Neamul Românesc, iulie 1916 (Anul 11, nr. 27-31)

1916-07-03 / nr. 27

Administrația la Vălenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5 lei Velină toate foile 20 lei Innaintarea francesa. în istoria războiului celui mai cumplit pe care omenirea l-a plătit vre-odată cu sîngele, cu mintea și cu lacrămile ei, sau produs în ultimele săptămîni cîteva mișcări nouă, care pot schimba multe lucruri, deși, pănă acum, nu se poate spune că le vor schimba. Rusia a dat din reservoriile ei nesecate de oameni gata să moară pentru Țar sute de mii de ostași devotați cari au smuls Bucovina yjalirilor autriace galvanisate de uriașa voință germană. Iar la cellalt capăt al Europei, în cea mai formidabilă zguduire de tunuri ce s'a pomenit, o ofensivă anglo-franceză se pronunță, și ea capătă în cîteva zile însemnate succese, pe care, cu înțelepciune, conducătorii mișcării se feresc de a le exagera. Sînt încă atîtea pe care nici cei mai încercați strategi nu le pot prevedea și nici c& mai siguri diplomați n'ar clădi pe baza resultatelor, care s'ar putea, deși nu mai e probabil, modifica. Deocamdată însă inima oricui înțelege ce înseamnă bucuria de a avea o patrie, durerea fără nume de a o vedea scăzînd, dumnezeiasca beție a răsplătirii și înțtregirii, va simți împreună cu acea națiune nobilă între cele nobile care e națiunea francesă fiorii recuperării binecuvîntate din Iunie 1916. . " Regiuni din cele mai strîns legate cu toată viața, cu toată cultura francesă au fost dozodată năpădită de un dușman ale cărui lovituri dintdiü, voind să îngrozească, au fost deosebit de brutale. El s’a instalat, în zădar publică ziare în limba francesă, pentru a dovedi noilor supuși și lumii întregi că soldații săi știu face curte fetelor al căror frați pier departe pentru tricolorul coborît aice, că el, cu gîndul la al lor — căci oameni sînt! —, își rătăcesc pe capul copiilor o mînă care poate a ucis pe tatăl lor, că sentimentalitatea feciorilor“ împăratului nu uită nici pisica ”din vatră, în zădar! Avem o țară și noi, și am fi în stare a-i da orice poate ființa noastră întreagă. Privim cu scîrbă această slăvire de sine a cuceritorului, și mai jignitor atunci cînd măgulește, și ne gîndim și noi înduioșați la momentul cînd alți pași vor atinge, poticnindu-se de o nesfîrșită emoție, vechile praguri pîngărite. Și, acum, în acest vuiet, în acest foc de sfîrșit de lume, ei vin. Sînt încă așa de departe! Abia s’au luat zece, cinsprezece kilometri, un ținut pustiut ori pustiat, gol de oameni; mai este încă atîta de recuperat pănă să se ajungă la granița cîștigată cu atîtea silințe în atîtea veacuri pe baza unui drept național așa de indiscutabil. Ce are-a face! Lumea nu știe socotelile răbdătoare ale strategilor și nu ascultă sfaturile de cumințenie ale diplomaților. Niciodată musică n'a ș|mai mai dumnezeiește în urechile unor oa lneni ca acest linit formidabil al bronzurilor ucigătoare, și n’au fost zori mai vesele decit aceste adîncuri de noapte luminate de flăcări nimicitoare. Li se pare robilor că pămîntul însuși se scutură și din adîncul lui iese flăcările care nimicesc pe Uzurpator. Pănă și vechii cavaleri picarzi treialtă în armurile lor a căror rugină e amestecată cu oase, la semnalul teribil al liberării. Și turnurile bisericilor negre își așteaptă cu nerăbdare tricolorul. Pe un colț din sacrul străpămînt Franța a reintrat în dreptul ei. E un ceas mare în viața morală a lumii. N. IORGA. Incidente mici dintr’o mare tragedie. Ziarele au anunțat moartea în cursul unei ședințe a Institutului Franciei a septuagenarului egiptolog Gaston Maspero. în știința franceză era unul din cei d intâiu, acest om cu numele străin și cu legături sud-americane la Montevideo. Cine crede că știința Franciei caută subiecte ușoare pentru a li da o formă plăcută și strălucitoare, așa cum fac ucenici cari nu au adus din Paris decit praful drumurilor pe care cercetarea le-a deschis în sudori de singe, va face bine să cerceteze partea pe care ea a avut-o, de la Ghampollion pănă la Maspero, în descifrarea migăloasă și obscură a celor mai misterioase civilisații din străvechiul Orient. Pe căile celui d'intdin înțelegător modern al vechiului scris egiptean și pe ale urmașului sau „beiul’1 Mariette, Maspero s’a străduit, în veseli și zglobii ani de tinereță, acolo la fața locului, căutînd în adîncimi de stîncă mumii revelatoare de regi cari dorminți de milenii. A descoperit, a comentat, după normele precise ale celei mai autentice erudiții. Și pe urmă, după atîția ani de cercetare devotată, de triumfătoare descoperire, cînd Victor Duruy i-a cerut să deslușească aceste civilisații ale Orientului, într’o carte menită publicului mare, Maspero a reluat tradiția de elegantă comunicativitate științifică a unui renormant și, în a sa „Istorie veche a popoarelor Răsăritului“, a făcut minunea de a da intrare liberă curiosității celei mai puțin pregătite chiar în acele vechi temple în care s’ar fi crezut că pot pătrunde numai aceia cari ani și ani de zile si-au studiat riturile. Dar moartea lui subită are și un duios sens de umanitate. După razboi, se va vedea numai imensul gol pe care această odioasă crimă contra omenirii l-a făcut și-l va face încă în rîndurile, care se selecționează așa de greu în vuietul democrațiilor moderne, ale represintanților anti și cugetării. In Franța mai mult decit oriunde, fiindcă lucrătorul nu va sta în tranșee dacă alături de el nu va fi expus aceleiași morți produsul rafinat al celei mai laborioase pregătiri intelectuale. Au murit astfel poeți cari nu vor putea fi înlocuiți ușor. Dar totuși simțirea vremii va găsi expresia ei și prin alții. Ceia ce se va recăpăta însă mai greu va fi omul care s’a jertfit unei cariere de știință ingrată. Intre ei era fiul lui Maspero, egiptolog de frunte, continuator vrednic al operei părintelui sau, bucuria acestuia prin cele chiardin succese ale lui. Un glonte i l-a ucis. Și bătrînul luptase pentru Franța în 1870, cînd și el era un învățat cu faimă. Lucruri de acestea le înțelegeau și prin viața lui și prin străbaterea in toate vechile mîngîieri pe care oamenii de acum cîteva mii de ani le dădeau eternei dureri omenești. A înțeles de ce trebuie să fie și acest lucru. Și se va fi gîndit în atmosfera senină a salei de comunicații științifice la drumurile morții care duc, cu durere sau fără, la izbăvire și la regăsire. Și unul din zeii ale căror laude le-a cîntat după vechile imnuri s'a apropiat de nemingîiatul părinte și, pe nesimțite,—favoare supremă,—l-a dus la locul de care doria și unde era așteptat. N. IORGA. SPECTRUL BUCOVINEI. Trenuri încărcate cu refugiați trec mereu Burdujeni-Falanca. Trec pribegii... Lihniți de foame și de sete, bătrîni femei, copii în sdreațe... Trec goniți de potop, trec mereu pribegii... în ochii lor tulburi, încunjurați de vinete cearcăne, văd zările însîngerate de pîrjolul Bucovinei. In glasul lor uscat și atins abia aud ecoul agoniei Bucovinei. Pe chipul lor, îndobitocit de groază văd spectrul năvală furioase, vin Cazacii I... ...Vin Cazacii I îi văd tremurînd din tot trupul lor slăbit, parcă tremură pămîntul Bucovinei, gred de atîtea morminte de Voevozî. * Pioua aseară, afară, prin înserarea ce cădea, cununi de fulgere străluminați. Din poartă îi poartă cerșia o femeie istovită, numai zdrențe. In brațe purta un copilaș înțepenit... «Dați un ban de Îngropare...» Și femeia povesti cum a 1i muri pe drum copilul, cînd a plecat în goana mare. Bărbatul i-a murit departe, fu știe bine unde. ...Ea spune’n: «țara frincă—a murit pentru împăratul, și împăratul ne lasă acuma de izbeliște». N’a luat nimic In pură de cînd a plecat din satul ei bucovinean, Coatîna. E numai ’a zdrențe. Și udă pini la piele... Mă uit la ea înduioșat... Departe In spre Nord, văd zări înfingerate, arde Bucovina. Departe In spre Nord se cutremură pămîntul, se ’nneacă ’n potopuri străine Bucovina noastră. Pe cer s’aprind cununi de fulger. De ce nu le pot arunca In cripta de la Putna ?! ... Ia poartă, la străini, purge o femeie, cu copilul mort în brațele sleite. Am văzut-o ’n zdrențe istovită, la lumina unul fulger. M’am cutremurat de groază. Era spectrul Bucovinei Voevozilor... I. I. Stoican.