Neamul Românesc, noiembrie 1918 (Anul 13, nr. 302-330)
1918-11-01 / nr. 302
Vulturul cel îndărătnic îndemnată sau ba și de alte motive decit fireasca dorință a unui organ de exploatare părăsită de a trăi și atunci cînd trupul stors de dînsul încearcă a duce o viață proprie a sa, Viena nu vrea să părăsească terenul; ea face în ascuns toate pregătirile pentru a ieși din nou la lumină în momentul potrivit, sprijiniindu-se chiar pe umerii înțelegerii — odată ce umerii aliate, de ieri, Germania, au săbit — și a întinde bătrîna mînă lacomă spre puterea acum pierdută, chiar dacă ar fi ca acestei puteri să i se zică altfel: federație, asociație economică sau cum va voi cineva. Anume semne o arată destul de lămurit. E falsă vestea că împăratul Karl ar fi părăsit Viena. El se află încă acolo e hotărît, se pare, a rămînea acolo, căci Austria germană, vechiul său arhiducal habsburgic, nu sa prefăcut în vreo republca și, cu toate că Sfatul National guvernează strada, Reichsrattul unitar lucrează, fie și numai cu cine vine la ședințele lui, întocmai cum lucrează și Parlamentul din Pesta. Zică și și Ministeriu de lichidare, Cabinetul Lammasch e încă întreg și el are legăturile lui cu o străinătate unde nu lipsesc glasuri, ca ale marilor jurnale parisiene Le Temps și Journal das Débats, care se gîndesc dacă o Austrie salvată , ar fi un mai bun răgaz spre Răsărit al puterii germane decit o spuză de State cu orientarea poate incalculabilă. Asemenea glasuri îndemnau să se simplifice chestia austriacă negociind cu contele Andrassy, care, oricum, tot ar represinta ceva, mai bine decît să se înceapă discuții cu atîția mandatari ai atîtor noi tezi numai în formațiune. Și, Andrassy demisionînd odată ce-și va fi îndeplinit rolul său în dibacea țesătură menită a ocroti integritatea Ungariei, Impăratul-rege se și grăbește a numi un înlocuitor, pentru toată Monarhia, pe von Flotow, care se va grăbi să lege relații cu străinătatea ce i se pare simpatică. Nici la Războiu nu se părăsesc frînele, pe care această dinastie, această nobilime e deprinsă de atîta vreme a le lărgi și a le strînge după nevoia momentului. Ministrul chesaro crăiesc refuză să jure noului Stat austro german sau, cum se exprimă însuși, el amină jurămintul până ce va isprăvi misiunea lui, care e „demobilisarea”. Și apar ordine ale Suveranului către tot ce este „chesaro-crăiesc“ în armată: activi, reserviști, milițieni de ambele categorii, cu „permisiune“ către ofițeri și cădeți de a servi, în deosebitele Länder — „teri“, provincii — .unde s’au format Consilii Nationale“,aceste Consilii, dar numai pentru păstrarea ordinii. Și asemenea orînduieli se comunică printr’un anume birou de presă pentru a se ști ce valoare se atribuie în vechile birouri venerabile, care nu se pot desface cu una cu două, tuturor formațiunilor separatiste de astăzi. Un moment s’a pămt că împăratul, și împărăteasa cu Casa arhiducală, vor căuta un sprijin în Ungaria. Scena de acum un veac și jumătate, cu magnații unguri strigînd Moriasnur pro rege nostru Maria-Theresia („Șă murim pentru regele nostru Maria Teresa“) se va fi năzărit înnaintea ochilor urmașului marii Regine a Ungariek Dar și după plecarea de la Gödöllő,, după schimbarea de atitudine a arhiduludin Joseph, care din homo regius, mândriar al rudei sale stăpînitoare, se preface în credinciosul cetățean maghiar Joseph de Habsburg, ascultător de ordinele Sfatului Național din Budapesta, anume speranțe de resistență provincială n’au dispărut. Altfel de ce arhiducele „Tutean",ucrainian“ Wilhelm s’ar fi stabilit în Galiția pentru ca supt directele lui ordine bandele Rusnecilor să tragă cu miralierele pe străzile Lembergului și Przemyslului, să ardă Colomeia, să ucidă pe Pooni, rivalii naționali, ca în 1846, cînd aceiași Habsburgi cu aceleași mîni rutene au făcut măcelul care se știe între aceiași Poloni, și atunci setoși de libertate? Și, în sfîrșit, ce asta înseamnă tragicomedia de la Cernăuți, cu guvernatorul Etzdorf, care rămăsese, care nu ceda nimănui nimic din puterea sa, care licenția pe soldații romîni și păstra pe Ruteni pentru ai arunca setoși de pradă și de răsbunare asupra Consiliului Național românesc, asupra fruntașilor nației noastre, asupra tuturor celor cari au aclamat Bucovina românească, dreaptă pentru toate națiile pe care le-a primit și le-a hrănit după înstrăinare ? Ce însemna îndrăzneala de a trimite la Iași aroganța austriacă a unui Aurel Oficiul ca mandatar politic extraordinar, cu dreptul de a trata în numele Austriei asupra acestei Bucovine care ar aparținea încă Imperiului desfăcut în bucăți? Surprinderea fulgerătoare a făcut ca vechea Rusie a Țarilor să se desfacă dintr’o dată, dar succesorii ei, burghezi și socialiști, au căutat multă vreme să păstreze unitatea ei istorică. Și până astăzi încă este o Dumă, este o armată, este o conducere și este un partid al Rusiei unice care vrea să se reconstituie. Cum să se aștepte mai puțin de la acea Austrie care nu putea fi surprinsă de nimic, căci de mult își avea măsurile luate pentru toate eventualitățile și Czerninii ei aveau gata formule pentru toate necesitățile. A doua zi după cele mai frumoase manifestații, popoarele care au în față un asemenea dușman trebuie să se gîndească bine la apărarea cuceririi lor. N. IORGA, parte, de „Trăiască Românii,*, de cita, trenul uriaș se înfunda în Intur,efec, spre necunoscutul pin de primejdii. Și totuși nu ne întorceam ca de la îngroparea unui ideal. In fundul Inimilor noastre rămăsese asigurarea dată așa de robust de generalul Berthelot. Astăzi el vine însuși să adeverească prin fapta de acum spusele lui de atunci. Și niciodată nu s'a tutors acei om pe care să-l fi salutat cu mai mult entusiasm un popor întreg. N. IORGA Cel care se întoarce Generalul Berthelot îndreaptă către toți ostașii României și către țărenii acelor părți din țară asupra căreia s’a întins atîta vreme, doi ani de zile aproape împliniți, cea mai nemiloasă urgie a străinului o proclamație ale cării accente, vorbind și de ce e mai glorios și mai sfînt în trecutul nostru, de figurile cele mari ale epocei noastre eroice, a găsit un a bine răsunet în sufletele tuturora. Prin mai multe puncte Dunărea a fost trecută, și coloanele francese și englese, alurgind pămîntul românesc pentru întâia oară după lupta comună pe care am dus-o la Nicopole, în 1396, contra altor păgini, și după cavalereasca întreprindere dunăreană a cruciaților burgunzi ai lui Wavrin în 1445, se îndreaptă spre București, și de aici ele vor veni să se lege cu elementele, gata de o nouă luptă pentru același ideal, ale armatei românești, din nou chemată supt steaguri. Niciodată gîndul nostru nu sa îndreptat cu mai multă recunoștință către Franța. Cu mai multă recunoștință, cu mai multe îndreptățite — îndrăznesc a zice și meritate—speranțe Sunt opt luni de zile de cînd generalul Berthelot a plecat de aici din Iași. Revăd scena din casa doctorului Bogdan, în Patruzeci de Sfinți Deputații și senatorii din Parlamentul care peste cîteva săptămîni era să fie disolvat se duseseră la general pentru a l aduce, cu un dar artistic și istoric, cuvintele înduioșate ale despărțirii. El li-a răspuns, Ii a răspuns plîngînd, lacrimi calde pe fața lui de vechiu soldat. Cuvintele mi-au răms în urecht: dreptatea unei cause care nu poate fi învinsă, siguranța unei victorii care va veni, suferințele care vor convinge și pe cei mai îndărătnici prieteni ai Centralilor cu cine au a face. Peste cîteva ceasuri, în noaptea rece de Februar ne despărțiam de misiunile aliate. Regina sărutase pe frunte pe acela care mergea să ducă în lume vestea agoniei noastre. Cu ochii plînși Regele îi strînsese mina acelui care luptase pentru România. In strigătul de ,Vive la Francede 0 misivă a d-lui de St. Aulalia Ministrul Franciei a trimes a castă misivă generalului Bsichelot ,ln clipa cînd trupele francese, zburînd din biruință în biruință, calcă pămîntul românesc. ministrul Franciei se adresează, în numele Guvernului Republicei, solia recunoștinței naționale. El ține de asemenea să li spule în numele său însuși, în al Misiunii militare francese și al tuturor Francesilor din România, emoția, bucuria și mîndria de care nu este inima plină. Istoria vă va spune partea însemnată cu care a ajutat, prin faptele ei, Armata de Orient la înfăptuirea păcii triumfătoare. Ea va proclama strălucirea nouă pe care oștenii Franciei o dau azi numelui francez, supt ordinele șefului lor glorios, care, după ce a înfrînt desperatele asalturi ale dușmanului și l-a răspuns de pe Aisne și de pe Vesle, mîntuind Reimsul, care de patru ani se mirula zilnic cu mirul muceniciei, întinde azi mina națiilor apăsate, înfățișînd astfel îndoita „ chemare’, geniul Franciet și credința boruitoare și izbăvitoare. Cu despre ce simte România pentru oștile noastre în mers, aclamațiile ce vă vor întîmpina și însoți de a lungul drumului, vor mărturisi frăția de sînge și ideal, precum și mîndria jertfelor și durerilor pentru același causă Zile uitate Pentru toată saflarea românească, vestea trecerii oștilor romîne în Bucovina înseamnă împlinirea unui vis dorit de mult, îndreptarea unei nedreptăți de mai bine de un vese, începutul vremurilor mai bune pentru un neam bătut de aticea grozave Ruteni; pentru orice inimă romînă e un prilej de bucurie și nădejde. Cu atît mai mult însă penița. Cei cari su partst sei d’intitu pe «fest pămînt sfînțit de veacurile mărețului trecut steagurile ciuruite de gloanțe din luptele de la Oituz; pentru ei nu-i numai redepUnirea dorinței obștești, cezf și ștergerea unei crude amintiri elre lăsate în ruf ierele oțetite de războiul vitejesc amărăciunea unei infringe; și durerea retragerii fără luptă. Cine-și mai aduce aminte de ocupația noastră în colțul de Miazăzi si acestui vechiu Ținut moldovenesc, timp de o lună, în ianuarie și Februarie 1918? Și chiar coi, cari sm arătat la Suceava și Gurt-Hsraolii uniformele armatei ce cîștigesi neamului o nouă «isvă, nu voiam sa ne gîndim la acele zile de restriște și amară umilință, dar ni se părea că toate nădejdile cele mai sfinte se prabușiau și că Udatul de pace se așternea peste jertfele nenumărate ca o lespede de mormînt. Nu puteam măcar vorbi firă primejdie pentru banii și adevărații Romîni pe cari îi lăsasem acolo, în ghiara vrăjmașului învingător și răsbunător. Acum însă, în zorii zilelor mai bune, nu răsar in minte și icoanele tulburi ale vremelnicii noastre așezări. Revăd intrarea noastră în Bucovina, pe drumul Băneștilor, tăcuți, fără zîmbițe și musică, fără alaiu de cuceritori. Revăd lunga coloană șerpuind printre casele pustiite de nebunia bolșevică, supt cerul mohorât și ploios, în uruitul surd al tunurilor și cheapsnelor, in noroiul împroșcat de mersul greoia al pedestrimii. Revăd coifurile ruginite, mantalele șterse de plosie și arse de foc, fețele hotărîte ale zoldaților obișnuiți să înfrunte moartea, cari înnaintau anevoie în bătaia ssprului vînt de iarnă spre orașul de Scaun al vechii Moldove. Dir iată «oarde răsărind o clipi dintre norii cei grei de ploaie și lipoviță, luminînd turlele bisericilor domnești. Razele roșii ale asfințitului se opresc pe străvechile ziduri de piatră ale cetății lu Ștefan Voevod, zidurile de care s a sosit, în alte vremuri, trufia lui Albert Craiul. Iar noi, cari întram în această Suceavă unde fiecare piatră ne pomenii de vrednicia strămoșilor, de gloria neperitorie a neamului, noi mergeam tăcuți și nesiguri, neputînd să □i închipuim, după atîtea luni de apărare desperați, ci nu era dat și nouă să trecem o graniță, să pășim dincolo de stilpii galbeni-negri și de pajurile hrăpărețe, rămase neatinse în orașul prădat. Intîiele zile de ocupație ne lăsară nedumeriți. Aici, ca în toate locurile unde fusese frontul rusesc, iritam în atmosfera de desfacere a unei puternice armate, care se risipia fiin luptă ca o turmă lipsită de păstori. In gura Ițcanilor tunurile părăsite zăceau grămadă, printre movilele de puști și de oduse, pe cînd „tovarășii”, răziți de greutățile armistițiului, se duceau acasă, umplînd drumurile de mulțimea lor zăpăcită. Or în oraș, pe lîngă țanii cari venisu să ceară de la comandație biletele de circulație, nu întîlnise la primele oare pe Franz-Josephs Strasse decît Nemți, Evrei și Leși, cari se uitau dușmănoși și vicleni la batalioanele noastre, răsărite firi veste în locul trupelor austriace, pe care le așteptau cu atîta rîvnă.