Neamul Românesc, iulie 1916 (Anul 11, nr. 27-31)
1916-07-24 / nr. 30
io bani exemplarul. Anul al XI-lea, No. 30. București, 24 Iulie 2016. la Administrația Văreiii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală a lei Velină toate foile 20 lei In preajma unei catastrofe. „Cine ridică sabia, de sabie va peri.“ Intr’o vreme cînd omenirea se bucura în liniște de roadele muncii sale de atîtea veacuri, cînd mrii pățești se întindeau peste hotare, cînd fiecare zi aducea mijloace nouă din. a se înțelege și de a se ajuta oamenii. Turbarea unui Guvern tiranic, care se temea să nu se spargă de blăstămurî clădirea în care strînsese jaful sutelor de ani, a pornit un războiu fără samăn ca nenorocire în toată viața omenirii. Zece, cinsprezece milioane de oameni au sîngerat, unii ca să nu se mai ridic, orașe au fost rase, mii de sate s’au făcut cenușă, gospodării minunate s’au risipit în vînt, popoare întregi au fost aproape nimicite. Azi sute de mii de familii nu mai au niciun sprijin pe lume decit pomana aproapelui, pribegi umplu drumurile desperării lor, și-i vor trebui cinzeci, o sută de ani civilizației pentru a reveni acolo de unde a fost răpezită brutal înnapoi. Omul care a făcut această crimă fără păreche, în complicitate de diplomați și de suverani prinși în mrejele nebuniei ambiții ma nfitare, este Groful Tisza, prim-ministru al modernului „ Magyarország “. El „a ridicat sabia.“ De la o vreme i-a mers bine. Steagul unguresc a fluturat la Belgrad ca și la Varșovia, și copiii de Sîrb au trebuit să învețe în țara lor silabele străine ale unui graiu care niciodată nu răsunase pe acele Hramuri. României i s'a arătat pumnul, și inscripții de provocare pe trenuri de „înfrățire“ calificați de „ticăloasă“ țara Valahilor cari n au încă fug la grumazi. Cite un nebun împărția bucuros lumea între un Occident german și un Orient maghiar tîrînd după sine vasalități otomane și bulgărești, fantastic turanice amîndouă. Iar Viena, închinîndu-se și Berlinului și Pestei, protocola după tradițiile celei mai perfecte birocrații rătăcirile unor minți aprinse... Deodată, după „răspingerea Rușilor în stepă“, o armată învinsă, „nimicită“, învie. Se vede că retragerea fusese determinată de lipsa munițiilor, și, cînd muniții sosesc din belșug, avîntul pornește din nou. Cei de la foile, plătite sau sincere, care, cîntînd în fiecare dimineață un „Gotterhalt“ pentru gloria României mai mari, addugiau la urmă și o glumă despre „tovălucul“ rusesc de mult și definitiv oprit întro brazdă prea tare, au tăcut. „Drumul la Ghier“ li s'a închis iarăși, și ei nu știu alt drum. Nu mai căutăm în „ Transnistriania“ pe „frații noștri de veche cunoștință bucovineană din Regatul Ucrainian al lui Smal-Sto*kî, și Coco Was- Mio. " Știri vin zilnic, din cele mai grave pentru furiosul bolnav vechi, care e Austro- Ungaria. Rușii sunt la Cîrlibaba, de o parte, la Brody, de alta. Germanii, prinși aiurea, îi pot reținea pe frontul lor fără a putea suplini incapacitatea Pflanzer-Baltinilor chesarecrăiești și a arhiducilor cari fac pe pielea cazanelor sport de strategie.. Se predau cu miile soldații celei mai tărcate oștiri, în care zece naționalități fac slujbă de robi „unter Habsburgs Krieg Spaniei“, supt steagul negru-galben al celor mai triste colori. Contabilitatea militară rusească are de lucru ci și ostașii de pe front. Iar, pentru a salvă pe fratele austro-maghiar, Germanii chiamă pe Turcii lui Enver, cari nu mai au pentru ce luptă în Asia fiindcă acolo au pierdut tot, până și mormîntul Profetului, care nu ajută pe ateii „europeni“, de șmotru german, de la Sublima Poartă. Gatanele trec în Balcani, neavînd cui se preda acolo și, nevroind să vie Bulgarul, Otomanul e opus Rușilor. Ceia ce nu sa văzut de patru veacuri pe cîmpiile Galiției, steagul roșu al semilunii aleargă să apere civilisația celui mai habotnic creștin, celui mai autentic iesuit din Statele lumii. Dacă nu intervine o minune a desperării germane, înțelegem ce se pregătește: spre sfîrșit se îngrămădesc prăpăstios lucrurile. Și, cînd Korrespondenz-Bureau îi trimete vești ce nu mai pot fi măsluite, un om care până acum nu și-a dat samă de întinderea crimei sale, va fi văzînd prin aburii sîngelui ce-l înneacă perspectiva ce a deschis țerii și rasei sale. Și mine contele Tisza István va înțelege ce vrea să spuie Scriptura, pentru un ucigaș de drumul mare ca și pentru un nobil și mîndru ministru: „Cine ridică sabia, de sabie va peri1. N. IORGA, lua fiecare mai mult, nu cred să-i folosească prea mult aceluia a cărui vigoare se poate pregăti numai într o atentă și pioasă liniște. Așa e, cred, și cu vechea, cu greaua boală morală a Romînilor din orașe. Să tăcem puțintel, și o să-i fie mai bine. Și, cînd va fi această dorită și datorită tăcere, se va găsi poate între atleții sportului țigănesc de pănă acum unul, care, în căința lui sinceră, să zică : „ Și ce-ar fi fost dacă făceam așa de la început?“. N. IORGA. După ce se vor termina injuriile... E sigur că potopul de injurii e pe sfîrșite, în acest domeniu nu se poate merge prea departe. Dacă nu reacționează adversarul, publicul, chiar cel setos de scatologia ziaristică din fiecare zi, se satură de la o vreme. Crescendul nu se mai produce, și e prea puțină variație. Odată ce ai făcut pe om ,,hoț C și „trădători/ ce-î mai poți spune asta ? Dacă nu l-ai omorît pe dînsul, ai omorît propria d-tale luptă, căreia orice armă-i lipsește de acum înnainte. S’a făcut greșeala de a crede că publicul nostru e destul de stricat pentru a face slujba răposaților cani din Stambul, cari consumați zilnic murdăriile fiecăruia, și li pria. Deci se va face, dacă nu „uniunea sacră“ între oameni cari de aceia sau suduți de toți sfinții tuturor calendarelor, măcar oarecare liniște. Și va bine pentru nație. Cind la căpătâiul unui bolnav doctorii se bat — din rîvnă de a-l ajuta, firește, și nu din lăcomia de a Ia amintirea lui Anastasie Bașotă. — CU SCRILEJUL DESVELinii BUSTULUI DE LA POMÎRLA. — Acum cîțîva ani, cu ocazia comemorării lui Carducci, se făcuse propunerea de a-i ridica o statuie la Paris. Ideia, oricît de nobilă, a trebuit însă să fie părăsită. Cu puțin înnainte, instituindu-se un referendum spre a se ști ce scriitor străin preferă Franța, numele marelui poet italian nu venise supt niciun condeiu. Și s’a părut atunci nepotrivit a se înnalța, în plin Paris, un altar acestui «zeu necunoscut* *. Mulți, cetind prin ziare că la Pomîrla s’a ridicat un bust lui Bașotă, vor fi strîns din umeri. Și cu drept cuvînt... Acolo însă, în Pomîrla lui, — cine să nu-1 cunoască ? Acolo, numele binefăcătorului răsună în ziceri proverbiale: «Mulți, casarea lui Bașotă». (Expresia am auzit-o din gura lui Moș Ieremia Jijie, din Ibăneștii vecini.) Acolo, legiuni de Anastase îî poartă numele : sînt finii săi de pe vremuri. (Numai în cîteva luni din 1869, anul morții sale, Bașotă creștinase 52 de prunci pomîrlen2. Acolo numele său trăiește, alăturea cu al cutărui cătun obscur, în Popenii- Bașotă, cum trăiește al Vîrnavilor, la Hilișău, pe aceste meleaguri a hălăduit odinioară Banul Vasile Vîrnav, traducător—între altele, din îndemnul fericitului Veniamin,— al «Descrierii» cantemirești3. Duhul cărturăresc n’a fost cu totul străin locurilor acestora: din Herța apropiată răsare Asachi însuși! Dar umbra care domină acolo, amintirea.Spre e vie mai presus de toate celelalte, este acela a lui, a lui Anastasie Bașotă. Și cu drept cuvînt... Boier de viță veche și de modă veche, cu chibzuită rînduială de gospodar și părintească iubire pentru norod — cuconul Alecu Forescu, din Creangă, era soțul Ralucăi Bașotă, fata Vornicului Andrei —, «Nastasachi Bașotă* n’a fost primul din neamul său care a ilustrat acest nume, dar a fost, din nenorocire, ultimul, cu el dispare, în linie directă, familia Bașoteștilor, cea pomenită de Cantemir între boierimea Moldovei ! Numele însuși — format, nu derivat prin sufixul -ota 4 din radicalul baș 5 — ne întîmpină, G. Mániáin, Giosué Carducci et la France, in «Annales de PUmversité do Grenoble» pe 1914, p. 336. 2 Fetele erau botezate: Elena după numele mamei sale, Elena Boldur-Luțescu, pe care-1 purta și una din fiicele Balev. hîrtiile rămase in stăpînirea d-lui L. Pavloff din Iași, Condica Bașotă, aflătoare viaainte vreme la Epitropie, nu și-a fost accesibilă).A murit în Iași, la 27 Decembre 1869, în vârstă de 73 de ani, și rămășițele sale pământești au fost îngropate la Pomîrla, unde au fost transportate cu o brașoveancă. Casele sale din Strada Saräbiel (Iași), un adevărat burg feudal, adăpostesc acum, în zidurile lor masive, Gimnasiul «Ștefan-e-Marett, iar cele din Botoșani, ale părintelui sau, sunt ocupate de Primăria acelui oraș. 3 Cf. N. Iorga, Istoria lit. rom. în secolul al XVII-lea I, 439. * V. Pascu, Sufixele românești, ed. Acad., 1916, p. 274