Neamul Românesc, noiembrie 1915 (Anul 10, nr. 44-48)

1915-11-01 / nr. 44

io bani exemplarul. Anul al X-lea, No. 44, București, i-in Novembre 1915. Cum cîntă dincolo. LA RIUL VAVILONULUI I. Se clătinau cu jale chitarele­ atîrnate. îndurerat amurgul se cobora pe creste... Pe stepele străine, înfiorate toate, Maria acordul ultim din trista-ni poveste. Și singuri frați de-o lege, de-un singe și de-o soarte Stăm­muți, și buza moartă se zbuciuma să ’ngâne o vorbă de­ alinare... și ne mușcau din suflet înveninate gînduri și presimțiri păgîne. Și ’n jurul nost’ străinii, nebuni de bucurie, își zăngănină norocul pe strunele ’nfiorite Și chiote de ’nvingeri spărgeau, tăcerea nopții, Cutremurînd pămîntul și zările mărite... II. ...Și, strînși în jurul nostru cu ochii de hiene, Privindu-ne supt sălcii cum stăm îndurerați, Ni-au zis „e serbătoare, să puneți fiori pe strune, Noi sîntem beți de ’nvingeri, dorim să ne cîntați. „Vei lași ați fost de-a purur'nei pururea eroi. Și, dacă toți ai voștri zdrobiți muriră ’n gloate, ‘Trăim noi toți... De cîntec să tremure tăria, Chitarele să țipe, ca nicîcînd înstrunate. „Ura! trezit pămîntul din amorțeala morții, Să crape ceru ’n două de-atît amit nebun... Ura­­ de mila voastră plîng umbrele ’nserării. Și strălucirea noastră și stelele o spun 11. III. Și biciul țesut din flăcări s­a învîrtit cu șuier Să nu lovească fața de lacrime udată... Și-am prins în mini chitara și, blăstăm­înd din inimi Ni-am început cu silă cîntarea așteptată ! Și-am preamărit în st­rune pe ucigași — o ceruri — Și cum țipatî cu geamăt chitarele lovite !... Și el zideau satanici, cu ochii beți de ’nvingeri, Și noi slăviam — sărmanii — cu buze ’ncremenite. Te roagă Vaviloane, să ’neremenești așa în groaznice acorduri de strune și ’n delir­vă, de-a veni vre-odată și ceasul răsbunării, Din inimile voastre noi face-vom potir, Și, lacrime și sînge am­estecînd într’însul­i să-l nălțăm în ceruri și-o să-l izbim apoi în fața alor voștri, cari vor cerși o milă, Atunci cînd nunta mare ni-o vom începe noi. Deci tremură nebune, căci oștile-s aproape Ura! pe mine noapte va răsări alt soare Și alți nuntaștcinta-vor pe locul unde astăzi Ni blăstămăm noi morții l’a voastră serbătoare ! Și-atunci, cu ochii tulburi și dornici de răsplată, Cînd veți cerși o milă cu ochiul istovit Vom... șterge lacrimile din ochii voștri satanici Și-om săruta cu milă obrazul îngrozit.... („Românul“ din Arad.) Administrația I U Zăleni 5-4a-Munta FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5 l­i Velini toate foile 20 L „80LOTIA.” Un cetitor, enervat și el ca toată lumea, are bunătatea să nu mă așeze între trădători, cu circumstanțe atenuante de vanitate și alte defecte de temperament, ci mă pune numai în rîndul babelor bocitoare, care nu folosesc la nimic în momentul de față. Și anonimul îmi pretinde, imperios, o „soluție”, adăugind că aceasta nu poate fi decit una din două: de­­j­­clarația fățișă că leg cugetarea și hotărîrea mea de ale d-lui I. Brătianu ori alipirea la agitațiile „Federației Unioniste“. Ori una ori alta, cu teribilul risc de a-mi pierde ca­litatea de bărbat și de a mi se adăugi, ca femeie, atîta la vîrsta pe care am ajuns-o, ni­cit să fiu. — și să progresez — babă. Absurdul, chiar în cele mai tragice împre­jurări­, stîrnește rîsul, arma prin care sin­gură te poți apăra de contagiunea hîdă a ne­buniei. Soluția, cetățene, dar ce fel de soluție do­rești d-ta? O soluție politică ? Dacă trebuie, — în ne­putința, evidentă, da a se îndeplini astăzi idealul integral, de care vorbesc tocmai aceia cari au misiunea de a împiedeca atingerea lucrurilor ce stau mai la r­dămînă, — dacă trebuie să ne uităm, după formula unui par­lamentar liberal, „la dreapta, sau la stingă?“ . Dar am spus-o, de o mulțime de ori și fără nicio prudență de „babă“. Monarhia care se desface, cu toată bagheta magică a fermecăto­rului german, care dă o impresie de viață gal­­vanisată, e a Austro- Ungariei, și noi, nefiind destul de tari — și cine pe lume ar fi așa de tare ? — ca să cerem de la două Puteri mari dreptul nostru istoric și național, ne înfăți­­țișăm cu acea reclamație care poate fi satis­făcută astăzi după un ultim și decisiv sacri­ficiu din partea Romăniei. Și adaug părerea mea de bine că de Ardeal este vorba astăzi, dată fiind nemăsurata lui superioritate de conș­tiință, de suflet asupra oricării altei provincii românești nelibere. Este aceasta o soluție, cetățene, ori ba? Atunci ce mai voiești de la mine, o patrio­­tul e sincer al absurdității și al papagalismului declamațiilor de gazetă? Să „mă pronunț“ asupra „momentului?“ Nu-ți cunosc profesia, dar în orice profesie de pe lume este ceva care rămîne exclusiv în sar­­­­cina aceluia pe care chemarea sau întîmplarea sau fatalitatea l-a pus singur în cunoștința tuturor resorturilor unei mașine. Ca să-ți daă această soluție, ar fi trebuit ca măcar din iulie 1914 acțiunea diplomatică a Romăniei să se fi condus supt ochii miei, ca eu atunci să fi putut aduna și controla, să fi ajuns a stăpîni toate firele fără care nu se poate țese — căci e o complicată țesătură de pînză, nu o grosolană împletitură de fringhie — soluția pe care mi-o cei d-ta și care nu e numai o vorbă rostită azi, ci o răspundere de purtat mini și o îndatorire de muncă pe acest drum, muncă pe care nimeni nu mi-a cerut-o și nimeni nu se gîndește a mi-o cere, căci că nu sînt „fe­der­alul“ Guvernului de mine, cum nu sînt sfătuitorul informat și ascultat al Guvernu­lui de azi. Ce știu eu din atîtea lucruri pe care ne­apărat ar trebui să le știț­ ca să-ți răspund d-tale? Nu am văzut de zece ori pe primul­­ministru în zece luni și ca să „merg cu el“., cum spui d-ta, ca la alegeri, ar fi trebuit să-l văd de zece ori pe zi. Iar, în ce privește „Fe­derația“ de azi, „Acțiunea Națională“ de ieri, n’am știut decît din ziare că s­ au întemeiat, nu știu nici pănă azi ce a fost cea d’intăiă și zece rînduri dintr’o scrisoare pe care mi se cerea, vag, un concurs nu m’am lămurit pe deplin, nu asupra soluției pe care o presintă, cea de-a doua ci asupra motivelor și garan­țiilor ei. D-ta cel deci unui trecător pe piață să-ți spuie ce se petrece în fundul templului, unde auspicii examinează măruntaiele victi­melor ! Dar vei zice: diplomația nu plătește niciun ban, și, de­oare­ce și Tisza, cu toată gran­domania lui, e de această părere, trebuie să fie ceva adevărat. El vorba de alt­ceva deci, de „soluția militară“. Trebuie să intervenim azi pentru Sîrbi? Răspund, de­sigur, — în marginea puterilor noastre și oferind prietenu­lui alt concurs decît al sinuciderii noastre ră­sunătoare. Dar soluția pe care o pretinzi cere mai mult: să-ți spun cînd putem, pe ce cale și cu ce mijloace? Aici eu, care nu vreau să fiu un șarlatan — și nu numai pentru că numărul lor nu tre­buie să mai fie crescut —, mă dau sfios la o parte, cu toată hotărîrea ignoranței mele, și-ți spun: Țara Romănească are zeci de generali, cari aceia, numai aceia, și nu profesorul de istorie universală la Școala de Razboiu, îți pot da un răspuns. Și chiar pe dînșii i-aș sfătui ca, înnainte de a ți-l da, să se lămurească între sine și să arăte altui cuiva părerea lor, de specialiști, cu neputință de infirmat: Regelui! Aș crede chiar că sînt datori sa facă, atunci cînd alții cari nu sînt datori cu nimic nu dau pe fiecare zi un k­ilometru de strategie im­primată. Deci, domnule, care este vina mea ca să îmbraci un onest bărbat de 45 de ani în fus­tele unei babe, numai pentru că d-ta nu poți trăi decît într’o atmosferă de soluții, cum nu are norocul nimeni pe lume în aceste mo­mente de grele îndoieli și de nesfîrșite chi­nuri de­­ cuget? Dar vei zice, poate că am greșit cuvîntul. Mie nu-mi trebuie atîta o soluție, cît o si­guranță. Așa da, putem vorbi.

Next