Neamul Românesc, noiembrie 1915 (Anul 10, nr. 44-48)
1915-11-01 / nr. 44
io bani exemplarul. Anul al X-lea, No. 44, București, i-in Novembre 1915. Cum cîntă dincolo. LA RIUL VAVILONULUI I. Se clătinau cu jale chitarele atîrnate. îndurerat amurgul se cobora pe creste... Pe stepele străine, înfiorate toate, Maria acordul ultim din trista-ni poveste. Și singuri frați de-o lege, de-un singe și de-o soarte Stămmuți, și buza moartă se zbuciuma să ’ngâne o vorbă de alinare... și ne mușcau din suflet înveninate gînduri și presimțiri păgîne. Și ’n jurul nost’ străinii, nebuni de bucurie, își zăngănină norocul pe strunele ’nfiorite Și chiote de ’nvingeri spărgeau, tăcerea nopții, Cutremurînd pămîntul și zările mărite... II. ...Și, strînși în jurul nostru cu ochii de hiene, Privindu-ne supt sălcii cum stăm îndurerați, Ni-au zis „e serbătoare, să puneți fiori pe strune, Noi sîntem beți de ’nvingeri, dorim să ne cîntați. „Vei lași ați fost de-a purur'nei pururea eroi. Și, dacă toți ai voștri zdrobiți muriră ’n gloate, ‘Trăim noi toți... De cîntec să tremure tăria, Chitarele să țipe, ca nicîcînd înstrunate. „Ura! trezit pămîntul din amorțeala morții, Să crape ceru ’n două de-atît amit nebun... Ura de mila voastră plîng umbrele ’nserării. Și strălucirea noastră și stelele o spun 11. III. Și biciul țesut din flăcări sa învîrtit cu șuier Să nu lovească fața de lacrime udată... Și-am prins în mini chitara și, blăstămînd din inimi Ni-am început cu silă cîntarea așteptată ! Și-am preamărit în strune pe ucigași — o ceruri — Și cum țipatî cu geamăt chitarele lovite !... Și el zideau satanici, cu ochii beți de ’nvingeri, Și noi slăviam — sărmanii — cu buze ’ncremenite. Te roagă Vaviloane, să ’neremenești așa în groaznice acorduri de strune și ’n delirvă, de-a veni vre-odată și ceasul răsbunării, Din inimile voastre noi face-vom potir, Și, lacrime și sînge amestecînd într’însuli să-l nălțăm în ceruri și-o să-l izbim apoi în fața alor voștri, cari vor cerși o milă, Atunci cînd nunta mare ni-o vom începe noi. Deci tremură nebune, căci oștile-s aproape Ura! pe mine noapte va răsări alt soare Și alți nuntaștcinta-vor pe locul unde astăzi Ni blăstămăm noi morții l’a voastră serbătoare ! Și-atunci, cu ochii tulburi și dornici de răsplată, Cînd veți cerși o milă cu ochiul istovit Vom... șterge lacrimile din ochii voștri satanici Și-om săruta cu milă obrazul îngrozit.... („Românul“ din Arad.) Administrația I U Zăleni 5-4a-Munta FOAIA PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5 li Velini toate foile 20 L „80LOTIA.” Un cetitor, enervat și el ca toată lumea, are bunătatea să nu mă așeze între trădători, cu circumstanțe atenuante de vanitate și alte defecte de temperament, ci mă pune numai în rîndul babelor bocitoare, care nu folosesc la nimic în momentul de față. Și anonimul îmi pretinde, imperios, o „soluție”, adăugind că aceasta nu poate fi decit una din două: dejclarația fățișă că leg cugetarea și hotărîrea mea de ale d-lui I. Brătianu ori alipirea la agitațiile „Federației Unioniste“. Ori una ori alta, cu teribilul risc de a-mi pierde calitatea de bărbat și de a mi se adăugi, ca femeie, atîta la vîrsta pe care am ajuns-o, nicit să fiu. — și să progresez — babă. Absurdul, chiar în cele mai tragice împrejurări, stîrnește rîsul, arma prin care singură te poți apăra de contagiunea hîdă a nebuniei. Soluția, cetățene, dar ce fel de soluție dorești d-ta? O soluție politică ? Dacă trebuie, — în neputința, evidentă, da a se îndeplini astăzi idealul integral, de care vorbesc tocmai aceia cari au misiunea de a împiedeca atingerea lucrurilor ce stau mai la rdămînă, — dacă trebuie să ne uităm, după formula unui parlamentar liberal, „la dreapta, sau la stingă?“ . Dar am spus-o, de o mulțime de ori și fără nicio prudență de „babă“. Monarhia care se desface, cu toată bagheta magică a fermecătorului german, care dă o impresie de viață galvanisată, e a Austro- Ungariei, și noi, nefiind destul de tari — și cine pe lume ar fi așa de tare ? — ca să cerem de la două Puteri mari dreptul nostru istoric și național, ne înfățițișăm cu acea reclamație care poate fi satisfăcută astăzi după un ultim și decisiv sacrificiu din partea Romăniei. Și adaug părerea mea de bine că de Ardeal este vorba astăzi, dată fiind nemăsurata lui superioritate de conștiință, de suflet asupra oricării altei provincii românești nelibere. Este aceasta o soluție, cetățene, ori ba? Atunci ce mai voiești de la mine, o patriotul e sincer al absurdității și al papagalismului declamațiilor de gazetă? Să „mă pronunț“ asupra „momentului?“ Nu-ți cunosc profesia, dar în orice profesie de pe lume este ceva care rămîne exclusiv în sarcina aceluia pe care chemarea sau întîmplarea sau fatalitatea l-a pus singur în cunoștința tuturor resorturilor unei mașine. Ca să-ți daă această soluție, ar fi trebuit ca măcar din iulie 1914 acțiunea diplomatică a Romăniei să se fi condus supt ochii miei, ca eu atunci să fi putut aduna și controla, să fi ajuns a stăpîni toate firele fără care nu se poate țese — căci e o complicată țesătură de pînză, nu o grosolană împletitură de fringhie — soluția pe care mi-o cei d-ta și care nu e numai o vorbă rostită azi, ci o răspundere de purtat mini și o îndatorire de muncă pe acest drum, muncă pe care nimeni nu mi-a cerut-o și nimeni nu se gîndește a mi-o cere, căci că nu sînt „federalul“ Guvernului de mine, cum nu sînt sfătuitorul informat și ascultat al Guvernului de azi. Ce știu eu din atîtea lucruri pe care neapărat ar trebui să le știț ca să-ți răspund d-tale? Nu am văzut de zece ori pe primulministru în zece luni și ca să „merg cu el“., cum spui d-ta, ca la alegeri, ar fi trebuit să-l văd de zece ori pe zi. Iar, în ce privește „Federația“ de azi, „Acțiunea Națională“ de ieri, n’am știut decît din ziare că s au întemeiat, nu știu nici pănă azi ce a fost cea d’intăiă și zece rînduri dintr’o scrisoare pe care mi se cerea, vag, un concurs nu m’am lămurit pe deplin, nu asupra soluției pe care o presintă, cea de-a doua ci asupra motivelor și garanțiilor ei. D-ta cel deci unui trecător pe piață să-ți spuie ce se petrece în fundul templului, unde auspicii examinează măruntaiele victimelor ! Dar vei zice: diplomația nu plătește niciun ban, și, deoarece și Tisza, cu toată grandomania lui, e de această părere, trebuie să fie ceva adevărat. El vorba de altceva deci, de „soluția militară“. Trebuie să intervenim azi pentru Sîrbi? Răspund, desigur, — în marginea puterilor noastre și oferind prietenului alt concurs decît al sinuciderii noastre răsunătoare. Dar soluția pe care o pretinzi cere mai mult: să-ți spun cînd putem, pe ce cale și cu ce mijloace? Aici eu, care nu vreau să fiu un șarlatan — și nu numai pentru că numărul lor nu trebuie să mai fie crescut —, mă dau sfios la o parte, cu toată hotărîrea ignoranței mele, și-ți spun: Țara Romănească are zeci de generali, cari aceia, numai aceia, și nu profesorul de istorie universală la Școala de Razboiu, îți pot da un răspuns. Și chiar pe dînșii i-aș sfătui ca, înnainte de a ți-l da, să se lămurească între sine și să arăte altui cuiva părerea lor, de specialiști, cu neputință de infirmat: Regelui! Aș crede chiar că sînt datori sa facă, atunci cînd alții cari nu sînt datori cu nimic nu dau pe fiecare zi un kilometru de strategie imprimată. Deci, domnule, care este vina mea ca să îmbraci un onest bărbat de 45 de ani în fustele unei babe, numai pentru că d-ta nu poți trăi decît într’o atmosferă de soluții, cum nu are norocul nimeni pe lume în aceste momente de grele îndoieli și de nesfîrșite chinuri de cuget? Dar vei zice, poate că am greșit cuvîntul. Mie nu-mi trebuie atîta o soluție, cît o siguranță. Așa da, putem vorbi.