Munca, noiembrie 1971 (Anul 27, nr. 7452-7477)

1971-11-26 / nr. 7474

Pagina a 2-a MUNKA Vineri 26 noiembrie 1971 UZINA DE A­UTOCAMIOANE BRAŞO­V­CITADELA A DEMNITA­ŢII MUNCITOREŞTI „Ai ani cincizeci şi totuşi tinereţea Cunună­ţi­i pe fruntea de oţel Ţi-am împletit din muncă frumuseţea Sub faldul comunistului drapel“ (Din poezia omagială pe care muncitorul CON­STANTIN ROŞCA a publicat-o în revista Cena­clului literar de pe lingă Clubul sindicatului Uzi­nei de autocamioane din Brașov). Vîrstnicul muncitor, pensionar a­­cum, Gheorghe Voinea („...cel de-al cincizecilea angajat în uzina noas­­trâ, acum 50 de ani" - cum ne-a fost recomandat, cu deosebit res­pect) ne-a spus : „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezen­tul şi viitorul ei, trebuie să o cău­taţi, ca sâ o înţelegeţi, în inima oamenilor...“ Era în această reco­mandare, poate puţin sentimentală, cuprinsă o întreagă experienţă de viaţă. Fireşte, poţi cunoaşte o uzi­nă dirt cifre ce devin, cu fiecare zi de muncă adăugată la ele, docu­mente de arhivă, uneori reci, aproa­pe indiferente. Dar uzina, pasionan­tă, vie, clocotitoare, rămîne în ini­ma oamenilor, acolo unde fiecare zi şi-a împletit zecile de amănunte fierbinţi cu existenţa fiecărui mem­bru al colectivului, traversînd gene­raţii care şi-au făcut din muncă unic scop în viaţă, măsură a cinstei şi demnităţii muncitoreşti. „Pentru că noi, să ştiţi, ne-am iubit întotdeauna munca, meseria noastră. Chiar şi atunci cînd tre­buia să ne luăm de piept cu capita­liştii pentru a ne apăra drepturile...“ întăreşte comunistul Ştefan Popa. In­ biografia colectivului, acelor tim­­putii au lăsat urme adinei, mărturii ale abnegaţiei cu care oamenii uzi­nei, îndrumaţi şi organizaţi de co­munişti, au participat la bătălii de clasă împotriva exploatării şi a mi­­litarizărrii fasciste a ţării. Mulţi din­tre muncitorii comunişti ai „Astrei“ (aşa se numea pe atunci uzina) au plătit cu viaţa acest drum conştient al luptei împotriva exploatării ca­pitaliste şi a fascismului. Siguranţa din Braşov raporta, de pildă, pre­fectului că „în ziua de 6 noiembrie 1941 a fost înaintat Curţii Marţiale, Traian Ion, lăcătuş la fabrica „As­­tra", pentru că a introdus pe as­cuns în fabrică şi a arătat la di­verşi lucrători un manifest comu­nist“. Peste alte cîteva luni, într-un alt raport, la 4 aprilie 1942, Sigu­ranţa arăta că „mai mulţi comunişti de la „Astra“ au fost judecaţi de Curtea Marţială şi condamnaţi, din care doi au fost condamnaţi la moarte". Printre cei judecaţi atunci nu toţi erau membri ai partidului ; unii erau membri ai „sindicatului roşu“, alţii ai U.T.C. Din respect faţă de muncă, cu demnitatea re­voluţionară a clasei muncitoare, co­muniştii „Astrei“ au ştiut să-şi facă datoria, punînd, alături de ceilalţi comunişti ai ţării, viaţa lor, la te­melia timpului pe care îl trăim. Sînt fapte care nu se uită. Rămîn sfinte pentru conştiinţa întregului popor. Poate tocmai de aceea, în anii so­­­cialismului, uzina aceasta cu un glorios trecut revoluţionar, o adevă­rată şcoală a demnităţii muncito­reşti, a primit numele „Steagul roşu". „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, tre­buie să o căutaţi, ca să o înţele­geţi, în inima oamenilor...“. Vorbim cu oamenii. Şi descope­rim, treptat, uzina. Aşa cum este ea. Cu drumul ei cel nou, de crea­toare a autocamioanelor româneşti. „...nu ştiu dacă o să mă înţele­geţi, dar cînd sînt pe stradă şi în­­tîlnesc un SR 101, unul din puţi­nele cîte or mai fi, că au trecut ceva ani de cînd acest tip, primul tip de autocamion românesc, a ieşit pe porţile uzinei, îmi vine să zic : „priviţi, acesta sînt eu, cel de acum 17 ani“ ne spune maistrul presator Nicolae Comanici. Era, nu pot să uit, 1 Mai 1954, îl văd şi parcă mă privesc în oglindă". Maistrul a încărunţit aici, în uzină. Anii nu i-au fost prea „liniştiţi“. El şi i-a dorit aşa. Şi i-a vrut mereu neliniştiţi, mereu la cea mai înaltă tensiune. „Nu cred că aş putea trăi fără pro­bleme !“. Este, pe undeva, un ro­mantic. Un om care nu vrea să „treacă ziua", ci să lase în conţinu­tul fiecărei zile muncite în uzină o părticică din el. In urmă cu 17 ani, cînd presa primele forme ale auto­camionului românesc, a spus într-o adunare a inovatorilor, organizată de comitetul sindicatului : „...pînă cînd o să ies la pensie, mă angajez să fac o sută de inovații !" „Nu sínt cam multe ?“ L-au întrebat, în par­ticular, cu vagă malițiozitate, tova­răşii lui de muncă. „Sínt ! Dar o să le fac !" Au trecut anii, dar comu­nistul Nicolae Comanici nu și-a uitat cuvîntul dat. Pentru el, „o sută“ nu erau vorbe în vînt. Ci mă­sura datoriei pe care şi-o asuma faţă de uzină, faţă de el în­suşi, ca om pentru care uzina nu este un simplu loc de muncă, ci mediul care l-a creat ca muncitor şi comunist — fapt pentru care se simte continuu obligat să-şi dăruiască muncii întreaga sa ca­pacitate. A realizat „suta“. Acum o depăşeşte. „Ce să fac, mai am pînă la pensie..." spune maistrul Nicolae Comanici, cu o umbră de umor cald, ardelenesc, în glas. „Există vreun tip de auto­camion sau variantă a sa asupra că­ruia să nu se fi râsfrînt efectul vre­unei inovații de-a dumitale î* „Nu I* Răspunsul cuprinde­­ el o imensă mîndrie pentru datoria pe care ştie că şi-a îndeplinit-o cu con­secvenţă, fără să-şi­ îngăduie nici un moment de răgaz". Această con­ştiinţă a datoriei de a investi în fie­care produs un volum cit mai mare de inteligenţă tehnică originală o o socotim superb subtext la toate cele 4 301 de invenţii şi inovaţii cu care constructorii braşoveni de autocami­oane au însoţit, din raţiuni profund gospodăreşti, procesul de fabri­caţie al autocamioanelor româneşti. Cei 1 124 de inovatori au dăruit u­­zinei, autocamionului românesc in ultimă instanţă, un volum de inte­ligenţă care s-a materializat în va­lori postcalculate de 124 605 288 lei... „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, tre­buie să o căutaţi, ca să o înţelegeţi, în inima oamenilor..." Cuvintele vîrstnicului muncitor ne însoţesc. De­vin cheie pentru cunoaşterea uzinei de azi, a oamenilor ei. Dra­gostea are uluitoare diversitate de manifestări. Sculerul Dioni­­sie Man, de exemplu, nu este ceea ce se numeşte un om care mută munţii din loc. „Muncesc — cam asta-i tot !“ ne-a spus atunci cînd l-am rugat să ne povestească ceva deosebit din viaţa şi activitatea sa. Aici, în această uzină braşovea­­nă, „a făcut ochi", cum îi place să spună. Are 46 de ani, din care 32 aparţin uzinei! „Am intrat ca uce­nie... De atunci, in uzină am ră­mas..." „Vă leagă ceva deosebit de ea?“ încercăm o radiografie a statornici­ei. Ne priveşte oarecum curios. „Cum adică?" Ce să mă lege în afară de munca şi meseria mea, de prietenii şi tovarăşii mei, de aminti­rile mele din tinereţe. Nu înţelegeţi că asta este uzina mea !“ Fireşte, meseria putea să şi-o facă şi în altă uzină. Dar pentru el nu există „alta“. Aceasta este a lui, locul în care a învăţat de la cei de dinain­tea lui tainele meseriei. Or, asta nu se trădează. Rămîne „dragostea" de o viaţă. „Doar atît să fie?“ „Credeţi că este puţin?“ Nu, nu este puţin. Este o altă faţetă a da­toriei pe care un om şi-o simte faţă de colectiv. Cu implicaţii care de­păşesc strictul interes personal. A primi şi a da. Lege de conştiinţă. A da tot ce poţi. In cei 32 de ani de muncă în uzină Dionisie Man nu a lipsit nici cinci minute de la serviciu. In cei 32 de ani Dionisie Man nu şi-a permis nici cinci minute să-şi părăsească locul de muncă. „Cinci minute înseamnă produse de vreo 15 lei. Dacă nu le fac, este ca şi cum aş fura aceşti bani din cîştigul to­varăşilor mei... Şi ce fel de munci­tor mai este acela care îşi calcă demnitatea lăsînd pe alţii să mun­cească pentru el?” Comunsitul Dio­nisie Man spune că munceşte şi cam asta-i tot , ce face. Dar felul lui de a munci, corect, faţă de u­­zină şi faţă de propria-i conştiinţă, a devenit etalon pentru mulţi din­tre muncitorii care şi-au început viaţa de muncă, ca ucenici sub în­drumarea lui. „Vi-i mai amintiţi?“ „Sînt atît de mulţi... Au fost sub mîna mea chiar şi băieţii mei, pe care i-am învăţat meserie. Acum il am la mine şi pe fiu-meu Dionisie, să vă spună el cum mă port şi dacă învaţă meserie... „Tot Dionisie?“ „Aşa i-am pus numele. Ca al meu, ca să mă simt tot în uzină şi cînd voi ieşi la pensie..." Nu-şi mai aminteşte pe cîţi a învăţat meserie. Dar are oare vreo importanţă ? In fiecare an, la şcoala exigentă a muncitorilor constructori de autoca­mioane braşoveni, învaţă circa 700 de ucenici. Şi uzina „simte" că ex­perienţa celor vîrstnici rodeşte în entuziasmul şi seriozitatea tinerilor muncitori. Iar pentru cei care plea­că, ceruţi de necesităţile fireşti ale economiei naţionale, la alte uzine, faptul de a fi învăţat meserie la U­­zina de autocamioane din Braşov constituie cea mai solidă recoman­dare. „De ce credeţi că se petrec lu­crurile astfel?“ l-am întrebat pe in­ginerul Nicolae Sin, de acum şi el om „vechi" în uzină cu cei 19 ani trăiţi pe platforma oţelăriei. Ii pu­sesem această întrebare ştiind că mulţi oţelari braşoveni au fost che­maţi, în mod insistent, la noile uzine de maşini din ţară. „Ce aş putea să vă spun?! Uite, ca să vă faceţi o imagine ce în­seamnă să fii muncitor la noi, am să povestesc despre unul dintre oţe­­larii mei, despre Vasile Sultani. Aş zice că uzina îi este ca şi propria casă. A elaborat, împreună cu echi­pa lui, de cînd este oţelar, peste 60 000 de tone de oţel. Este omul care nu se uită la timp cînd are de terminat ceva. Cum să vă spun, sprijinindu-se pe umerii unor ast­fel de oameni, uzina devine mai puternică, mai sigură că îşi va în­deplini sarcinile, oricît de mari ar fi ele... Fiecare om luat în parte este o adevărată forţă. Aceasta ne face puternici. Despre noi se spune în oraş că avem o organizaţie de partid puternică, un sindicat puter­nic, o organizaţie de tineret puter­nică. Şi sîntem mîndri....“ L-am întrebat pe Oţelarul Vas­ie Sultani : „Ştim că au fost cazuri cînd aţi intrat în cuptorul încă fierbinte ca să urgentaţi boltirea. Intra în atri­buţiile dumneavoastră ?“ Ne-a privit mirat de o astfel de întreba­re. „Cum adică, dacă intra în atri­buţiile mele ? ! Ce-i aia „atribu­ţie" ? ! Dacă o cer interesele pro­ducţiei, mai ţii seama de atribu­ţii ?* Nu ştim dacă poate fi dată o altă definiţie mai completă pentru responsabilitatea comunistului faţă de interesele majore ale produc­ţiei. Muncitorul comunist îşi ia con­ştiinţa drept măsură pentru faptele sale. Şi atunci el, cu întreaga sa capacitate, se subordonează nevoi­lor producţiei care devin probleme „strict personale” ale sale. Este exact reacţia continuă pe care o trăieşte tehnologul Mihai Binder care a simţit nevoia să par­curgă meseriile de lăcătuş, trasor, mecanic pentru a-şi îndeplini cît mai complet atribuţiile sale din sec­ţia motoare. „...sînt, probabil, cunoştinţe pa­sive..." „Absolut de joc ! Ca să convingi omul de corectitudinea şi economi­citatea unei anume tehnologii, tre­buie să pui mîna să-i arăţi. Cu „ordinele" nu convingi..." Profesionalitatea se mută pe un plan complex. Autoritatea devine o consecinţă a verificării continue, fără reticenţe, a competenţei. Din acest punct de vedere, oamenii uzi­nei sunt necruţători cu ei înşişi. Pe un asemenea climat comunist de muncă se întemeiază certitudinea că sarcinile sporite din actualul cincinal vor fi riguros îndeplinite, cu toate că producţia globală va înregistra, faţă de cincinalul tre­cut, o creştere de 88 la sută. „...uzina aceasta a noastră, cu tot ce are ea, cu trecutul ei, dar mai ales cu prezentul şi viitorul ei, trebuie să o căutaţi, dacă vreţi să o înţelegeţi, în inima oamenilor..." Uzina, oglindă a dragostei şi statorniciei oamenilor săi, răspunde cu aceeaşi măsură acestei dăruiri. Maistrul Aurelian Nistor, preşedin­tele comitetului sindicatului, ne-a relatat modul în care se realizează această reciprocitate. „Nu aş vrea să vă fac un istoric. Dar cerinţele faţă de uzină, exprimate de oamenii noştri prin organizaţia sindicală, au găsit întotdeauna un ecou favora­bil. Despre clubul nostru ştiţi, nu-i cazul să vă mai spun. De curînd a fost dată în folosinţă o cantină la care pot fi serviţi, în fiecare zi, 2 000 de oameni. Apreciind temei­nicia unor observaţii făcute în adu­nările de grupă sindicală, condu­cerea uzinei a trecut la reutilarea tuturor grupurilor sociale de pe lîngă sectoare. De asemenea, uzi­na a construit 6 cămine, cu 2 700 de locuri, pentru tinerii muncitori nefamilişti... În jurul uzinei s-a con­struit un modern cartier de locuin­ţe..." Ascultîndu-l, ne veneau în minte cuvintele maistrului Dumitru Chiruj care, vorbind despre preocuparea susţinută a conducerii uzinei pen­tru continua îmbunătăţire a con­diţiilor de muncă, spunea, drept oricare alt comentariu, că : „..avem un sindicat bun, activ, care se im­pune şi se bucură de autoritate..." Da, şi acesta este un fapt care face parte din uzina pe care oa­menii o poartă în inimi. Şi-i între­geşte demnitatea ce se bazează pe obligaţia pe care o simte fiecare membru al colectivului de a-şi face mereu, in fiecare zi, în mod comu­nist datoria... MIHAI COLEŞIU ILIE MIHALEA Fotografii: PETRE COZIA Autocamioanele româneşti se ..nasc" într-un flux continuu, corespunzător specializării uzinei şi ce­rinţelor mereu mai mari ale economiei naţionale „Roman“ — un nou autocamion ce intră în familia braşoveană a autocamioanelor româneşti, măr­turisind capacitatea oamenilor uzinei de a reali­za produse de o tot mai înaltă tehnicitate. Maistrul NICOLAE COMANICI : „...a da continuu tot ceea ce pot reprezintă sensul vieţii mele , o zi trăită în uzină fără să fi contribuit cu ceva nou la buna desfăşurare a procesului tehnologic, o socotesc o „zi pierdută“, îmi cer prea mult ? Nu cred. Este de datoria mea, de muncitor comunist, să-mi cer cît mai mult...“ Oţelarul VASILE SULTANI : ,,... consider că în atribuţiile stric­te ale meseriei mele intră absolut tot ceea ce priveşte bunul mers al producţiei în secţia mea...“ Lăcătuşul DIONISIE MAN : „...avem datoria ca atunci cînd pri­mim lingă noi, pentru îndrumare, tineri ucenici, să ne gindim că lor, acestor tineri, le va rămîne uzina noastră și cinstea muncito­rească pe care ne-am străduit să o păstrăm neîntinată...“ Tehnologul MIHAI BINDER : „...autoritatea are un singur ar­gument — competenţa, dacă nu ştii „să pui mina“, să faci ceea ce ceri altora, să nu aştepţi să fii respectat...“

Next