşilor pierduţi, ca martori, mii şi mii de cetăţeni. Vom reveni cu amănunte de la proces. FAIMOASA „POARTĂ DE AUR,, VICTOR EFTIMIU LUI MIHAIL EMINESCU Tu ce-n ritmul melancolic al baladei populare Ai cîntat durerea noastră de la munte pîn-la mare Din Suceava-n Samarina, dormi în pace în mormînt, Dormi un Pace somnul dulce, legănat de teiul sfînt. Cîntăreţ al suferinţei, al minunilor trecute într-a îngerilor lume liniştit acuma du-te, Căci necazurilor vieţii le-ai adus un sfînt prinos : Strai de purpură şi aur versul tău armonios... In zadar ceruşi în viaţă o lumină să s-arate, Cînd slăveai albastra noapte din privirile-adorate. Dar acum, acum te cheamă, în iubirea lor dîntîi, Visătoarele copile ce te ţin la căpătîi... Nu simţi tu in nopţi cu lună cum s-adună pe-ndelete Feţi-Frumoşi cu păr de aur, sburători cu negre plete Voievozi, fecioare albe ce-ţi roiesc lîngă mormînt ? Nu-ţi aduce glas de bucium blînda batere de vînt? Cet un stol de corbi trecură desnădejdiile grele... Vin la feiul tău acuma somnoroase păsărele Să-şi ascundă sub aripă obositul căpuşor... Ca şi ele, dormi în pace somnul dulce, somn uşor... Dormi în pace. Dulci iluzii vor veni să te-mpresoare Or să-ţi cînte de departe, singuratice izvoare, Iar pădurea murmura-va : Numai eu ştiu să te-ascult. „O, râmîi, rămîi la mine — te iubesc atît de mult." Te iubim şi noi atîta, drag copil al suferinţii !... Ne-ai vrăjit copilăria şi bunicii şi părinţii. Tot ce e simţire-naltâ, caldă, suflet românesc Le-ai vibrat pînă-n zenitul unde aştrii se-ntîlnesc. Noapte bună ! Noapte bună !... Universul tău de gînduri N-a fost scris să-l nimicească învelișul cel de scînduri. El împarte înstelarea-i din hotar pînâ-n hotar, Preamărind pe cel ce fuse „împărat și proletar" ! MUNKA „URMĂRIREA“ asemenea film inspirat din realitatea cea mai ardentă a sudului Statelor Unite, a acelui Sud plin de contradicţii, violenţă şi rasism, care a inspirat pe mari scriitori precum Faulkner şi Caldwell, este şi filmul regizorului Arthur Penn, „Urmărirea“. De fapt titlul filmului în original este „Vînătoarea" şi el exprimă cel mai bine tema şi sensul filmului. Pentru că un film nu este vorba de urmărirea, cu mijloace legale, a unui infractor evadat, ci de vînătoarea unui om, a unui om alb, considerat pe nedrept vinovat, într-un orăşel din statul Texas, un orăşel in care, aşa cum spune şeriful Calder, (singurul om cinstit şi lucid în oraş) „fiecare om poartă la el o armă". „Urmărirea“ nu e de fapt un film al urmăririi lui Buber Revees care a evadat dintr-o închisoare unde fusese închis pentru că pilotase în stare de ebrietate avionul prietenului său Jacke Rogers, fiul banchetului Val Rogers, stăpînul de fapt al oraşului — şi care este amantul soţiei sale Anna — ci un film în care sunt puşi in lumină, prezentaţi urmăritorii. E lumea unui orăşel prosper, de parveniţi, îmbogăţiţi peste noapte, lumea in care banul, ca unic etalon şi simbol permite orice, chiar şi o crimă, care poate fi ispăşită şi justificată prin bani. In această lume, intrată în derută, singurele ţeluri şi evadări posibile sunt alcoolul şi adulterul, ridicate la rang de fetişuri. Totul se face pe faţă, cu cinism, cu acea disperare a oamenilor derutaţi, care-i duce la violenţă şi crimă. Toţi sunt, aşa cum îi numeşte Calder, „nişte smintiţi", dar e o sminteală generală şi clădită pe ură şi violenţă, pe desconsiderarea omului. Tocmai înfăţişarea unei asemenea lumi de violenţă şi ură urmăreşte să aducă în prim plan filmul, pe protagoniştii ei. Şi iată-i fără fard, în cadrul acelor „Weekenduri" de sîmbătă seara, pe Val Rogers, bancherul, stăpînul oraşului, respins de propriul său fiu, pe laşul şi hoţul Ewald, ajuns, vicepreşedinte al băncii, cel care furase cei 50 de dolari pentru care, învinuit chiar de el, Buber este dus la şcoala de corecţie pe nedrept, pe cinicul dar şi laşul Damon, celălalt vicepreşedinte, pe cele două soţii libertine şi beţive înrăite. Toţi aceştia şi încă alţii, împreună cu copiii lor, îl hăituiesc pe Buber. O fac nu in numele legii şi al dreptăţii, pentru că Buber e de fapt nevinovat, e o victimă a lor, ci de teamă, de teamă pentru că fiecare din toţi aceştia s-au făcut vinovaţi, faţă de cel hăituit; unul i-a luat soţia, altul l-a acuzat de furt, fiind de fapt el însuşi hoţul, altul a depus mărturie falsă. Şi dacă pe alocuri, mai ales in scena finală, de la parcul de maşini vechi, urmărirea atinge limitele unei nebunii colective, cu torţe şi incendii, ea aminteşte de toate celelalte urmăriri şi crime cu torţe ale sudului rasist. Singurul om care caută să rămînă integru şi pur, să nu cedeze, să apere legea şi dreptatea în numele omeniei, este şeriful Carrier. Dar singur, in faţa violenţei organizate, el va trebui să cedeze şi, în final, după uciderea mişelească a lui Buber îl vedem părăsind oraşul, în decorul pustiu, după o noapte demenţială, in care doar gunoaiele purtate de vînt amintesc tot ce s-a petrecut. Lucrat cu o riguroasă profesionalitate, filmul lui Arthur Petin e un film amar despre o fată prea puţin plăcută a America contemporane. O excelentă echipă de actori, in frunte cu Marion Brando şi Jane Fonda, contribuie din plin la transpunerea pe ecran a unei nuvele şi piese de succes a lui Horton Foots, scenarizată de Liliaise Heilman. ION TUDOR Există în cinematografia S.U.A. a ultimului deceniu o accentuată tendinţă spre filmul cu tematică socială inspirat din cele mai actuale şi nodale conflicte ale vieţii sociale, abordate cu curaj şi luciditate, fără prejudecăţi, dar şi fără menajamente. Şi ca un fapt semnificativ tocmai aceste filme întrunesc nu numai adeziunea publicului american, ci impun filmul american contemporan în lume, ci aduc lauri şi premii la marile festivaluri şi concursuri internaţionale. Un / Joi 15 ianuarie 1970 CU UN PICIOR ÎN CLASĂ ŞI CU CELĂLALT ÎN TREN! (Urmare din pag. a 1-a) sociale. Din aceste motive, muncitorii de la „Tractorul“ au rămas neplăcut impresionaţi cînd, în toamna trecută, aflîndu-se în Dumbrăviţa, au constatat că toţi cei 27 de profesori şi învăţători erau absenţi din comună.“ Care sînt factorii care favorizează acest fenomen cunoscut sub denumirea de navetism ? Punînd această întrebare, nu ne referim la acele mase de oameni din sate atrase spre oraş de necesităţile de mînă de lucru, izvorîte din dezvoltarea impetuoasă a industriei, tendinţa normală în toate statele înaintate, el la o parte din intelectualii statului, profesori, medici, agronomi, zootehnişti, „păsări călătoare“ între comună şi oraş. Unii sunt tentaţi a crede că lipsa unor condiţii de locuit ar fi răspunsul cel mai nimerit. Cu toate acestea, realitatea e alta. Să argumentăm însă afirmaţia cu date concrete. Medicii din satele Prejmer, Vama Buzăului, Cristian, Ghimbav au la dispoziţie , locuinţe confortabile, şi totuşi preferă să piardă ore întregi pe drum, cîteodată agăţaţi de scara vagonului sau autobuzului, decît să rămînă peste noapte acolo unde li se reclamă neapărata lor prezenţă. Doctorului Cornel Şerban, din Moeciu, i s-a oferit o cameră mobilată, confortabilă, dar ce folos ! De la ora 14 pînă a doua zi dimineaţa, această cameră rămîne încuiată, iar dumnealui nu poate fi găsit decît la Braşov. Se naşte totuşi o întrebare : pot fi stabilizaţi aceşti intelectuali în localităţile în care îşi desfăşoară munca . Un exemplu în acest sens ni se pare edificator. Animat de interesele obştei, preşedintele Consiliului popular comunal din Apaţa, n-a acceptat sub nici un motiv ca medicul din sat să facă naveta. După ce i-a creat condiţii de locuit şi un post de suplinitor în învăţămînt soţiei sale, l-a îndemnat să renunţe la navetă. Şi a reuşit. Acum medicul respectiv vede cît e de avantajoasă prezenţa lui în comună, atît pentru el, pentru meseria lui, cît şi pentru săteni. După părerea noastră ar trebui ca toate posturile ocupate de navetişti să fie declarate vacante. La repartizarea din facultăţi sau în urma transferurilor anuale, să se ofere posturile respective unor medici, agronomi, profesori, originari din aceste consume sau chiar altora care declară că se vor stabili acolo. Măsura ar fi, credem, echitabilă, ar contribui la desfiinţarea o dată pentru totdeauna a acestui dăunător du-te-vino între oraş şi sat. i Tu • • I • • gf lainuitori! , I de comori I II (Urmare din I pag. a l-a) £ 1 tătorului de valori. §§ jg Pentru mine, a te jj 1 bucura de unul sin gj jj gur în faţa unei jj jj monede vechi in jj 1 seamnă a te bucura jj jj ori numai jumătate jj jj din fiinţa ta. Gindul jj jj că actul tău de pose- jj i§ sie a întrerupt din jj j drumul său spre cer- jj j cetarea mulţimii, o- jj fi pera de artă te in- jj §1 vesteşte c-o înaltă. jj 1 severă responsabili- jj jg tate. Cum justifici te- jj jj zaurizarea... particu- jj 1 Iară a valorilor peste 1 jj care hazardul le-a fă gcut stăpîn ? fiindcă jg §j nu poţi fi cu totul n jj stăpîn, pe o filă difi fg jj Eminescu ori pe un g Rembrandt. In lu- jj §g mea noastră în care jj g capodoperele au do- g jj miciliu fix, netulbu- „ jj s rat, in muzee şi lici- 2 g taţiile nu se practică, p i opera de artă intră g jj intr-un circuit corn- jg g parabil doar cu cel al jj § monedei naţionale, jj § Pentru ce sustragi jj f§ circuitului valori jj § care, pentru milioane jj f§ de inimi ar însemna gj jj sporirea zestrei de g §j frumuseţe, ai vreun jj g motiv s-o faci ? Intreg jj prinzi leneşe■ studii ? jj j§ Dacă nu eşti cercetă jj jj tor şi aştepţi numai jj g momentul în care, în jg jj schimbul automobi- jj jjului tamponat, plus jj jj două manuscrise sfin- jj jj te, să obţii un Ford jj jj nou-nouţ, am motive jj jj să te condamn, tăi- jj jj nuitorule... jj Există zeci de oa- jg jj meni minunaţi care g H îşi jertfesc cite-o jj jjj odaie din adesea mo-jg deştele lor locuinţe, jg jj pentru a întemeia a jg 1 devărate muzee. Ei jg gj expun tablouri, obiec- jj I te de artă populară , colecţii numismatice, jj jjj etc. şi sunt bucuroşi jj jj cînd le treci pragul şi 1 j le lauzi truda. jj jj La ei mă gindesc la jj jj învăţătorii cn pen- jj 1 sionarii pe care i-am 1 jj întîlnit in drumurile jj = mele si care mi s-au 1 jj părut cei mai in mă- g g sură să-şi spună co- jj I lecţionari de artă. j§ Dacă alcătuind o g_ 1 ediţie mă văd in faţa g j§ neputinţei de a adu- jj 1 na toate textele ce- g 1 lui de curînd dispă- g |j rut, se întimplă aceas- jg jj ta fiindcă pretinşi §j 1 „prieteni" refuză să-i gj 1 dăruie cititorului ver- jg jj sub care ii aparţin g Jj de drept şi le tăinuie jjj în sertare meschine. j|gj Să facem aşadar 1a cuvenitele delinii- jg jj ţări... s j§ Să lăudăm gestul si propagatorului de jjj jj cultură şi să păstrăm jg jjj un rece respect pen- ft $ tru cel ce-şi burdu- 1 jj seşte cu comori, că- 8 jj mările şi dulapurile, jj s Pentru cei care ţin p jjj capodoperele sub sta- jj H re de arest... La un centenar Cu prilejul Împlinirii unui centenar de la naşterea cărturarului ardelean Simion Mîndreanu, în satul său natal, Rîpa de Jos , judeţul Maramureş, a fost deschis, prin grija învăţătorului Mihai Tomşa, un muzeu etnografic sătesc. Din colecţia noului muzeu fac parte 200 de costume populare, broderii, ţesături, ceramică, obiecte de uz gospodăresc, care aparţin zonei folclorice de la poalele Călimanilor.