Neamul Românesc, iulie 1918 (Anul 13, nr. 192-204)
1918-07-24 / nr. 202
? Pază buni la literatură! ---------de X. IORGA Ce frumoasă e fapta doamnelor din Societatea Ortodoxă de la București care, la apelat miniștrilor basarabeni de a se da din nou cartea românească, de abia timp pierdută sau răpită. Românilor dintre Prut și Nistru, au răspuns, nu cu adunarea cîtorva cărți, mai mult netrebnice, din biblioteca părăsită a uneia sau alteia, ci au răsturnat librăriile pentru a stringe de acolo tot ce se putea găsi și a trimete nu mai puțin ca zece mii de exemplare acelora cari voiesc să cetească și cuci cetite va holădi soarta neamului nostru «solo tra’ mult decît orice odine idisinistrativa și orice legislație. Cu aceasta doamnele de la București, care știu acum ce mare inlnglere și ce puternic îndemn poate să fie în ceasuri grele cerba în limba neamului și în spiritul lui, și-au făcut reală datoria. Dar, acum, începe a altora, a celor cari primesc și cari sunt chemați să distribuie cărțile. El nu știii poate că noi n am avut o singură literature, ca pe vremuri, cind nu se discutau îndreptări?, unui Kogălniceanu și enni scriitorii noștri—nu membri ai unei asociații de soldaritate materală, ci frații urei mari tovărășii luptătoare—formau un singur front de asalt pentru atingerea prin cultură a singurelor scopuri pentru care un popor meniți să trăiască, —orice alt fel de viață, cu succes economic" sau ba, nrfiind altceva decit al primitivei cirezi de bipede. Ci am avut, de cîteva decenii încoace, mai multe literaturi. Intre dintele, făcînd cel mai mare zgomot, ccupind cel mai mare loc, împroșcind în dreapta și în stînga, burieîndu-se triumfătoare cu suficiența ei încordată, este o lVeratură despre care cu oarecare bunăvoință se poate spune că e scrisă în românește, deși stilul ei e sămânat cu tot felul de cuvinte străine, scormonite prin dicționare de specialitate pentru a speria lumea. Dar sufletul dintr'însa nare nimic a face cu sufletul nostru, și nici nu vrea să aibă a face cu nevoile, cu suferințile și cu așteptările noastre chinuite. Acești oameni de tot felul de nații, iscălind trufaș numele lor cu sonorități curioase exotice, afișează cel mai mare despreț pentru tot ce e indigen. Pentru barbaria cîntecului nostru popular, pentru strigăcia povestirilor noastre bătrîne, pentru manifestările de artă ale Inițiativei țerănești; pentru acel trecut al nostru pe care-l cer să fie încuiat și pus supt supraveghere întrun birou de specialitate; pentru literatura tradițională fără „valoare, artistică"; pentru scrisul de dăunări chiar, care nu satisface pretențiile eul are așa de puțin talent el însuși Incit cea mai mică pretenție din parte-le o obrăznicie care se cere pălmuită. Și din sforțările lor sprijinite pe curjile imitației și Urile de rătăcirile minții bolnave ori de meșteșugurile șarlataniei iscoditoare iese o păcătoșanie de scris nefiresc, sterp și aducator de stîrpiciune, de care numai femeile stricate ori filfisonul de modă se pot încălzi. Această literatură dacă am putea o distruge aici, necum s’o ducem in Basarabia, unde se cere scris romanesc limpede, răspicat, potrivit cu nevoi sufletești adinei care trec peste mode și nu vreau să se știe! NEAMUL KUMANEÖC Supliment literar de Duminecă. A P Cine n’a văzut furia apelor mari, valurile lor întunecate pline de spumă a Vîif, ajuîdjită; cine n'a văzut revărsarea lor cotropitoare sau adînd cîmpiile? Cîne na auzit vuittul lor ce umple cu clocot văzduhul și se pierde in mari depărtări ca un vîjîst potolit de furtună, și cine n a simțit raboiul EC la sărat ce se ridici din valurile mari și tulburi sie apelor umflate de ploi torențiale ? A fost liniște ’n văzduhul limpede, săptămîni, pește iutii de a rîsdul. Soarele a strălucit și a dogorit parahisul vreme ’Oddingitä, Petece, rotocoale mari de noroi», pătau cîmpie cu laiba rsră și săraci, și, ici și colo, dealurile goale își arătau țirîca nesgu sau nisipul pîn de pietriș. Numai in văi adînci se mai zSriau drumuri lungi de verdeață, numai pe malurile Jiului nu se trîpseseră înca sămănăturile. impărțiia verde’ui trăia întreagă numai în păduri. De-odată, într'o seară, se împînzește ceață grea la «sfințit, soarele »pene cantrun văl însîngerat după creasta munților. De-odată cu înserarea începe să luminez, des și scurt de ln Apaș, din cest« aceia ci s’a tot îndesat, schimbînduse acuma în nor. Parcă se ascunde în el un ochiu de pe care se ridică în răstimpuri dese și scurte gana obosită, și răzbat văpăi de lumină roșie, ca de pară. Nu sînt încă fugere adevărate, căci saraănă cu fâșii largi de piază fină, însingerată, care se arați și dispar în toată clipa. Dar nu peste mult norul crește, acopere întreg orizontal la apus, din mii de brfțe se ntinde pe cer, și printre piraide acestea desti tunetee seminul e cotropit în grabă de norii ce se revarsă, fugind după b?«țde întinse. Fulgere adevărate, rotunde ca niște bice de foc, prisnesc pe sus, se ’nsplăcesc luminînd și dispărînd în orice Clipă. Și n grabă apoi tunetul bubuie întăiu mirat, singuratec, apoi tot mai des, tot mai îndrăzneț, apropiindu-se să și cucerească noua împărăție. Norii stăpînesc acum întreg văzduhul, albastrul cerului e înghițit, ploaia cade, torențiați, în pă curi mari și grei, pe cari ii izbește vintul, ca o descifcare de alice mari, de copeiiul caselor, de plaiul de pe uliți, de frunzele copacir. Furtuna trece peste noapte, vîntul s’a potolit, dar văzduhul rămîne încărcat de nori, și dimineața, și ’n zilele următoare. Cide-acuma o ploaie deasă și măruntă, cere numai în răstimpuri se întețește, schimbîndu-se în fire lungi de apă. Plouă «și zile și nopți, sîntămîii întregi, cu rău și scurte panse. Neguri albî cresc din văi, din codri, și se tîrîie pe umerii dealurilor. Acum începe și s’audă un vuiet surd, ca vuietul unei cotropiri îndepărtate. O fierbere nedeslușită de glasuri multe umple văzduhul, și un miros sărat, ca de baltă răscoliți, ca de pește, se revarsă în fier. De la o vreme s’aud strigăte, și sa văd oameni alergînd, uzi de ploaie, stropiți de zină. Vin apele mari, și vuietul lor crește mereu, bitînd tot mai întinse înnălțimi și tot mai multe depărtări. Rial a început azi crească de doartrei zile. Mai este un stinjen, mai este o șchioapă, și țermurii nu l mai încap. Fierbe -n adinc, amestecîndu-și apele, El și se inapil în visuri tot mai mari, tot mai furioase, înnainte, mugind de strașnicul fior și răzvrătirii, și luptei, păzind gata să iia în piept lumea întreagă. Din dreapta și din ,sting« via, pline de răscoală, rîulețe și pîntașe, și se arunci, în gîndi și capul, fără să pese, în valurile mari ale fluviului vinecîndu-se, făcîndu-se una cu apele tulburi ale Jiului.’ Vin vuind și clocotind din vite verzi șerpuitoare între cealuri înnalte, coboară rostogolînduse negre și grele de pămînt de pe coasta în este acum și-au săpat mai întăiu albia și saltă, alungîndu-și valume lutoase, gîileenii, pîrsie care mai înainte abia își strecurau printre trestii șuvițele apelor slrsce. Vin și se araeîiecă, se îmbrățișează, se topesc în speie mari sie rîului. De la dreapta, dintre bnzi întunecați, el largi dntînd sonor, spargîndu-și valurile cristaline încă fierbind cu spuma iacă albă, nul de munte, lunecînd pe pietre lucii, netede, urdacind din bolovanii ce-i rostogolește matca lui late și vînjoasă. Vine, gata de lup!?, ca o solie a înnălțimilor, întră hotărît în apele tulburi aie rîului. Unde se vărsa el, ne făcea ca o chiră de luminiș, dar mai departe nu se va și cunoștea urme lui. Apa lui clară și rece s'a amestecat cu apele liniar ce fierb mohort?, pline de nisip, pline de păraîotul răscolit și adus de ape din toate pifțile. Valurile bat cu farie în terrauri, le surpă pe aocuri, trec peste ele, m stea aluungă întins, pe ln nnpoc, siluîndu-și, ca intr un galop de armăsari plin de spumă sură, valurile grele și întunecate. Mstsa brăzdează, se ridică dea-lungul rîului, ca o coamă aspră. Prin ea se încîlcesc trunchiuri ,spate, buturugi, grinzi, sînpi de poduri, sălcii, arini desradicinați. Cind vreunul dintre acești morți cari s’au pus în calea rîului sau a rîulețelor și pindelor umflate de ape, scapă din matcă și alte valuri îi bat spre term, țerani cu Cîrlige lungi de fier îi pîndesc, îi așteaptă, și, agîțîndu-i cu dintele ascuțit și rece, trag din răsputeri și i scoată la ras!. Apele mari îi alrng, îi sug pe morții lor, fiă-i dacă în ele, și țeniți de multe ori înjuri, căci li scapă prada din cîrlig. Puterea lor e mare, căci, supt spumele murdare și supt valurile ce saltă pe deasupra, curg într’o puternică îmbrățișare și intră adunei contopire toate energiile care au trăit in pacea rîului însuși, în undele rîulețelor și a piroiașilor ce s au vărsat în ele, în valurile ture și clare ale rîului de munte. Energia lor și toată energia apei ce-a căzut cu ploaia din văzduh, adunată de fluviu, și de rîulețele lui pină la mani depărtări. Apele lor s’au amestecat, sau făcut una cu apa fluviului, cine ar mai putea și cunoască azi care strope din rîu, care din vîlcea, și care din ríni de munte? Și din energiile lor deosebite s’a născut una singură, acela, a fluviului, care trece acum malurile Imeaci larg cîmpiile și satele, amenințil orașele, umplînd de vaiet greu văzduhul. Oamenii fug speriați înaintea revărsării. Dar, după multe zile, apele se trag las în albie. Pe tîmpifle ce au fost H . X. de IA CĂRBICEANU înnecate rămîne god, rSia în grinzi negre și bute rugi uscate, rămîn sălcii și copaci disrădifcinați, prijindu și în soare dogoritor achelenul hidos. Aiul încă spumegi, unii poartă pe matca lui căpițe de lîn înnegrite și pitice , pe la cotituri, pe lîngă țermali te mai înviit tufe și spumă care se tot îngroapă și se iscă tot mai murdări, pînâ cind, acățită de crengi râmase afară din apă, se topește și diapare. Și cită vreme î s-a părit ci, spumei, și tufelor surate de valuri că da sunt frumusețea și tăria sptlor mari, săci ele fâceau decorul, li se părea lor, și ele alergau m*i răpidî pe creasta vălurilor... Dar puterea apelor mari nu era în sie, era supt valuri, în acel piept dar și în cere se adunaseră, tontopinduse, torte energiile din rîu și din rîu- rețe, din pîrete, din șivoiul de munte, din apa căzută din fier; valurile, spuma, lucrurile moarte erau purtate în spate de asenată energie cotropitoare. Și chiar de aceia valurile sau potolit, după mai omite zile, spuma și topit; grinzile și copacii aruncați pe idttori, proptiți de vr’o salcie, au foat aidicați de țersn , prin acritul gras presărat pe lunci, țișin iarba tînări și grasă. Rîul își limpezește tot mai tare apele. Pe fund se cerne nisipul, plitiiceiele, fi«l« de pămînt și de glod, și apa lui devine tot mii cîini, pînă ce în sfirșit se împezeșe, deplin și dar trece murmurînd, cîntînd lacei, printre luncile înfiotite. Cine ar putea spune acum ca»e undia lui e din cristalul rîului de munte și circ din puiul ce coboară de pa coasta neagră de pămînt? Și tot astfel cine ar ști deosebi pe fundul rîului care e nisipul cel adus de diferitele pîrtie ? Din împărțirea apelor mari a ieșit o apă și un pămînt. icoana aceasta mi-a venit în minte cind cineva a cutezat să se atingă de Dinastia romînă. Ea e rîul de munte C«e a intrat în fluviul vieții noastre naționale, energia ei sa înfrățit, sa contopit cu energia geamului nostru în aceste vremuri de ape mari. Cina mai poate crede ei aceste două energii mai pot fi desplețite cind au ajuns o apă și un pimint ? Un bolșevic literar.—Ascultați osîndă : .Anton Pann, Ion Creangă, Bolintineanu, Alecsandri și întreaga falangă a fruntașilor scrisului românesc par făptuiri extrem de naive față de precocitatea, noutatea, originalitatea scriitorilor noi (măi, mal! N. R.). .Dacă ar fi respectul produs de o îndelungată sugestie începind din leagăn și sfîrșind la Academie, generația de astăzi și-ar da sama de marele adevăr (M. R) că toți cel de ieri sînt Icoane ale timpului lor, că opera lor nu e viabilă, că nu are, adecă, facultatea de eternitate care i caracteristica marilor opere occidentale, $1 vorbește cine ? J. Peltz de la „Scena“. CUQEÎARI Nenorocire«, dacă poate slăbi în»crederea, nu trebuie să atingi convingerea. (Charles de Rémusat.)