Mureşul, 1922 (Anul 1, nr. 1-9)

1922-12-07 / nr. 6

Orc SARI AMAN AL - REDACTAT DE UN COMITET - EDITOR ŞI GIRANT RESP.: NICOLAE VULCU Anul I. Nr. 6 — Tg.-Mureş, 7 Decembrie­ 1922 ABONAMENTUL PE UN AN 50 L, PE JU­MĂTATE AN 25 LEI. REDACŢIA ŞI ADM. Piaţa REGELE FER­DINAND 38-ETAJ 1 Unde mergem ? După timidele începuturi de­ democratizare a vieţii politice de la noi, înregistrate în anii din urmă prin acordarea dreptului de vot universal şi prin reforma agrară, asistăm acum iarăşi la un puter­nic curent reacţionar, care tinde tot mai mult la acapararea între­gii puteri de stat. Partidul care personifică cea mai conştientă reacţiune din România de azi, e partidul liberal. Toate actele să­vârşite de acest partid, de la ve­nirea sa la guvern şi până azi, sunt tot atâtea etape ale unicei sale năzuinţi de-a anihila rezulta­tele sufragiului universal şi de­ a asigura şi pe mai departe stăpâ­nirea nemărginită a păturei îmbo­găţite asupra marilor masse ţără­neşti şi muncitoreşti. Falsificarea rezultatului alegerilor, acapararea tuturor bogăţiilor ţării unite, re­forma fiscală favorabilă marei fi­nanţe şi în fine Constituţia ce în­cearcă a o înfăptui singuri şi îm­potriva întregii ţări, dovedesc până la evidenţă ţinta spre care râv­nesc liberalii. Idealul lor e abso­lutismul rusesc de pre memorie. Ştim, însă, cam­ au fost tot­deauna, în decursul veacurilor re­zultatele tendinţelor politice de felul acesta. Ele pururea au dus, în mod fatal, sau la sărăcirea şi demoralizarea complectă a mas­­selor populare, sau la frământări şi zguduiri sociale. La baza tutu­ror revoluţiilor găsim acelaş mobil: răzvrătiră spontană împotriva unui regim autocratic, stânjenitor al tu­turor eforturilor mari naţionale. Continuarea unei asemenea po­litici era cea mai mare crimă chiar şi în vremurile normale dinainte de război. Azi însă, când atmosfera e îm­bâcsită încă de mirosul prafului de puşcă, când conştiinţa masselor e răscolită din temelii, când ne împiedecăm la fiecare pas de rui­nele necurăţite încă ale cataclis­mului universal şi când a devenit o axiomă ideia că refacerea mo­rală şi materială a ţării nu se va putea realiza decât prin cea mai intensivă colaborare a tuturor for­ţelor vii ale naţiunii, politica inau­gurată la noi în timpul din urmă de bancocraţia liberală, egalează cu cel mai teribil dezastru naţional. Să nu ne facem iluzii.’ Sub spuza liniştii aparente ce se ob­servă încă, arde viu jăratecul ne­mulţumirii. O primenire radicală a meto­delor de guvernare ne mai poate salva, asigurându-ne posibilitatea unei evoluții sănătoase. Altfel, mergem spre ruină. 4* Epilogul unui dezastru In Atena, tribunalul revoluţionar a trimis la moarte pe urzitorii aventurii din Asia Minoră. Desbaterile au fost pripite, înfrigu­­gurate, iar execuţia a căzut brusc ca o prăbuşire de stâncă. Un fior a tre­cut prin omenire. Execuţia din Atena ne-a fulgerat pânâ’n adâncul fiinţei noastre, ne-a arătat, pe­­o clipă, eterna sălbătâcie care dormitează ’n noi sub vălul de civilizaţii seculare. îndulcirile de moravuri pe cari le aduce neîntre­rupta evoluţie, poate să modifice su­prafeţele, stratul adânc şi intim însă rămâne acelaş, şi mulţimea ca ’ntotdea­­una este şi astăzi o forţă a naturii. Legile ei, ca şi acele ale naturii, sunt implacabile. Brutala tragedie din Atena este un act de o fioroasă dreptate: apele ză­găzuite şi îndreptate spre albii streine s’au năpustit cu toată furia asupra zăgazurilor şi le-au sfărâmat. E imposibil de admis că judecata sângeroasă a fost numai opera unui tribunal. O atât de nerom­ană pervesitate nu se poate înstăpâni asupra unui grup de judecători. Trebue să credem că judecata acesta le-a fost smulsă de tumultoasa şi zdrobitoarea poftă de răzbunare a mulţimii. In palatul domnesc din Atena un­­ rege tânăr ispăşeşte uşurătatea înan­­­­taşului său. Iar în întreaga lume, cel puţin pentru moment, câte minţi din acele pe care fatalitatea i-a aşezat în frun­tea popoarelor, îşi vor zice: „Timea Danaos !“... Situaţia politică internă. S-au deschis Corpurile Legiuitoare. Preşedinţii Camerei şi Senatului au făcut apel la patriotis­mul opoziţiei, învitând-o să reintre în parlament. După ce toate partidele din opoziţie n’au recunoscut din primul moment puterea­ de legiferare a acestor „Corpuri Legiuioare“, opoziţia a rămas consecventă. Ţărăniştii, cari în congresul de la Iaşi au hotărît reintrarea în parlament, se vor retrage imediat ce vor începe discuţiunile asupra Constituţiei.­­ Dl Iorga îşi menţine punctul său de vedere: nu recunoaşte actualelor Camere dreptul de a elabora Constituţia. Partidul naţional întregit cu elementele partidului democrat, face toate pregătirile pentru organizarea sa în vechiul regat. Comitetul executiv al noului partid se va constitui la Bucureşti, intrând în el şi democraţii. Vasile Lucaciu. Luptătorul naţionalist, dârz şi neînfri­cat şi-a îndeplinit misiunea pământească şi a trecut la odihna binemeritată! Cât de puţini merită într-adevăr acea­stă odihnă! Viaţa celor mai mulţi „mari ai ţării“ este rolul unor actori, pe care-i studiază înainte, pe care-i exercitează la timpul şi la momentul­­bine venit! Pentru mulţi bărbaţi, cărora li­ se în­credinţează destinele neamului nostru şi cari au rolul de conducători, arena se pregăteşte de acei ca Vasile Lucaciu, care trăeşte şi moare în mizerie, iar în numele muncei şi chinurilor suferite de el, ca: patrioţi, politiciani şi bărbaţi de stat, pozează cei, cari învârtesc şu­ruburile, încurcă iţele, montează şi trag sforile după culise, se folosesc de nu­mele dârjilor luptători ca de un para­van sub a cărui scut să-şi facă micele lor afaceri, iar la triste prilejuri, cum este şi moartea Lui, ei se grăbesc să-l declare mortul naţiunei, să-şi achite pe deplin rolul, dar „nu slăvindu-te, pe tine , lustruindu-se pe ei!“ Mulţimea, însă, care a înţeles rostul vieţii lui, care a fost sintetizată în acest om, l-a ridicat încă de viu în numărul mucenicilor apărători ai săi şi decenii întregi a lăsat ca un testament politic doina de jale. Cântă mierla prin păduri Robu-i Lucaci la Unguri Pentru sfânta Libertate De care noi n’avem parte! Această mulţime cade cucernică în genunchi în faţa gropii lui şi-l plânge din suflet, căci ea l-a făcut luptător, pentru ea şi-a luat cununa de martir şi pentru ea s’a săvârşit. Miile de ţărani, cari i-au stat zid în procesul Memorandului, cari în lacrimi şi suspine s’au împărtăşit din surghiu­nurile Seghedinului, l-au petrecut şi în drumul cel din urmă. Ei simt mai tare abisul golului ce-l lasă, ei îşi dau sea­mă mai bine că Popa Lucaci a fost un stâlp luminos, un luptător, prin pier­derea căruia rândul apărătorilor lor s’a rănit! Tovarăşii lui de suferinţe şi de lupte îl plâng din inimă, căci ei trebuie să desăvârşească marele gând al binelui şi dreptăţii poporului. Cel pe care pământul­­Sălajului l-a primit la sânul său şi pe care neamul îl recunoaşte după moarte de mucenic, şi-a părăsit tovarăşii de suferinţi în mo­mentul când ei sunt numiţi trădători, tocmai de către aceia, la cari le-a fost pururea dorinţa să afle sprijinul de frate­ , Stâlp luminos a fost în viaţa sa, iar după moarte va rămâne paznic credin­cios al luptelor ce le-a dat. Din marginea ţării, pentru care atât a suferit s-o extindă până la Tisa, din mormântul său, va veghea şi în viitor Leul de la Siseşti, ca nimeni să nu cu­teze a-şi ridica mâna contra acestui pământ sfânt, în care el sălăşlueşte. Crucea, pe care o purta ca preot ca povăţuitoarea credincioşilor săi, azi îl adumbreşte, iar spada lui de luptător e infiptă ca pavăza ţării! Manifestaţiile studen­ţilor din Cluj au deslănţuit o campanie înverşunată în presă. Adevărata însemnătatea a tul­burărilor studenţeşti nu este în însăşi aceste tulburări, cât mai mult în sgo­­motul simptomatic iscat în jurul lor. In adevăr, în timp ce discuţiile pri­vitoare la Constituţie, ştirile asupra desbaterilor de la Lausanne ocupă o pagină sarbădă şi incoloră, comenta­riile asupra celor petrecute la Cluj, tind a lua proporţii fantastice. Amănuntele se uită şi ceea ce rămâne din toată avalanşa de articole scrise cu acest prilej, este îngrijorătoarea con­cluzie : Problema evreească este mai acută astăzi ca ori­când!­­Din conflictul studenţilor din Cluj, vom desprinde două lucruri: 1. Studenţii evrei de la Facultatea de Medicină, — reprezintând în a. L 75®/o din numărul total — refuză un regim egal în privinţa disecţiilor. Mai clar, studenţii ovrei nu vor să admită disec­ţia cadavrelor ovreeşti. Discuţia acea­sta e veche. Din intervierul Dlui Vaida, acordat ziarului „Adevărul“, aflăm că ea s-a pus şi acum 30 de ani, la Gratz şi Viena. La Cluj ea a fost reluată acum trei ani în următoarele împrejurări: Printre cadavrele aduse în sala de disecţii se găsea şi cadavrul unui ovreu necunoscut, fără rude. Studenţii ovrei au sesizat numaidecât comunitatea re­ligioasă, care, prin demersuri stăruitoare, a isbutit să ridice cadavrul din sala de disecţii şi să-l înmormânteze cu cere­monia cuvenită. Până aici antecedentele. 2. Ce s’a petrecut săptămâna trecută? îndârjiţi în urma discuţiilor, studenţii creştini ridică din nou chestiunea şi învaţă pe colegii lor ovrei la o întrunire în care urma să se ia soluţii. Studenţii ovrei refuză să ia parte la discuţie, iar creştinii — la rândul lor — se dedau la violenţe. Scandalul de la Biasini şi „Uj Kelet“ se cunosc. ♦ * * înainte de a formula o părere, riscăm să spunem că în absoluta lor majo­ritate, studenţii de la medicină, fără deo­sebire de naţionalitate, n’au nici un fel de credinţă religioasă! Nu-mi aduc aminte să fi văzut vre­un medicinist evreu — şi i-am cunoscut bine — care să fi observat prescripţiunile legii mo­­saice. — De ce atunci atâta sensibilitate tocmai în cazul de care vorbim ? — Respectul tradiţional în faţa morţii ? Dar chiar pentru necredincios, pentru aderentul „religiei umanităţii“ barierele pe cari le ridică sistemele religioase, trebue să dispară. Atunci ? — Nu vi se pare că invocarea unor sancţiuni în cari nu crezi este, pur şi simplu, cinism ? In cazul de la Cluj noi vedem, în primul rând, o pâlpâire tardivă a unei intoleranţe stupide. Vor studenţii ovrei de la Cluj să devie din oprimaţi ce-au fost, opresori? Noi credem că pentru asta parada de „umanitarism“ şi „ega­litate“ e cel puţin deplasată. — Ne în­găduim să povestim un caz caracte­ristic, întâmplat în timpul din urmă la o şcoală ungurească din localitate. Rabinul, consternat, către director: „Domnule Director am venit să reclam pe Profesorul X care constrânge pe elevii mei să scrie în zilele de Sâm­bătă“. Se face, bine­înţeles, o anchetă severă. Rezultatul ? Micul Schwartz care, fireşte nu putea să scrie, a fost surprins desenând de zor, sub bancă. Profesorul, logic, a crezut că este în drept să-l oblige să scrie. Iată un caz tipic de „martiraj religios “! Avem însă observaţie şi pentru stu­denţii creştini. Niciodată brutalitatea nu poate fi întrebuinţată ca argument. Violenţa compromite chiar cauza justă. Iar pentru faptul că Facultatea de me­dicină este covârșită de, ovrei, sperie-

Next