Neamul Românesc, octombrie 1914 (Anul 9, nr. 39-42)

1914-10-26 / nr. 42

Anul al IX-lea, No. 42. București, 26 Octombre 1914. 10 bani exemplarul. Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT f ___________________________________________| Flata anuală 5 lei Velină toate foile 201. „RĂZBOIUL” UNUI ENVER. Enver­ber, al cărui nume putea să rămîie le­gat pentru totdeauna numai de ziua cea mare cînd Imperiul Otoman și-a cîștigat, prin îndrăz­nețul act a doi tineri ofițeri, libertatea și sim­țul unei demnități de mult pierdute, a avut no­roc în viața sa, prea mult noroc. Căci pentru un om nepregătit, fără chibzuială și fără frig, nu poate fi mai periculos, mai de­sastres lucru decit norocul de a ajunge, pe căi revoluționare, conducătorul unui Stat șubred și de mult atins în izvoarele înseși ale vieți sale. Să fii conducătorul Turciei în 1914, ce grea, ce strivitoare sarcină ! Un mare vis în față: re­facerea materială a împărăției, o mare datorie în jur, refacerea morala a societății otomane. Un «erou» poate alege pe cea d’intuiti; un om cu­minte se va consacra celei de-a doua. Enver-bel pare a fi în adevăr un erou, fără a înțelege măcar ce poate fi un om cuminte. El a vrut î­nălțarea patriei sale de s gur, și pentru aceia și-a zis că umerii Germaniei nu sînt răi. A luat banii Germanilor, armele Germanilor, soldații Germanilor. Ce avantagii! Dar de o dată el a văzut că a luat și politica Germaniei. Și-a închipuit că o poate face cînd și cu­ vrea el? Dar iată că «Goeben», uriașul vas german, trecut la Islam, întră, fără sa fi întrebat pe toată lumea, în Marea Neagră, înneacă staționare și vase de transport rusești, bombardează Feo­­dosia și amenință Odesa, în bucuria lui Enver­bei se amestecă oare, azi, și ceva care ar putea să semene cu o aprehen­siune ? Crede el serios că opera eroului suit în spatele altuia poate fi continuată și dusă la bi­ruință ? Dacă da, cel mai fericit om din Europa este d. Enver de la Constantinopol. Căci iată ce se va intîmpla: Ori Germania e învinsă, și atunci toată ceata neofiților musulmani ai Iudaismului, Talaații, Gra­­vizii, vor trebui să ceară un loc la vre-o bancă din Berlin, iar Constantinopolul va înceta de a mai fi gloriosul Stambul al Osmanilor. Ori Germania va învinge, și atunci, stăpînă supt toate raporturile în această Turcie, monopo­­lisată pentru exploatarea ei, va menținea în func­țiuni pe ag­eții săi de astăzi cari au făcut bra­vura din Octombre 1914. Iar vre-un Turc bătrîn, foarte bătrîn, lingă zidurile Brusei lui Osman, privind trenurile Com­paniei germane care duc departe roada ostenelilor umile ale nepoților săi, muritori de foame, va gîndi, plîngînd în barba lui albă, că altfel de oameni, mai puțin «eroici» decît domnul Enver, ar fi putut pregăti străvechii sale rase o altă soartă ! ”. IORGA, despre metrica romanească, a făcut propuneri judicioase în materie de ortografie, a fost unul din cei mai harnici colaboratori al foilor politice și literare din Ungaria. Putini profesori sînt cari să aibă nesfîrșita iubire pe care el o avea pentru obiectul lui, pen­tru școlarii lui iubiți, pentru cultura roma­nească, împărțind toate vederile noastre, încăl­­zindu-se la marea vatră a ideilor predicate de Eminescu, pentru care ca scriitor avea cultul cel mai înțelegător, el era un factor moral de căpetenie în desvoltarea tineretului ce-și caută lumina în Brașov. Sfios și bun, totdeauna cu o lumină de înțe­­legere și prietenie în frumoșii lui ochi albaștri, trăind în altă lume decit a noastră, aducând în glasul lui dulce și clar ca o duioasă solie de aiurea, el părea menit numai să iubească pe alții și să primească în schimb iubirea lor. Cu dragoste s’a dus în războiu. Delicatul sub­locotenent în reservă se putea eschiva de la primejdie. N a vrut. Nu câ-m păsa de soarta acelei infame temnițe a Ungariei pe care și el era s-o stropească cu nevinovatul lui singe, dar simția nevoia de a fi alături în cele din urmă și mai grele suferind­ cu al lui. l-a sfă­tuit, i-a mîngîiat, i-a îndemnat, i-a hrănit și i-a păzit in odihnă, uiți­nd cu totul de dînsul, cînd, înnaintat pentru vitejie, călam­ă printre morți pe cîmpiile de luptă din Galiția. Apoi într'o zi, acum două sâptămîni — așa de încet vin veștile de acolo!—un șrapnel l-a sfâșiat. Noi nu i -am putut spune un cuvint și nu i-am putut pune pe piept o floare. Acum tu, Sandi, dormi acolo departe. Glasul tău de copil nu l-om mai auzi și nici lumina bună a ochilor tăi nu ne va alina în năcazuri. Sărace erou fără de răsplată al unei cause străine și odioase... Viitorul nu-l putem ști. Poate că niciodată visurile noastre nu se vor îndeplini. Poate că mai târziu numai. Poate că mine... Dar, dacă va ß ziua aceia, și în Brașovul tău, liberat în sfirșit, vom intra între steaguri și flori, te vom­ vedea pe tine colo sus, înnaintea bătrînei case părintești unde nu te-ai mai întors, și vom­ auzi glasul tău spunînd liniștit și vesel­, vezi tu, pentru asta am murit și eul N. Iorga. ■f- Alexandru Bogdan. Ni l-au omorît și pe dînsul. Nu Rușii, ci cei­lalți. Aceia cari l-au­ băgat în focul ucigător pentru o causă care era tot una cu sclăvia­tui și a neamului sau. Profesorul Alexandru Bogdan de la gimna­­siul din Brașov, cumnatul mieu Sandi, era unul dintre cei mai cul­­ tineri din generația sa. Cu o nesfirșită răbdare, cu o stăruință de fier in­­tr’un corp șubred, cu cele mai mari jertfe și infrînări a izbutit el să-și capete la Berlin cu­noștințele cele mai serioase și mai întinse in domeniul literaturii germane și a teoriilor lite­rare. A publicat un mic studiu foarte îngrijit NEUTRU­. A fi neutru , a fi laș, o spun oameni in­teresați din afară și unii oameni din lăuntru, cari până acuma tocmai prin curajul lor nu erau vestiți. A fi neutru înseamnă a-ți părăsi dreptu­rile, a-ți pierde prilejurile cele­­ mai potrivite, a te elimina singur din rîndurile națiunilor vrednice de a trăi, adaugă alții, cari duc teo­ria până la capăt. Pâră să fiu dintre aceia cari cred că din neutralitatea perpetuă se pot hrăni aspirațiile unui popor, să-mi fie îngăduit a nu împărtăși nici eu părerea doritorilor de aliați din afară și a doritorilor, încă mai aprinși, de „Ministe­rii naționale” Și, în loc de argumente — care sînt, cu oare­care dibăcie, așa de elastice, — să examinăm înseși situațiile acelora cari sînt neutri în Europa frămîntată de cea mai grozavă vijejie războinică pe care a cunoscut-o vre­odată. Este întâia grupul neutrilor cari nu vor nimic decît să rămîie cum sînt, fie că se mai amestecă ori ba temele, antipatii, prietenii. E Norvegia, care e mulțămită cu indepen­dența ei pașnic cîștigată. E Olanda, care nu iubește Belgia, smulsă de sapt dinastia de Orange în 1830 și căreia poate unele adause flamande, din grația lui Wilhelm al II-lea, nu i-ar displăcea prea mult. E Elveția, care plînge doar pe amatorii de suiri pe munți în folosul atelierilor săi din văi. E Spania, căreia nu i se poate oferi nimic și care, ea însăși, are așa de puțin de dat. E Portugalia, că­reia un războiu­ alături de Anglia poate să-l folosească doar prin întărirea Republicei șu­brede de astăzi. Dar sunt și alții. Neutrii cari vor ceva. E Suedia, în care toată lumea, Regele, Sven Hedin, armata, poporul, după ce au trăit supt amenințările Rusiei, ar voi Finlanda, pierdută numai în 1812. E Italia, pentru care domi­nația Adriaticei e o chestie de viață și mîn­­tuirea „iredenților" din Trieste, Istria, Tren­­tino, Tirol o chestie de onoare. E—ca să lă­săm la o parte Palestina jună­ turcă — Bulgaria, care se istovește de dorul Macedoniei. Sîntem în sfîrșit noi, pe cari priveliștile spînzurăto­­rilor de la Cernăuți ne string de gît și listele morților din Galiția, de multe ori așa de a­­proape de noi, ne fac să vărsăm lacrimi calde. Și, între atîția neutri din această categorie, mișcarea cea d’intuit nu se hotărăște s’o facă nimeni. De ce? Pentru că grija de căpetenie privește to­tuși Statul liber, din care se poate reface ori­­cînd puterea cuceritoare, dar fără care totul recade în haos. Și o înfrîngere măcar a aces­tui Stat înseamnă o amînare indefinită a în­deplinirii idealului. A găsi formula care să deschidă drumul spre viitor fără primejduirea presentului, a­­ceasta e problema. Căci un salt în vid pentru a recădea cu picioarele zdrobite cine l-ar cu­teza? Și totuși saltul trebuie să-l facem, dar cu oarecare siguranță a puterilor noastre și a locului unde vom ajunge. E o teribilă problemă, și toți la un loc n’a­­vem prea multă minte ca s’o resolvăm. Și, din cîtă o avem, e păcat să pierdem prin suspi­ciuni și discordii civile. • N. Iorga. Condamnarea lui Prințip. Copilul care a dat foc Europei, liceanul Prin­țip, nu va muri. Va sta douăzeci de ani la închisoare, va posti o zi pe lună și în fiecare an la 28 iunie se va gîndi în celulă neagră la îndoită crimă săvîrșită împotriva a doi oameni cari n’aveau alt păcat decît ei intrupați în ei o teribilă fatalitate. Va imbătrini la închisoare Prințip. Pe încetul părul îl va fi alb și se vor încreți minile lui sîngerate. Va avea atîtea mustrări de cuget! Va

Next