Neamul Românesc, martie 1914 (Anul 9, nr. 8-12)
1914-03-02 / nr. 8
Anul al IX-lea. București, 2 Mart 1914. No. 8. NAȚIONALIST-DEMOCRAT FOAIA PARTIDULUI Numărul 10 b Plata anuală: 5 le ACEIAȘI PRETUTINDENI. Tocmai în momentul cinc negociațiile fruntașilor romîni cu contele Tisza au atras atenția tuturora asupra vieții neîngăduite a Romînilor din Ungaria, tocmai în momentul cînd bomba lui Cătărăn—dacă a lui Cătărăn este — face să tresară unele conștiințe bisericești, pe care de aceia le-a păstrat Dumnezeu ca să vadă ce poate însemna ura și răzbunarea și deci să nu urască și să nu caute să se răzbune, călătoria mea în Apus îmi scoate înnainte o carte, a d-lui Ti aminio E. Spinelli, despre „Calvariul unui oraș italian : Fiume" (îl Calvario di una cità ialiana: Fiume/Bergamo, 1914), și aceasta în ziua chiar cînd altă bombă, aceasta inofensivă, lăsa rece, în conștiința că și-a îndeplinit totdeauna datoria, pe tiranul maghiar local, cu numele german Wickenburg. Să ascultăm povestea, căci e interesantă. Ea arata—e și aceasta o mîngîiere—că, pe lingă atita rău ce ni se face în Ungaria, ni s'ar putea face și mai rău. E foarte curios, dar e adevărat. Vechiul oraș italian liber, întemeiat pe coasta croată, Ciume, Flumen Sancti Vili, întră în moștenirea Casei de Austria, între Statele austriace, orașul păstrează o situație constituțională deosebită. Are organizația sa comunală complectă: doi judecători funcționează lângă căpitanul numit Ac Suveran. Smuls de Venețieni la începutul veacului al XVI-lea, Fiume se întoarce la Austria, păstrîndu-și, bine înțeles, toate privilegiile. în tot cursul secolului al XVII-lea se citează acte de Stat, din care se dovedește că prețiosul port la Marea Adriatică continua să formeze o unitate politică deosebită, în ce privește legăturile sale cu cele două regate, ajunse ale habsburgilor, care se întîlniseră odată aici și dintre care unul cucerise și stăpînise pe cellalt, în evul mediu. Fiume era privit ca un oraș unguresc numai prin drepturile Ungariei asupra Croației. Din motive care nu erau, desigur, cum spune autorul broșurii, acelea ale unor simpatii, puțin explicabile, pentru națiunea maghiară, care atunci nici nu avea Statul, locuitorii cer unirea lor cu Ungaria, ca atare, păstrîndu-li-se privilegiile, tocmai pentru ca aceste privilegii să fie păstrate. Li se admite. In cursul tulburărilor de la 1848, Ungurii sunt însă dușmanii împăratului, iar Croații, apărătorii lui. Deci, ca pedeapsă, cei d’intăiu pierd Fiume în folosul celui de-al doilea. Așa rămîne până la crearea dualismului. Atunci Croația nu se înduplecă a ceda așa de ușor răsplata căpătată prin credință și sacrificiu, dar orașul se teme pentru caracterul său italian, ca, de altmintrelea, toate cetățile dalmatine. Din nou el cere alipirea la noua Ungarie, fără a-și da seamă că i se va da neapărat o direcție națională cotropitoare Nevoind să supere pe nimeni, nici pe Croați, nici pe Unguri, nici pe orășeni, împăratul tuturor compromisurilor găsește o formulă în repertoriul său juridic medieval: de la 1883 înnainte Fiume va avea o situație provisorie potrivit cu tradiția, „cu condițiile și circumstanțele orășenești" , în Ungaria îi va fi stăpînă, Croația va avea dreptul să-l cheme represintanții la Dieta sa, însă orașul va avea voie să avușeze de acest drept sau să-și bată joc de dinsul—cum a făcut. Acuma vine lupta de distrugere națională împotriva acelora cărora li se recunoscuse în Parlamentul din Festa dreptul de a rămînea Italieni. 44.000 de locuitori sînt Italieni, 12.000 de Croați. La doi pași e hotarul Croației și un tîrgușor croat, exclusiv și fanatic croat. Flamanii își văd înnaintea ochilor primejdia morții prin slavisare, singurii credeau să-i poată atrage printr aceasta către dînșii. Neisbutind, ci dau lovituri, furioase. Mai bine Croați decît italieni! Fresența între cetățeni a uruit >număr de 0.000 de Italieni din Italia, legați și mai departe de Regat, îi exaspera și mai mult, ca și atitudinea comunei, care dădea numiri din istoria și istoria literară a Italiei, străzilor și piețelor. Cucerirea maghiară putea pătrunde pe patru căi: administrația, cultura, colonizarea, dreptul politic. Au fost încercate toate patru, în ultimii zece ani, peângă vechea poliție blajină a comunei, s’a creat, sup forma unei „poliții de hotar" — și doar hotarul e cu Croația ,și Austria!—, o poliție de Stat, îmbrăcată cu coifuri ca la Pesta și alcătuită mai numai din Unguri. Ca să impună mai mult respect, i s a pus în mină, la un moment dat, și baioneta.... Avea, firește, ca singură ocupație spionagiul și terorisarea. La anume ocasiuni ea a fost învinuită că a întrebuințat arestările ilegale și, în temnițe, bătaia musculească. Fresa întreagă a fost supusă controlului ei. Nu odată s’au rupt foile italiene, s’au maltratat vînzătorii, s’au „confiscat" articole, ca în Bucovina, s’au expulsat redactorii, chiar dacă-și aveau acolo familia și ocupația, chiar dacă erau născuți acolo, tot ca în Bucovina (nu uitați că sînt persoane care susțin că Austriacul nu semănă cu Ungurul). Odată cu aceasta s’a maghiarisat școala: Academia de Comerț, Școala navală, gimnasiul. Ca în toată Ungaria, a fost o singură grijă: să se ’nvețe bine limba maghiară; pănă și comandele de corabie se dau în această limbă. Italiana nu e încă facultativă, dar într’acolo merg lucrurile. Fortul principal al Ungariei, are nevoie de o lume întreagă de funcționari și lucrători la căile ferate. Toți vor fi Unguri, ca și tovarășii lor din administrație. Cu acest sistem s’au făcut minuni: din 379 de Unguri la 1880 sa ajuns la cei 6.400 de la 1910, la cei peste 7.000 de astăzi. Cum se lucrează la Brașov, de pildă, în datina noastră, atrăgînd pe toți vagabonzii din Secuime, ori, iarăși, cum a făcut Austria în Bucovina. N'ajunge atîta însă. Trebuie ca această minoritate sa domnească. Contra datinii locale, contra legilor, contra sistemului admis în toată monarhia, cei de la căile ferate, oameni fără vechime, și chiar fără locuință statornică, într’un oraș privilegiat, sînt înscriși în mase, ca alegători la Comună, împotriva hotărîrii Comunei, prin autoritatea administrativă. Pe de altă parte, prin toate mijloacele, între care al sărăcirii clasei burghese, se înlătură de la vot vechii locuitori, Italienii. Eî au astăzi, la 44.000 de oameni, numai 1.200 de voturi. Minoritatea ungurească tot pe atît! Bieții oameni s’au opus. Rezultatul a fost că în locul administrației comunale, disolvată fără motiv, s’a impus un comisar extraordinar, depinzînd numai de Guvern : nu putem închipui ce a făcut, știind pentru ce a fost pus. Ele însă au trebuit să se facă în sfîrșit alegerile pentru Consiliul comunei, în teorie încă autonome. Cele două partide italiene s’au împăcat, păstrîndu-și totuși listele deosebite. Ceti am strigătul de biruință al foilor de-atîtea ori confiscate; ca răspuns, „poliția de hotar" a inventat bomba care lasă rece pe Wickenburg. Ce consecinți va avea, o să se vadă peste puțin. Se face un apel către Italia. Ea rabdă cît și România, mai mult decît România, deși ea însăși e ofensată prin expulsarea cetățenilor ei, prin nerecunoașterea diplomelor ei. Dar cine începe a nu mai răbda sînt naționalitâțile, bruscate astfel într’o oarbă pornire de grandomanie. Astăzi fiecare a cîștigat deplina conștiință a primejdiei ce o amenință. Mine, această conștiință le va uni. Și atunci Ungaria nu va avea destui Wickenburgi pentru a o salva de justiția unei catastrofe. slj. IORGA. Naționalismul suedez. De când regele Suediei a vorbit din balconul palatului său către 40.000 de cetățeni, în mare parte țerani, despre primejdia ce amenință, din partea Rusiei, existența națiunii suedeze, de cînd ministeriul desaprobat de dinsul și silit să demisioneze a înscenat violente demonstrații contra suveranului, se poartă in acea depărtată țară nordică, în vederea alegerilor apropiate, care vor hotărî dacă va pleca regele, sau un partid atotputernic își va pierde o parte din influența lui apăsătoare, o luptă invierșunată, fără cruțare. De o parte sunt socialiștii, cari, și acolo, nu vreau să știe de imposite mai grele și oaste mai multă, fiindcă nu e bine. De alta, nu partidul conservator, cum se zicea, ci câțiva oameni, cari își dau seama că înnainte de toate nu e vorba de bine ori de rău,, ci de necesar, de neinlăturabil. Acești oameni sunt: regele însuși și Sven lhdin, marele explorator, cea mai puternică energie a poporului suedez.