Neamul Românesc, mai 1915 (Anul 10, nr. 18-22)

1915-05-03 / nr. 18

Anul al X-lea, No. 18. București, 3 Maiu 1915. 10 bani exemplarul Administrația FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT la plata anuală 5 lei la Vălenii-da-Munte­­ Velină toate foile 201. SI DACA!... » Știri rele vin de pe cîmpiile de luptă cu privire la ostașii întreitei înțelegeri, alături de cari nu putem căuta drumul spre datoria de astăzi, una singură și absolută. Milioanele Țarului sunt vădit rău conduse. Al doilea mare atac la nalurile Carpaților, cu sporul trupelor ce luptaseră la Przemysl, n- a isbutit. Degeaba au tremurat vitejii civili din Pesta și un vînt de ghiață a bătut asupra minărilor exploatatori ai regatului Ungariei. Cazacii nu vor trece pe Andrássy­utcza. O sfor­țare desperată a oștirii care se numește austro­­germană — vai unde sînt Maghiarii, viitorii domnitori ai lumii ?! — pentru că generalii împăratului din Berlin mină la moarte pe robii împăratului din Viena, a reușit să răs­­pingă peste Dunaieț și de acolo până la Wis­­loka, liberind un întreg Ținut, pe acea parte din mulțimile rusești care ocupa Galiția oc­cidentală. La Dardanele, Turcii cred că au­ de ce să se bucure, și e clar că soldații debarcați de generalul d’Amadé­ríau încă puterea ce tre­buie pentru o astfel de ofensivă. Grandomania Junilor Turci socoate că are de ce să jubileze. Iar în Franța, dacă nu o bravură superi­oară, măcar intolerabilele puteri pe care le produce chimia germană, au repurtat oarecare succese care se pot desvolta dacă nu se va găsi un leac acestor invincibile exalații care nu fac onoare cui le întrebuințează pentru a-și înnăbuși dușmanul. De­sigur că se va fi gă­tind marea ofensivă a aliaților, dar pentru nimic în lume nu i-aș prezice ceasul. Și tot așa de puțin aș da garanții pentru ce face, cu atîta mister, Italia, prudentă prin nenorocirile ei de atîtea veacuri. Pentru ce face, nu pentru ce iscălește. Conclusia ar fi deci , dacă e așa, dacă nu strălucește acolo steaua norocului, s-o căutăm în cealaltă parte a cerului, încotro arată ghiara, înmășunată pentru circumstanță, a contelui Tisza. Să punem pe cap clacoul lungă d. Virgil Arion și marele coif de paradă lungă acela pe care toată viața l-a ținut pe cap Bismarckul nostru, care nu a lucrat însă niciodată la Statul unitar român. Să trîmbițăm la poarta ziarului „Ziuaa atacul la Chișinău și să legăm în ar­gint de evanghelie fantasiile politice ale d-lui C. S. de la „Moldova" și, mai precis, de la Universitatea din Iași. Nu, asta nu. Chiar dacă ar avea succese decisive coaliția germano-maghiară, chiar dacă Franța ar fi zdrobită, Anglia descurajată și Rusia pusă în genunchi, — lucruri mai grele decit toată filosofia politică a propagandiștilor politicei favorabile unei țeri de care, ca limbă ori cultură, habar riau la matura lor vrîstă și cu intelectul ce li s’a dăruit de Providență. Dacă ar fi și aceasta și orice alta ar fi,— nu ! Un popor are, trebuie să aibă acele senti­mente de elementară rușine fără care un in­divid face parte dintre degradații societății. Și am fi un exemplu, menit bulei veșnice, al unei impudori fără margeni dacă am aproba politica ultimatelor ca acela din iulie 1911 către Serbia, a călcărilor de tratate, a uciderii populației civile, a distrugerii monumentelor de artă, a tăgăduirii fățișe opuse dreptului de­ viață al națiunilor, dacă am merge în Serbia să îngropăm ceia ce Ungurii au voit să asa­sineze. Drept ce fel de bandiți josnici, de lași hoți ai loviturilor străine­, de șacali veșnic flămînzi și totdeauna fără curaj ne beau acei nobili demni cari, avînd această morală politică, vreau să ne infecteze și pe noi cu dînsa ? Noi avem un dușman național, înnaintea oricui, îl știm bine. Nu e un Stat ca Rusia, care se poate schimba după mișcările poporului pe care se sprijină. E o națiune. Nu o clasă, vă rog, — o națiune întreagă. N’o urîm , nu urîm pe nimeni. Dar între noi trebuie să se aleagă, loaial, cinstit, în față. Dorim — și pentru ei, cari după aceia se pot desvolta liber și independent pe un pămînt care să fie în adevăr al lor —, dorim ca acest ceas să­ fie cît mai apropiat; credem — și azi tot credem— că acesta e ceasul. Dar dacă nu s’ar putea ?, ne întreabă ci­neva din partea cealaltă. Ori soarta lumii o vom schimba noi ? Ori credem că între jert­fele înfrîngerii trebuie să aruncăm de bună voie această Românie, care reprezintă ceia ce neamul nostru a putut păstra liber pănă azi și care e mîndria și speranța noastră a tuturora? Răspunsul nostru e acesta . Avem o politică, una singură. N’a produs-o nicio înfrîngere ungurească și nicio biruință germană n’o poate nimici. La ceasul ei, o vom face­­ pe aceia! Și dacă !... N. Iorga. CE SE CIIT­A IN ARDEAL. ' In amurg**, în luptele de lingă Lemberg . ------ L-ai­ țăndărit niște șrapnele! ' Amurgul umed își așterne Lucind cu el pe ceia lume . . -Hlamida plumburie-alene Ș* ra2imul vieții mele. Pe satul revărsat în urna întinderilor de poiene. miezul unei zi de iarnă Clopotnița îmbătrînită Primesc o carte ’ndoliată Vestește praznicu ’nvierii, la nepotul mieii Ilie, Sfiosul dangăt melancolic din Bucovina ’ngenunchiată . Despică farmecul tăcerii în lupta de la Vatra Dornei Ștefan a fost lovit de­ un glonte în casa umilă, cernită în Um­plă, și mult îndată. De gerul vremurilor moarte, amormîntat plîngînd Leonte. Un mucenic cu plete albe, înfiorat, mătănii bate. „Sărman copil sortit să vadă Cu ochi ’nlăcrimați sărută Atîtea zbuciumări deșarte, Icoana sfintei Preacurate. &­doarme somnul în pămîntul Din rostu-i îngrădit în jale Bătut de negrele-i păcate ! Răsar accente ’ndurerate : ^ ■ Dragoș, fire visătoare Vecinii ți-au­ robit moșia „Avut-am și eu o nădejde, , Iar strănepoți ’n văi de sînge Să-mi văd cu viii lingă mine, Se tînguie ca leremia... Cînd mă va gîri­­jii povara Și-amarul vremilo­r haine: „ Trudită jale mă supune, în brațele-mi tremurătoare Mă pierd în tînguiri amare, Să port pe rînd, pe rînd nepoții, Simt greul zilelor cernite Să fiu sfătuitor cuminte Cum înnainte îmi răsare: Pări îmi va bate ceasul morții. Zadarnic caut azi un razim . Ca neputința să-mi proptească: „Dar în zădar... sosi poruncă Leonte și loan voinicul în faptul unei zi de vară Sunt prinși în țara muscălească.“ Ca cei ce-au ostășit să plece, * Că-î­­n primejde scumpa țară. Și a tăcut. Odaia scundă Și a plecat atunci Leonte, îl cercetează ’nmărmurită. Ștefan, Mihai, loan voinicul, Îngîndurat, în patul palmei Să lupte ’n oastea ’mpărătească își culcă fruntea obosită. Și să fărîme inimicul. Tăcuta seară își așterne Năframa fumurie­ alene „Și n’a trecut doar’ multă vreme Pe satul revărsat în uzna Cînd m’a chemat la el notarul Întinderilor de poene. Să-mi spună că Mihai, blajinul, („Românul 11 di­n Arad.) A înghițit întăițt paharul. Vasile Stoicanea.

Next