Neamul Românesc, septembrie 1916 (Anul 11, nr. 40-67)
1916-09-01 / nr. 40-41
iqiö Plata anuală a lei Perelină toate foile 20 lei Foaie a conștiinței naționale luptătoare Administrația la Vălenii-de-Munte PUNGA LUI MONTLOC. Biruinți intringed, vești care umplu inima de bucurie și altele care o string, nu de teamă, — căci prea multe am suferit în curgerea vremurilor ca să mai poată fi în sufletul nostru acest sentiment —, ci de năcaz că n’am putut birui și acolo, cînd știm că, oriunde, putem birui, cuceriri mari și cîte o pierdere, — din acestea se alcătuiește La povestea începătoare a lucrului de care mi-am legat soarta. Lucru greu, dar nu peste puterile noastre, bine cunoscute și bine întrebuințate față de un dușman care trebuie să fie cunoscut și el, la fiecare moment, în tot ce poate și în tot ce vrea. A ne amesteca în hotărîrile celor cari conduc, cu o înfricoșată răspundere față de noi și mai ales față de conștiința lor, e de prisos și stricător. Sfaturile noastre, sprijinite pe o informație insuficientă, sunt un balast, care împiedecă mersul lucrurilor, — și înțeleg nu numai sfaturile prin presă, supusă censurii, dar prin acel ușuratec și limbaj graiü, care, din nenorocire, nu poate fi censurat, ci numai oprit prin binevenita închidere a cafenelelor (o, Capșa, tu care faci și desfaci, unde e mărirea ta!). Iar criticele, — știm noi oare ce criticăm ? Nu mai vorbim de amenințările, care trec și prin censură, cu judecata de mîne a cine știe cărui martafoiu obraznic, al cărui neastîmpăr nu se potolește nici prin solemna gravitate a ceasului de astăzi. Avem cu totul altceva de făcut, noi, „civilii” vrîstei, ocupației sau neajunsurilor și nepregătirii noastre. Avem, întăiu, să ne închinăm larg, oriCB S’ar petrece, Orice ar fi, soldatului care apără țara și întinde hotarele tînărului, fiu, prieten mai tînăr, școlar al nostru, care ne întrece pe toți prin sacrificiul pentru care, în orice ceas, e pregătit, gospodarului care și-a lăsat acasă pe ai săi în sama lui Dumnezeu, adecă, prin porunca Lui, în sama noastră, a tuturora. Cînd e bolnav, cînd e rănit, să facem pentru dînsul ce n’am face în vremuri obișnuite pentru fratele cel mai iubit, pentru copilul din carnea noastră, să simtă el în durerile lui că l-am înțeles, — căci altă răsplată nu-i trebuie. Să acoperim în ochii lui pentru o clipă, prin ajutorul și mîngîierea noastră, icoana grozavă a încercării prin care a trecut și să-l facem zdravăn și bucuros pentru încercările care-l așteaptă. •*> Nu e om în România care să nu poată folosi la ceva, și mare păcat și-ar face aceia cari, în orice domenii, ar înlătura și cea mai smerită bunăvoință, nimicind un suflet dornic de - a folosi, unde și cum poate, Patriei. Avem, al doilea, să creăm o viață morală țerii. Nu viața morală de bună cuviință și de regulată îndeplinire a datoriei, care se cere în traiul de toate zilele. Ar fi puțin, cu mult prea puțin. Trebuie să ne ridicăm cu toții, cei cari au cerut hotărîrea, fiecare în forme potrivite cu concepțiile și cu temperamentul sau, și aceia cari au primit-o, la excepționala înnălțime a împrejurărilor. „Mulți dușmani” zice Germanul din epoca anterioară uciderii babelor cu Zeppelinul, „multă cinste”. Evul mediu ar zice tot așa; vremea de azi, care cere o solidaritate de fier între noi toți, ni-ar zice mai mult: „mulți dușmani, multă datorie”. I-am vrut pe toți, ne-am așteptat la toți; ei bine, ca pentru toți, fără nicio considerație la ce pretinde în noi individul de ieri, ușuratec și răsfățat, criticant și zurbagiu, să nu întărim sufletul.