Munca, octombrie 1971 (Anul 27, nr. 7426-7451)

1971-10-14 / nr. 7437

t­yina a 2-a Forţa educativă şi emoţională 9 7 9 a teatrului politic Teatrul Academic „Vladi­mir Maiakovski“ din Mosco­va a început seria reprezen­taţiilor oferite publicului bucureştean, cu prilejul tur­neului pe care-l întreprinde in ţara noastră, prin specta-f­­olul de gală cu piesa ,,In­, i’rîngerea“, dramatizare reali­zată de M. Zaharov şi I. Prut, după cunoscutul roman de A­­leksandr Fadeev. Înfiinţat în primii ani ai puterii sovietice sub denumi­rea de ,,Teatrul Revoluţiei“, reputatul colectiv artistic moscovit, care a înscris de-a lungul anilor, pe afişele sale, numele unor mari personali­tăţi ale artei teatrale ca Sta­nislavski, Nemirovici-Dan­­cenko, Tairov, Meyerhold, C­­holopkov şi alţii, dovedeşte o remarcabilă consecvenţă în promovarea unui repertoriu cu pregnant caracter revolu­ţionar şi a unor formule sce­­tice specifice teatrului poli­tic şi agitatoric, urmărind transmiterea directă, prin mijloace de expresie judicios selecţionate, a unor idei ma­jore ale epocii noastre. Realizind spectacolul după romanul „Infrîngerea“, care evocă sobru şi emoţionant lupta legendară a unui deta­şament de partizani din Ori­entul îndepărtat împotriva duşmanilor puterii sovietice şi a intervenţioniştilor japo­nezi regizorul Mark Zaharov a optat pentru formula poe­mului dramatic, pentru mo­dalităţile de exprimare atît de complexe şi variate ale dramei eroico-populare. In spaţiul scenic larg, mar­cat doar printr-un practicabil înclinat şi un fundal sugerind deopotrivă desimea taigalei şi încercuirea de către duş­manii revoluţiei, eroii presei, membri ai detaşamentului de partizani­­ condus de bolşevi­cul Levinson, evoluează alert, intr-un impresionant crescen­do dramatic. Concepţia regi­zorală a spectacolului urmă­reşte deopotrivă redarea mar­şului greu, istovitor şi pri­mejdios al detaşamentului, frămîntările sufleteşti ale comandantului său, care se îndoieşte deseori de oportu­nitatea hotărîrilor sale, do­rind din răsputeri să-şi poată îndeplini misiunea încredin­ţată de partid fără să sacri­fice inutil vieţile partizani­lor şi drumul sinuos spre de­plina înţelegere a sensurilor luptei revoluţionare al unor oameni cu temperamente, ca­ractere şi concepţii foarte di­ferite. Momentele de ansamblu, in care mişcarea personajelor sau compoziţia scenică redau sugestiv evenimentele drama­tice pe care le înfruntă de­taşamentul şi creşterea trep­tată a unităţii şi fermităţii sale, se îmbină armonios cu scenele lirice sau cu acelea în care două sau mai multe personaje dezbat o idee sau alta, ori pur şi simplu îşi ex­primă gindurile, frămintârile, năzuinţele sau sentimentele. O pagină de istorie contem­porană se dezvăluie astfel o­­chilor noştri in toată comple­xitatea şi dramatismul ei. Mai ales în ultima parte a spectacolului, regizorul a re­uşit să transmită, cu claritate şi multă putere de convin­gere, elementele de tragedie optimistă care situează roma­nul lui Fadeev printre cele mai importante lucrări ale li­teraturii sovietice consacrate revoluţiei şi războiului civil. In final, cind cei ciţiva su­pravieţuitori ai detaşamentu­lui, in frunte cu Levinson, care sfîrşesc prin a rupe în­cercuirea duşmană transfor­­mînd infrîngerea în izbîndă, se opresc din marş privind peste umăr spre sală, scru­­tind parcă timpul şi veşnicia, percepem, fără să auzim nici un cuvînt, mesajul tulburător pe care ostaşii revoluţiei îl transmit urmaşilor. Muzica de scenă creată de A. Nikolaev s-a dovedit o componentă dintre cele mai valoroase ale spectacolului, îndeplinind nu numai funcţia unui fundal sonor, ci expri­­min­d în multe momente tu­multul luptei sau bogăţia gin­­durilor şi sentimentelor ne­rostite. Din distribuţia, de o remar­cabilă omogenitate şi expre­sivitate, s-au impus in mod deosebit prin creaţii pline de originalitate şi forţă emoţio­nală A. Djigarhanian, artist emerit al R.S.S. Armeană (Levinson), I. Ohlupin (Mo­­rozko), E. Lazarev (Meteliţa), V. Kozlov (Baklanov), K. Lînov (Staşinski), S. Mizeri (Varna) şi V. Samoilov, artist al poporului al R.S.F.S.R. (Moş Pika). Prin caracterul său mili­tant, prin spiritul său revolu­ţionar şi prin excepţionalel­­­­sale calităţi artistice, specta­colul Teatrului Academic ,.Vladimir Maiakovski“ a cu­cerit aprecierea unanimă a spectatorilor bucureșteni, care l-au salutat ca pe un remarcabil eveniment cultu­ral. LUCIA BOGDAN • Teatrul Academic „Vla­dimir Maiakovski“ din Mos­cova, care se află în turneu în ţara noastră, a prezentat miercuri seara, la Teatrul ..Giulești", piesa „Copiii lui Vaniusin“ de S. A. Naidio­­nov. Scenă din spectacolul „Infringerea". 12 MINUTE DE EROISM (Urmare din pag. I) i­re­a avionului de tip RAC-1­11. Actul de ero­ism al piloplor Zarna fi Gi­joabă te înscrie pe un lung răboj al curajului şi profesionalităţii lucră­ri­lor din transporturile aeriene româneşti. Dar si redăm eveni­mentul așa cum s-a pe­trecut el. ...4 octombrie M­­I, o­­rele 17. Avionul YR—BCD, gata de start, cu 72 de turişti din R.F.G. la bord, por­nea în cursa spre Frank­furt, una din ultimele curse cu turişti ale sezo­nului estival 1971. La co­manda aeronavei Viorel Zamă şi copilotul Flo­rian Gi­joabă au făcut ultimele pregătiri pentru decolare şi, prin comuni­caţii radio, au cerut apro­barea pentru decolare. Motoarele s-au ambalat pînă la regimul lor de turaţie şi putere maximă, împingind avionul repe­de, din ce in ce mai re­pede, pe pista betonată. Totul decurgea normal. Deodată, în desfăşurarea normală a zborului, a a­­părut neprevăzutul : mo­torul drept a dat semne de oprire in timp ce sim­ţurile treze ale celor doi componenţi ai echipaju­lui au semnalat un şoc. în acest moment aerona­va se afla in evoluţie la 5—10 m. deasupra solu­lui, atunci cind nu s-a ob­ţinut viteza necesară a urcării, evoluţia pe care tehnicienii o caracteri­zează ca o perioadă tran­zitorie, plină de neprevă­zut deoarece portanţa a­­vionului nu ajunsese la valoarea optimă necesa­ră zborului şi mai ales urcării. Ce se intîmplase ? Ca fi în alte locuri, un stol de pescăruşi, grupat la un capăt de aerodrom, ca într-un refugiu liniştit, s-a speriat de zgomotul avionului şi a ţişnit in direcţia de decolare a a­­cestuia. Una din păsări a fost absorbită in efuzorul motorului drept provo­­cind scoaterea lui totală din funcţiune. Fără a-şi pierde cum­pătul, echipajul a luat primele măsuri de repu­nere în linie de zbor a avionului, continuind de­colarea cu un singur mo­tor şi aterizind după 12 minute pe acelaşi aero­port. Faptul nu a trecut neobservat de către pa­sagerii aeronavei, dar, mai ales, de către perso­nalul aeronautic de la sol, care urmăreau cu inima strînsă evoluţia avionu­lui care continua să zboa­re cu o jerbă de flăcări în spatele motorului drept. S-au luat toate mă­surile posibile de salvare în cazul că aterizarea s-ar fi produs în condiţii spe­ciale, dar totul s-a ter­minat cu bine. Viorel Zamă ne-a spus, după ce a rezolvat situaţia, urmă­toarele : — Faptele s-au petre­cut în momentul cel mai critic al zborului. Avionul se găsea de-acum la ciţiva metri deasupra pistei şi, practic, revenirea pe sol s-ar fi soldat cu o catas­trofă. Ca să aterizăm trebuia mai intii să con­tinuăm decolarea, dar nu­mai cu un singur motor. Calmul, experienţa a mii de zboruri şi-au ară­tat şi de această dată roadele. Cei doi piloţi au găsit cea mai fericită re­zolvare a situaţiei, acţio­­nînd, în acele momente în care decizia se impu­nea cintărită la zecimi de secundă, cu singe rece şi precizie matematică. In timp ce trenul de ateri­zat era escamotat, ca în orice zbor normal, moto­rul „sănătos“ a trebuit să funcţioneze la puterea maximă pentru a se ciş­­tiga înălţime. Inţelegînd starea de spirit a echipa­jului, postul de dirijare şi control al zborului de pe aeroport i-a lăsat a­­cestuia iniţiativa totală. S-ar putea spune încă multe despre acest eve­niment de zbor rezolvat cu măiestrie de către cei doi piloţi români. Dar cea mai mare dovadă a stimei pe care şi-a dobîn­­dit-o echipajul Zamă- Gh­joabă a fost faptul că grupul celor 72 de pasa­geri din R.F.G. a cerut ca acest echipaj să-i con­ducă in zborul de întoar­cere spre casă, bineînțe­les cu alt avion. I Turneul Teatrului Academic „Vladimir Maiakovski" din MoscovaBRIGADA ARTISTICĂ DE AGITAŢIE -prezenţă cotidiană la locul de muncă Dezbaterile din organizaţiile sindicale, consacrate îmbună­tăţirii muncii de educare marxist-leninistă a tuturor salariaţilor, ridicării pe o treaptă nouă. Calitativ supe­rioară, a întregii activităţi politico-educative au subli­niat necesitatea reconsiderării unor mijloace de influenţare a conştiinţei oamenilor, cum ar fi gazetele satirice, emisi­unile staţiilor de radioampli­ficare, brigăzile artistice de agitaţie, etc. De fapt, este vorba de traducerea in viaţă a unor indicaţii şi sarcini sta­bilite la Congresul sindicate­lor­ unite s-a vorbit pe larg despre rolul şi importanţa a­­cestor instrumente simple, dar eficiente de propagandă şi agitaţie activă, angajată puternic în realităţile con­­crete ale întreprinderilor, in­formarea şi afirma­rea trăsăturilor omului nou, în dezvoltarea res­ponsabilităţilor comuniste fa­ţă de propria muncă, dar şi a celorlalţi. Avînd în vedere experienţa acumulată in acest domeniu, de-a lungul anilor, de către sindicate, saltul cali­tativ ce se cere făcut acum ar trebui să se realizeze cu uşurinţă şi cit mai rapid. Fap­tele demonstrează, insă, că lucrurile nu se petrec aşa in principalele întreprinderi in­­dustriale ale judeţului Vaslui, unde am urmărit îndeaproape, pe viu, „activitatea" brigăzilor artistice de agitaţie. In planurile de măsuri a­doptate de comitetele sindi­catelor după dezbaterea do­cumentelor de partid, s-au in­­scris ca obiective de seamă reorganizarea brigăzilor de a­gitaţie şi elaborarea de pro­grame noi. Mai mult, s-a pro­pus înfiinţarea unor brigăzi pe secţii sau schimburi, ale căror programe, susţinute chiar la locul de muncă, să fie axate pe cele mai noi şi importante probleme ale pro­ducţiei, pe aspecte ale vieţii şi atitudinii colectivului res­pectiv. Aşadar, intenţii au existat, multe şi bune. Bilan­ţul realizărilor este, insă, mult prea modest. Pînă la sfirşitul lunii septembrie, în tot judeţul — prin urmare în nici o întreprindere —, nu s-a putut reactiviza măcar o sin­gură brigadă artistică de a­­gitaţie. Doar pe ici, pe colo cîteva începuturi... La Fabrica de mobilă Vaslui, pe baza u­­nui text s-a realizat, încă de la sfirşitul lunii august, un program al brigăzii schimbu­lui A. Programul a fost în­registrat pe bandă şi difuzat de trei ori prin intermediul staţiei de radioamplificare a fabricii. Brigada nu şi-a fă­cut însă niciodată apariţia in faţa salariaţilor schimbului. Tovarăşul Pavel Culea, pre­şedintele comitetului sindica­tului ne-a vorbit despre pre­ocuparea pentru a realiza programe şi pentru celelalte schimburi şi apoi, prin se­lecţie, un­ program pentru bri­gada fabricii. încetineala cu care se realizează aceste in­tenţii o explică prin „slaba participare a forţelor ce pot contribui la punerea la punct a acestor brigăzi“. Dar cine altul decit sindicatul are da­toria şi dispune de mijloacele necesare pentru a antrena şi mobiliza aceste forţe ? La Fabrica de confecţii Vaslui, brigada artistică are in pregătire un program după un text scris încă din ...vară. Eficiența programului este handicapată, aşadar, încă de la start de un text care, evi­dent, este depăşit. Sindicatul n-a sesizat insă acest aspect. „Principala noastră preocu­pare este să dăm cit mai re­pede primul spectacol“ — ne-a mărturisit tovarăşa A­­driana Darie, preşedinta co­mitetului sindicatului. Am su­bliniat cuvintul spectacol pen­tru că el arată ca aici, şi nu numai aici, rostul şi rolul bri­găzii, in contextul actualelor sarcini, n-au fost încă bine în­ţelese. Brigăzile nu sunt pre­gătite pentru a da spectacole, ci constituie un puternic in­strument de muncă educativă care acţionează nu cinci şi cinci, ci operativ, direct în secţii, acolo unde oamenii îşi desfăşoară activitatea. Optica greşită, după care brigăzile sunt pregătite pentru spectaco­le, cu orchestră, costumaţii, decoruri, am întilnit-o, din păcate in mai multe unităţi. Este de datoria Comisiei pen­tru problemele muncii po­litice şi cultural-educative, a Consiliului judeţean al sin­dicatelor Vaslui de a veghea şi îndruma ca drumul ce şi-l aleg aceste brigăzi să fie bun, în concordanţă cu cerinţele şi exigenţele actuale. Tot în stadiul intenţiilor... lăudabile se află şi cele trei brigăzi de la secţiile rectifi­­care, role şi strungărie din cadrul Fabricii de rulmenţi Bîrlad. Cu mare greutate, până în prezent, s-au „încro­pit“ două texte, dar pasul ur­mător, care trebuia să fie prezentarea lor imediată în faţa salariaţilor, nu a fost fă­cut. Totul se află în stadiul de ...învăţare. In ultimul timp s-a apelat la serviciile unui „instructor" de la Teatrul de stat din localitate, care, bine­înţeles va pretinde onorarii, cu alte cuvinte, întoarcerea la vechile practici este iminentă. Cu toate acestea o fabrică cu 4 000 de salariaţi nu are încă o brigadă, primul „spec­tacol“ fiind planificat , aşa după cum ne-a relatat to­varăşul Mircea Tăzlăuanu, preşedintele comitetului sin­dicatului în luna... noiembrie. Ultimul popas : Fabrica de confecţii Birlad. Din cele re­latate de tovarăşa Adela Ca­zan, preşedinta comitetului sindicatului, rezultă că briga­da de aici este magnifică, su­perbă şi a pregătit un specta­col — din nou, spectacol — care durează 15 minute, etc. Cum însă pînă la acea dată nu susţinuse nici un program, superlativele respective devin de prisos. După cum se vede, un o­biectiv important al planuri­lor de măsuri întocmite de sindicate în urma dezbaterii documentelor de partid, se realizează mult prea încet, fără a se respecta termenele planificate, şi uneori după o optică greşită, în neconcor­­danţă cu scopul propus. Con­siliul judeţean al sindicatelor nu poate admite o asemenea situaţie. El are datoria şi sarcina de a sprijini şi îndru­ma munca comitetelor sin­dicatelor in acest domeniu, cu condiţia să cunoască si­tuația așa cum este. ION FILIP Coresp. ziarului Munca I­I­I MUNKA C­LUBUL­ rural-educative. Mai mulţi muncitori — Dumitru Ghiţă, Eamil Badea, Ion Iliescu — au solicitat, ca o modalitate de aprofundare a conţinutu­­lui acţiunilor cultural-educa­tive, însoţirea acestora cu fil­me documentare şi artistice adecvate. Am lansat, de alt­fel, un chestionar scris în rindul a 10 muncitori de la secţia metalurgică. La Între­barea dacă doresc ca mani­festările cultural-educative de masă (conferinţe, sim­pozioane, mese rotunde, seri de întrebări şi răs­punsuri, montaje literare etc.) să­ fie urmate de filme sau spectacole artisti­ce, toţi au răspuns afirma­tiv. Modelorul Mihai Amzu­­lescu menţiona necesitatea „înzestrării clubului cu mij­loace audiovizuale, uzînd de posibilităţi proprii : filme realizate de cineclub, foto­grafii şi diapozitive realizate de cercul foto ; brigăzile ar­tistice de agitaţie şi forma­ţiile de teatru şi de cor să-şi reînnoiască repertoriul şi să prezinte spectacole cu regu­laritate". Prestigiul de care se bucu­ră activitatea clubului uzinei „Griviţa Roşie“ Îşi află ex­plicaţia in faptul că aici se organizează manifestări pro­puse de salariaţi, care răs­pund direct cerinţelor îmbo­găţirii orizontului lor politic şi cultural-ştiinţific. De a­­ceea, am prezentat aceste o­­pinii tovarăşului Vasile Cio­­banu, directorul clubului care ne-a informat : „Avem sinteza tuturor propunerilor făcute de salariaţi in adună­rile generale ale organiza­ţiilor de partid, în grupele sindicale. Programul clubului va reflecta tocmai aceste propuneri (inclusiv cele fă­cute azi). Suntem­ hotăriţi să diversificăm continuu acţiu­nile noastre, să le imprimăm un înalt conţinut politico­­ideologic, pentru ca, într-a­­devăr, clubul să fie o exem­plară instituţie de educaţie muncitorească“. (Urmare din pag. 1) activitatea. Transcriem, în a­­cest scop, unele propuneri . ..să se organizeze, un ciclu de expuneri privind respon­sabilitatea muncitorilor ca proprietari ai mijloacelor de producţie şi producători ai bunurilor materiale. La club să se explice de către oameni competenţi o seamă de ter­meni uzuali din domeniul politic şi economic (sub for­ma unui .,Dicţionar politico­­economic"), precum ..univer­salitatea O.N.U.“, „securita­tea europeană“, „common­wealth“. ..integrare socia­listă“ (Vasile Nicolae, tehni­cian). „Sint lăcătuş şi lucrez de citeva luni in uzină — a­­firma Ion Mocanu. Ca mine sint mulţi tineri nou anga­jaţi. Vrem să ne întilnim cu cadrele de conducere ale uzi­nei, cu muncitori care au o îndelungată experienţă in muncă, pentru a cunoaşte mai bine uzina, cu activita­tea şi oamenii ei , să se or­ganizeze, pentru tineri, con­cursuri „Cine ştie, răspunde“, pe teme profesionale şi cui- Dmmbr Începe ca un clntec ; • mișcare largă, ca o pregătire de sbor, apoi vîrtej multicolor — explozia de vitali­tate este expresia dragostei nestăvilite de viață a poporului nostru... SENTIMENTUL DATORIEI ^ (Urmare din pag. II­ ­ acum liceul. Nivelul de cul­t­­ură al oamenilor uzinei a­­ mutat efortul fizic pe un­­ plan superior, situindu-l in­­ zona unui consum continuu­­ de inteligenţă. Mutaţia devi-­ ne expresia înţelegerii dato­­­riei pe care o au faţă de pro-­ ducţie. Conştiinţa s-a consti-t tuit, astfel, ca forţă de pro­­­ducţie reală. Cu manifestări , esenţiale. Nu am de gind să­­ fac o radiografie a lor. Di-­ versitatea mă aduce în pos­­­tura de a nu le putea iden­t­­ifica in totalitate. Există, de I pildă, un aspect izvorit din­­ necesitatea de a se răspunde­­ la un nivel de tehnicitate in­­ continuă creştere. Aceasta­­ necesitate, nimic altceva, i-a­­ determinat pe muncitorii I Mihai Pescaru, Ion Smădrec­­ sau Tudor Sătirbacea, pen-7 tr­u a nu pomeni decit despre­­ ciţiva, să-şi părăsească strun­­­gul sau freza pentru a lua­­ loc in amfiteatrele institute­­­lor politehnice.­­ „...să ştii, am avut o strin-| gere de inimă, fmi spune in­«* ginerul Mihai Pesdaru. Nu, nu mă îndoiam de mine, nu mă temeam că nu voi face faţă. Dar îmi era aşa de dra­gă uzina incit nu-mi venea să stau departe de ea ciţiva ani. Dar trebuia — uzina avea nevoie de mine ca ingi­ner. Şi am considerat anii de studii ca pe o sarcină a mea de producţie...“ „Cind v-aţi întors, cum aţi fost primit de vechii dum­neavoastră tovarăşi de mun­că ?“ încerc o secţiune în mentalitatea colectivului. „Nu ţi-am explicat­­ ! Ve­neam acasă, in uzină, după ce-mi îndeplinisem o sarcină de producţie. Şi mă aşteptau alte sarcini, mai mari, pe care colectivul era îndreptă­ţit să mi le pună..." Aşadar, nu era o schimba­re de condiţie, ci o continui­tate a răspunderii, mai în­­ărcată de griji, valorificind ceea ce era cunoscut şi apre­ciat de colectiv — tenacita­tea omului, capacitatea lui de a se face cit mai util uzinei Revine, ca un leit-motiv al realizării personalităţii, con­ştiinţa datoriei pe care fie­care membru al colectivului o are faţă de uzină, faţă de locul de muncă de unde, prozaic vorbind, fiecare işi ciştigă plinea. Aceeaşi conştiinţă a dato­riei se află la temelia intere­sului cu care oamenii uzinei urmăresc noul, nu ca pe un scop in sine, ci ca pe o parte esenţială a responsabilităţii lor muncitoreşti faţă de efec­tul economic al efortului co­tidian. Există în această ma­nifestare, cu proporţii ce tind să cuprindă colectivul in întregime, o uluitoare de­taşare de vanitate, îl între­basem pe mecanicul Gheor­­ghe Iarca la cit se ridică va­loarea inovaţiilor sale. M-a privit surprins. „O putem afla, desigur, dar de ce trebuie să spunem neapărat o cifră ?“ „Ca să realizăm propor­ţiile..." „Drept să-ţi spun, pentru că a venit vorba, niciodată nu m-am gindit la ..cifră", ci la utilitatea inovaţiei pe care am­ făcut-o !“ „Totuşi, aşa ca si se­­ştie care este partea dumneavoas­tră de contribuţie la realiză­rile uzinei...“ „Crede-­­­ă, o consider foarte mică, aş fi dorit ca ea să fie...“ şi se opreşte uşor visător, coborind in sine, acolo unde cerinţele lui, faţă de sine însuşi, sunt foarte mari. Aş vrea să-l contrazic, să-i spun că nu este puţin lucru ca numai prin trei din ultimele sale inovaţii să se realizeze economii post-cal­­culate in valoare de 296 844 lei (sumă pe care am gă­sit-o înregistrată la cabine­tul tehnic). Dar nu îndrăz­nesc. Dincolo de sumă, satis­facţia mecanicului larca re­zidă în faptul că prin reali­zarea, de pildă, a dispoziti­vului de alezat sabote pen­tru ciocanul matriţei, pie­sele acelea masive, de 44 de tone, nu mai sunt trimise, pentru uzinat, la alte între­prinderi (....se pierdea timp, se cheltuiau bani...“), şi se fac acum in uzină, sporin­­du-se operativitatea in obţi­nerea matriţelor necesare procesului de producţie. Intuiesc o mare mindrie pentru posibilităţile pe care colectivul şi le dovedeşte. O mindrie modestă, dar stimu­latoare, care dă oamenilor o demnitate aparte, o con­ştiinţă a valorii pe care o re­prezintă în raport cu rezol­varea ingenioasă a proble­melor pe care le ridică pro­ducţia. La acest stadiu nu s-a ajuns peste noapte. Nici nu s-ar fi putut. Cu atit mai mult cu cit acest colectiv nu este beneficiarul unei „moş­teniri“ de experienţă. Este un general • tinăr. Fantastic de tinăr. Cu o medie a vir­­stei în jur de 23 ani ! „Virst­­nicii“ au aici numai 38—39 de ani. „Noi, nu-de-noi, ne-am educat..." imi spune maistrul Gheorghe Stoica, unul din­tre „veterani“. Fireşte, sim­plifică. Dar nu este departe de adevăr. Gradul de con­ştiinţă la care se află astăzi colectivul este produsul su­perb al unei munci politice de masă la care au contri­buit organizaţia de partid, cea sindicală, cea de tineret, care au format din fiecare membru al colectivului un agitator intransigent cu sine însuşi şi cu tovarăşul alături de care munceşte. O reacţie in lanţ a responsabilităţii muncitoreşti. Transferată, cu infinită atenţie, asupra noi­lor angajaţi. ....nu căutăm si le prezen­tăm viaţa in roz celor care vin să se angajeze la noi !“ îmi spune maistrul Florea Boje. Nu este o asprime gra­tuită. Şi nici in neconcor­­danţă cu „poliţa in alb“ care le este dată tinerilor atunci cind, in primele luni ale an­gajării, li, se asigură un ciş­­tig ce depăşeşte contribuţia lor efectivă la producţie. Nimeni nu-i cocoloşeşte. Li se cere cu toată severitatea să înveţe, li se atribuie lu­crări grele. Sunt lăsaţi să se zbată. Dar nici o clipă nu sunt abandonaţi de ochii gri­julii ai vecinilor, mai virst­­itici, de maşină, care inter­vin ori de cite ori tinărul muncitor se află in faţa unei situaţii căreia nu-i pot da de căpătii. „Dă rezultate metoda ? Nu-i dezarmează pe noii an­gajaţi ?“ îl întreb pe Petre Ciurezu, preşedintele comi­tetului sindical de secţie de la sectorul mecanic şef. „Dă ! Le pune la încercare ambiţia. Sunt unii care se sperie. Dar sunt puţini. Prin­cipalul este că tinerii simt că li se acordă încredere. Asta le satisface orgoliul. în sens pozitiv, spun orgoliu. Şi asta se transformă, trep­tat, intr-un sentiment al da­toriei. Şi cind acest senti­ment începe să se înfiripe, noul angajat s-a integrat, de fapt. In colectiv...". Pedagogie subtilă, care ac-V?,nf,a*^ asupra unor sensi­bilităţi specifice virstei. De unde au învăţat „virstnicii" asemenea, subtilităţi ? De ni­­caieri. Ele fac parte din a­­dinca stimă ce o au faţă de uzina pe care o vor stăpiniră de oameni ce nu se tem de greutăţi, care fac din contri­buţia la procesul de produc­­ţie o chestiune de onoare, de dăruire continuă şi totală. Am vorbit, poate, despre prea puţini oameni. Nu din necunoaşterea lor. Atit Nico­­la­e Pătruţ, cit şi Gheo­ghe Dobrescu, Gheorghe Roşanu sau Vasile Pasca şi încă at­âţi alţii, au in biografia lor adevărate romane încă ne­scrise. Dar aşa cum spuneam mai la început, nu se poate scrie numai despre o biogra­fie sau alta ci despre totali­­tate, despre felul in care s-a închegat conştiinţa colectivă din care a izvorit înalta va­loare etică a iniţiativei co­muniste de a transforma fiecare loc de muncă, prin atitudinea de fiecare zi a fiecărui om, intr-un timp al afirmării hărniciei, cinstei, onoarei şi demnităţii socia­­liste. Uzina trăieşte intens incandescenţa acestui feno­men sub semnul atit de sim­plu, uluitor de simplu, al sentimentului datoriei ce se cere mereu și mereu împli­nită... A In loc de cronică plastică „CÎMPU-I ALB, OILE NEGRE...“ „,sau, atunci cind artistul tace, vorbește spectatorul. Poate că galeria de arta plastică ar trebui să fie un fel de sanctuar al tăcerii. Poate că in atmosfera încăr­cată de acel flux al impre­siilor într-un singur sens — de la opera de artă la vizi­tator — n-ar mai trebui să în­capă vorbe de prisos, că sunetul ar trebui să se spargă în ţăndări inutile, ri­sipite­ umil la picioarele vizi­tatorilor. Poate. Sigur însă, în sălile de expoziţie se vorbeş­te. Publicul comentează, emite consideraţii, schimbă impresii. Evident, arta este, în pri­mul rînd, un mijloc de comu­nicare. Prin intermediul ei, artistul vorbeşte oamenilor veniţi in contact cu opera de artă şi cu cit discursul artis­tului va fi mai plin, specta­torul îşi va cenzura mai atent marginaliile confortabile, a­­jungind la acea reculegere totală în faţa capodoperei. Pentru că nu-mi pot imagina un dialog de genul : „Ei, ce părere ai ? Dar aşa, global, că sint presat de timp“. „Bună". „Aha“ d­in faţa surîsului Giocondei. Dar, atunci cind artistul tace, cind nu are ce spune tati, dacă are, o face cumva anapoda, spectatorul venit la un colocviu de taină cu arta işi va căuta în vecini partenerul de discuţie. In golul rămas intre el şi opera de artă va semăna vorbe, în­trebări născute din derută, uimiri alimentate cu nedu­merire. Dacă veţi avea curiozita­tea să rămineţi o oră intr-o sală de expoziţie veţi avea prilejul să fiţi martori la ela­borarea spontană a unei e­­locvente cronici nescrise a expoziţiei respective, cu mul­tiple referiri la fenomenul plastic de ultimă oră. Veţi da poate şi peste cei intraţi în expoziţie cu intenţia vă­dită de a consuma timpul rămas până la începerea fil­mului pentru care au ieşit in oraş : „Cit mai e ceasul ?“ „Fără zece, dă-i­­ bătaie !“ ii veţi auzi pe cei dedaţi la superlative : „Nemaipome­nit !" „Chiar aşa, formida­bil !“ Pe veşnic nemulţumiţii : ,,Asta-i artă ?“ „Asta ? !“ Pe cei al căror optimism nemo­tivat îi împinge la candori puerile : „Ce culoare, dom­nule, ce culoare !“ „Dar par­că tuşa are vreun cusur ?“ Pe iremediabilii pesimişti : „Dacă mergem tot aşa, unde o să ajungem ? !“ „Exact, unde ?“ Pe cei întotdeauna regretind valori deja consti­tuite, fie dintr-un salutar res­pect al tradiţiei, fie dintr-un vinovat refuz al inovării : „Unde e Grigorescu, unde-i Luchian ?" ,,S-au dus. Şi ce-au lăsat în loc !“­­i veţi găsi însă şi pe cei care, îndrăgostiţi de artă, oameni de bun simţ şi de bună credinţă, au venit în expoziţie ca într-un lăcaş al muzelor, pregătiţi să asculte acea notă unică şi irepeta­­bilă a unui concert univer­sal. Adeseori însă, muzele tac. Experimente gratuite, menite a umple un gol uşor depistabil în spatele unor pînze care nu spun nimic, pastişe poleind inutil false personalităţi creatoare, „în­drăzneli artistice“ erijate in imposibile punţi peste neant, stîrnesc în jur nedumerire. Şi parca-l aud pe cel care, in faţa unui tablou care schiţa in citeva linii îngemănate ne­firesc un pretins „Portret de copil", işi îndemna priete­nul : „Priveşte în jur şi vei vedea cit de frumoşi sint toţi copiii noştri !“ M­ARIN STOIAN Joi 14 octombrie 1971

Next