Neamul Românesc, mai 1922 (Anul 17, nr. 96-117)

1922-05-14 / nr. 105

&nul al XVIMea «• 8105 Str. Domnița Anastasia, 6 ADMINISTRAȚIA i in UNIVERSUL, Brezoiana Ii Foaia Partidului Nationalist-Democret Director: N. IORGA clinic ■ / TELEFO­ ?,pr.ACȚIA 5/41 și ADMINISRAȚIA 13/7 ABONAMENTUL Pe un an in țari . 160 Se Pentru preoți și învăț. 120 4 Pentru studenți . . 100 „ Pe șase luni ... 80 „ Pe trei luni ... 40 „ Pentru străinătate dublu. Politica poporului Ne lăudăm cu to­­ți că facem politica poporului, dar, de fapt, nu căutăm alta de­cît să silim popo­rul, prin știri adevărate sau prin înșelături, prin făgăduieli cuminți sau nebune, prin întețiri și zguduiri, a face politica noastră, politica ambiției ori a intereselor noa­stre. Am crezut totdeauna că, și atunci cînd n­i ce­dează în aparență și face după voia noastră, omul are reserve, și călătorii făcute în ultimul tim­p m’au încredințat și mai mult de aceasta. In adevăr, poporul are și el politica lui, dar noi nu ni dăm osteneala s’o cunoaștem, și mai ales n’avem curajul să jert­fim pornirile­ noastre con­cepției lui, care cores­punde și adevăratului interes al lui. Pot spune că el, după obișnuința lui seculară, e un evoluționist convins. Nu crede în puterea re­voluțiilor­­ care prefac totul. Plugar, el știe că planta nu crește la or­din și are instinctul că nici o causă politică nu crește tot așa. Nu se în­crede în oameni dacă nu i-a văzut și încercat, dar, și dacă i-a văzut, în­cercat, votat și revotat, el nu-i urmează pentru el, ci pentru ce simte că au de gînd și pot să facă. Nu l-a cumpărat nimeni de veci, oricare i ar fi me­ritele. Cei cari se razimă pe altă credință despre po­litica poporului o vor, ve­dea în curînd că se în­­șală și cît se înșală. N. IORGA PAUL DESCHANEL Intelectualii și politica Am anunțat la vreme cu toată durerea și regretul înce­tarea din viață a unuia din cei mai valoroși bărbați politici și cei mai de samă intelectuali ai Franciei contemporane, fost timp de 12 ani, președintele continuu al Camerilor franceze în împrejurări mii și grele pentru țara sa și încheindu-și o frumoasă și prețioasă acti­vitate culturală și politică pri­mind cu toată cinstea demni­tatea de președinte al Republi­cei franceze, pe care nu avu no­rocul să exerciteze mai mult de opt luni din causa unui ac­­cdent nenorocit căruia i se datorează și pricina acestei mor­ți premature. In ceea ce ne privește pe noi, moartea lui Deschanel ne doare aproape tot așa de mult ca și pe Francesi, deoa­rece România și românism­ul pierde cu el pe unul din puti­nii și marii săi prietenii, ad­miratori și susținători pe cari împrejurările, i o cunoaștere mai exactă și mai deplină, o iubire instinctivă și sinceră nu­ crease în ultimele timpuri în Europa. In inima și mintea fiecărui Roman sunt încă proas­pete cuvintele calde, iubitoa­­re și entusiaste ale lui Paul Deschanel, care în cele mai du­reroase și mai critice zile din viața noastră națională, —a­­nul 1917 — trimitea României, „familiei noastre din Orient“, cum spunea el ,,de aici din vechea și scumpa noastră Sorbonna, de pe muntele sfînt, de pe cupola științei și artelor de unde geniul francez a îm­prăștiat secole întregi drepta­te asupra lumii, asigurarea că simțim, o Românie­­, avînturile tale generoase în care curge același sînge ca și al nostru“. Pentru această atitudine no­­­bilă și frățească a sa, care era în acele momente nu numai un îndemn, ci și o garanție a Franciei întregi, care ținea ast­fel să chezășuiască prin cuvîn­­tul ei solemn o legătură cu rădăcini atît de îndepărtate și o situație pe care azi o a­­vem, dar pe care n’am stator­nicit-o în­deajuns, — națiunea romînă îi rămîne adinc recu­noscătoare. Figura lui Deschanel mai poate fi însă pentru noi de un 38) mare învățămînt. Activitatea și personalitatea lui ilustrează admirabil o concepție­ politică care la noi se încetățenește așa de greu din pricina mora­­vurilor politice și a lipsei de pregătire în care a fost țînut cetățeanul romîn. Deschanel a fost înnainte de toate un om de cultură. Fiul unui intelectual reputat pașii săi au fost îndrumați dintru început în mod natu­­ral către studiu și preocupări­le mai înnalte ale spiritului. Crescut și format în această atmosferă curată de idealism, muncă și onestitate, prețuirea virtuților cetățenești, respec­­tarea riguroasă a drepturilor, împlinirea strictă a datoriilor, iubirea fanatică și aplicarea sinceră a principiilor funda­mentale pentru desvoltarea culturii și civilisației cu ajuto­­rul politicei), din care n’a fă­cut nicodată un scop, toate aceste constituiau crezul și ținta activității sale. Studiile sale istorice, o cer­cetare subtilă și prețioasă a baselor Constituției Republicei, discursurile sale admirabile ca formă și fond alcătuiesc opera unei activități ale carii deose­bite merite culturale i-au des­chis nu numai porțile Acade­­miei, dar și pe acelea ale In­stituțiilor politice celor mai î­­n­alte. Și astfel el aducea — ca ori­ce intelectual superior de alt­mintrelea — și­ în arena poli­tică acea fire academică care impune prin însăși valoarea ei, aducea spiritul obiectiv și­ li­niștea olimpiană a omului ,de studiu, înălțimea și adîncimea­­ de judecată a gînd­itorului, căldura, convingerea și seni­­nătatea idealistului, gustul și talentului estetului și literatului de rasă. Darurile acestea ale firii sale îl puneau dea dreptul și în chip natural în rîndul șefi­­lor de drept divin, cari de la clasicul conducător p­olitic al Republicei lui Platon până la contimporanul președinte al al Republicei Cehoslovace, în­dreptățesc o generație ca a noastră și chiar o țară, ca a noastră să creadă în astfel de oameni și să aibă o astfel de concepție. G. V. RACOASA Pentru familiile victimelor de la Lupeni Toate sumele se vor adresa d-lui G. D. Scraba, Str. Dom­nița Anastasia 11, București. Serbătoarea de pe Cîmpia libertății Mîne Ardealul serbătorește pe cîmpia Blajului unul din evenimentele naționale care alcătuiesc etapele pregătitoare ale Unirii de azi. Adunați din toate părțile pămîntului strămoșesc pe cîmpia istorică a libertății, Ro­mânii vor pomeni în prăznui­­rea de mîne ziua de 3 Maiu 1848, cînd o parte dîn națiu­nea romînă, supusă unei stă­­pîniri haine a manifestat cu demnitate și energie încrederea ei nestrămutată în vitalitatea și viitorul națiunei căreia apar­ținea, jurîndu-i credință și jertfă. Patru­zeci de mii de iobagi își ridicau glasul către ceruri și se legau prin sfînt jurămînt binecuvîntați de episcopii Șa­­guna și Lemeni, că vor lupta până la sfîrșit pentru liberta­tea lor deplină și pentru drep­turile sfinte ale națiune­­lor. Și în clipele acelea solemne, cînd Barițiu aprindea în ini­mile Românilor de peste munți dorul de liberare sădia în mințile lor gîndul mîntuitor a­l unirii cu Patria mumă, cîți nu vor fi avut vîsiunea marilor zile de azi ! Șî serbătorind acum acel e­­veniment Romînii din marea Românie liberă și unită vor „legătui și dînșii“ cum spune un ziar ardelean ca și înainta­șii lor pe aceiași cîmpie a Li­bertății „că oricum s’ar înva­­lura neamurile lumii și ori ce-ar mai ascunde viitorul, națiunea romînă între granițe­­le ei scumpe­, trebuie susținută întărită și asigurată“. R. BULETINUL EXTERN m SERBATORIi Caracterul de pledoarie comunistă pe care îl are introducerea răspunsului rusesc la memo­randul aliaților și reservele pe care el le face îndreptățesc părerea care se acreditează la Ge­nova pentru închiderea Conferinței și discutarea chestiunilor care privesc Sovietele în alte con­­ferințe speciale. Anglia și Italia țin însă să se ajungă chiar în această Conferință la unele re­­sultate practice cu privire la raporturile cu Rusia. Pentru redactarea răspunsului de dat notei rusești s-a hotărît ca să se alcătuiască un comi­tet de experți, în sarcina cărora să se dea so­luționarea problemei rusești. In ceia ce ne privește răspunsul sovietic cere ca să se trateze separat, între Rusia și România, chestia Basarabiei și a tezaurului. Introducerea în discuție a problemei mino­rităților, resolvată odată prin tratate, nu este admisă de Mica Antantă și Franța, acest entusiasm cu cele 16 luni de închisoare. Pentru vara patru era a­­mintit festivalul la Teatrul National, și acolo s-a întrunit toată suflarea romanească in­­telectuală a Clujului. Măreață și înduioșătoare a fost primirea la scara din aula teatrului. Pe ambele părți ale scării, domnișoare în rochii albe și­ în strălucitoare costu­me naționale țineau ghirlande supt a căror boltă înflorită a trecut măiestrul și familia sa, iar în momentul urcării toate treptele se acoperia­ de un b­elșug de flori. Cuvîntul de deschidere la ți­nut unul din elevii sărbătoritu­­lui, compositorul T. Bredicea­­nu. A urmat executarea dife­ritelor bucăți musicale, înce­­pînd cu Salvum iac regem, cîntat de corurile reunite ale Operei, Conservatorului, Epis­copiei­­ și Soociet­ății­ Buna­vestire, acompaniate de or­chestra Operei­, care a stîrnit o adevărată vijelie de aplauze și ovații. Au cîntat apoi composiții variate ale măiestrului artiștii Operei, Apostolescu, Groză­­vescu, P­avel, Crișan­­d-rele Dicescu și Aca de Barbu. O surprisă mult aplaudată au fost bucățile cîntate de însuși directorul Operei, maestrul Popovici-Bayreuth. Tot măiestrul Popovici, cu glasul înnecat de emoție, a dat cetire pergamentului oferit măiestrului Dima de către Co­­mitetul Organisator, precum și salutul Reginei Maria, care, totdeauna simțitoare la toate manifestările naționale, a înso­țit de un autograf măgulitor portretul trimis sărbătoritului. Corul Reuniunii Române din cîntări dîn Sibii a ținut să nu lipsească de la această serba­re și fost de asemenea mult aplaudat. Programul s’a încheiat cu „hora“ lui Alecsandri. ....Și iarăși s’a făcut dovada că de-asupra patimilor, mici și mari, de asupra politicei îngu­ste și din cale afară de urîte, de-asupra urii care țîșnește une­ori ca o lavă, dar alte ori ca o murdărie asfixiantă din dedesupturile acestei poliției, este ceva mult mai mare, ceva uriaș, care trece cu­ fîlfîiri de vultur de-asupra capetelor tu­turora : este dragostea de neam, care sălașluiește în a­­dîncul sufletelor poporului ro­­rb­it ; este mîndria, fără trufie a poporului acestuia, care, veacuri de-a rîndul a pătimit și a înfruntat vijejia vremurilor pentru credință șî neam, și este dragostea acestui popor pentru mai marii săi, pentru fiii aleși, pentru fruntașii care au ținut în mînile lor viguroa­se steagul resistenții și al biruinții, cari au tînut, dreap­tă și nestinsă, în negura tim­purilor făclia geniului și a chemării Neamului nostru. Gheorghe Dima (badea Ghi­­ță) este director al Conserva­torului de musică din Clujul românesc. Dar, timp de pa­truzeci de ani, Gheorghe Di­ma a făcut să răsune munții și văile tuturor cuprinsurilor românești de cîntările necumu­lui nostru. In note rupte din sufletul lui, au răsunat, în graiul su­perior al musicii, jalea și du­­rerile, chiotul și bucuriile, do­rul și simțirile noastre. De la cele mai sublime și mai­­ m­­­ulte acorduri ale cînturilor religioase, brodate pe vecii motive liturgice și îmbinate cu vibrările geniului latin, pâ­nă la balade și romanțe, doine și strigături, toate și-au găsit întruparea măiestrită în com­­posițiile lui Dima. In 1906, cînd au răsunat în­­tîia dată, în amfiteatrul Are­nelor Romane din București, cântările Romînilor de pretu­tindeni, George Dima, alătu­rea de Vidu, alăturea de Chi­­riac, făcut să zboare pe a­­ripa fîlfîitoare a cîntului dorul de unire al fraților răslețiți, și, cînd ceasul unirii a sunat, Di­ma a zăcut 16 luni în temni­­țile ungare pentru simțirile sale românești. Le-au înțeles, le-au simțit a­­cestea mai ales frații ardeleni și comitetul care a organisat sărbătorirea acestui mare mu­­sicant și bun romîn, cu prile­jul împlinirii celor 40 de ani de activitate musicală n’au făcut decît să împlinească gîndul unui neam întreg. Programul și desfășurarea serbării au fost pline de mă­reție. De dimineață au defilat în fata locuinței măiestrului toate școlile românești din Cluj, în frunte cu studențimea universitară, după care a ur­mat o recepție intimă. Stau de vorbă cu măiestrul, mereu cu ochii umezi de emo­ție și cu familia acestuia — d-na și fiica — și se amintesc cu acest prilej momentele în veci neuitate pe care le-au trăit Brașovenii în 1916, la in­trarea trumfătoare a armatei române. După retragerea noastră ne­norocită mulți dintre ei au plă­tit scump clipele de entusiasm iar Gheorghe Dima a ispășit Neîntrecuta musică a aces­tei hore — cor mixt și orches­tră — a ridicat toată sala în picioare în vreme ce măiestrul Dima, în loja sa, își ștergea mereu lacrimile de mulțumire și înduioșare. Seara a fost un banchet la care Ministrul Artelor a anun­țat înființarea unui premiu mu­­sical de lei 20.000, care se va da anual celei mai bune com­­posiții românești. Premiul poartă numele : „Gh. Dima“ și cel întăiu a fost dat însuși măiestrului Dima cu prilejul sărbătoririi sale. Maestrul Kiriac, directorul societății corale „Carmen“ a dus salutul societăților j din Vechiul Regat, iar­­ d. Vaida Voevod a amintit că nu s’a scris încă imnul care să prea­mărească șî să veșnicească în graiul musicei unirea tuturor Romînilor. DELABAIA împroprietărire în Mea! „Viitorul“ se mira cum de nu ne putem convinge de fap­tul că împroprietărirea în Ar­deal „nu constituie și nici nu va constitui“ vre-un prilej de reclamă politică. Nu bănuim sinceritatea ofî­­ciosului care caută să-șî do­­­vedească ceia ce spune, dar să nu dea voie să-i amintim cîteva lucruri de data foarte recentă. In alegerile care au fost și în propaganda pe care liberalii au făcut-o, n’a lipsit nicîun act mare din istoria nea­mului nostru care să nu fi ser­­vit de reclamă politică parti­dului liberal. Și nu ne putem îndoi că odată reforma agra­ră din Ardeal va fi trecută printre faptele „săvîrșite“ de partidul liberal. Desranarea paesiei liriCE italiene dejla originii , el până la Sante de Ramiro Ortiz prof. Universitar Lecții­­mk la Universitatea din București „Această mică baladă a co­pilului și a privighetoare“ — zice Carducci (Opere, XVIII, p. 223) — ,,e unul dintre a­­cele sboruri aeriane ale senti­­mentului, atît de comune „în „poesia populară, cărora pa­­­re că le lipsește prilejul și „causa, sau li s’a Pierdut a­­„mintirea, dar care desigur „nu erau fără o aluzie, cel „puțin alegorică, la vreo în­­„tîmplare, care trebuie să fi „mișcat mințile și inimile, în „zilele în care acea poesie „fu cîntată“. Ceiace ,desigur e posibi. Dar nu trebuie să uităm că a­­cea causă exista, și era o causă foarte vulgară și de a­­cei­a prețioasă pentru giulari, fără care n’am ști să ne ex­­plicăm cum această poesie de­licată se găsește printre alte poesii giularești în acelaș ma­nuscris unde găsim cele două certuri, desigur spirituale și comice, dar grosolane (și ici și cele chiar obscene) dintre cele două cumnate și dintre cele două cumetre. Urmînd explicarea textului nostru, vom aminti că pose­dăm un sonet, probabil sici­lian, de la jumătatea secolului XIII „în care,,— observă Car­­„ducci — „imaginea și alego. „una e aceiași, dar represen­­tarea e diferită : e o femeie „părăsită care se plînge ast­fal Tapina tne, che amava [une sparviero, am aval tanto clrjo me ne [moria ! a lo rîchîamo ben m’era [maniera ; cd uiiqiie troppo pascer [n’ol dovia r . * Or é montato e salito șî [altera, assaj fiii altero ehe far [nou solia ; ed é assiso dentro a un [verziero, e un’aftra donna l’averâ [in balia. Isparvier mio, ehe io ti [avea nudrîto, Sonaglio d’oro ti facea [portare. perche nell’uccellar fossi [piu ardito ! Or seî salito siccome lo [mare, ed hai rotti li geți e sei I [fuggito. quando erî fermo nel tuo [uccelare. nenorocita de mine care „iubieam un șoim ; atît îl iu­­beam, că din această drago­­­ste mă simțieam murind ! La­­ chemarea mea atunci el era­­ ascultător și niciodată nu tre­­­buiea să-l ademenesc prea­­ mult. Acum a sburat așa de „sus, cum niciodată” nu sbu­­„rase mai ’nainte și a devenit „mîndru răsvrătit­ cu mult „mai mult decit obișnuia să „fie înainte ; șî s’a așezat în­ă­­„untrul unei grădini, astfel că „o altă femeie îl va avea în „stâpînirea sa. O șoimul meu „pe care îl hrănisem (îl cres­cusem) atîția ani și îți dă­­„deam să porți un clopoțel de „aur ca să fii mai îndrăsneț „la vînzarea pășunilor! Acum „te-ai %uit, "cum face marea „(în timpul unei mărci) și ai „rupt „curelele“ fîșie de piele „care se punea la piciorul „drept al șoimului și de care „se lega un lănțișor de metal „ca să nu fugă înainte de mo­­­mentul oportun) și ai fugit „tocmai cînd erai mai credin­cios (mai statornic, mai con­știincios, mai ascultător) la „vînătoare“.­ Acest sonet e atribuit de multe manuscrise, unei poete, renumita Mina Siciliana de­spre a cărei existență unii s’au îndoit, (cfr. Borgognoni, Stu­dii d’erudizione e d’arte. Bo­logna, Zanichelli, 1881) dar in mod greșit, după cum resulta dîn ultimele studii, mai ales ale lui Azzofina. Cu acest motiv trebuie să fi fost popular ne arată unele madrigale (dela mandria­ A șî dela mandra, rom. turmă cari au fost la început cîntece pas­­torale, cîmpenești) din secolul XIV, ca de pildă acesta citat de Carducci: Un bel gîrfalco scese alle [mie grida, dell’aere in braccio a piom­­bo giu mi venne, come amor volle, e’l desio [dî suo penne. In pié gli misi; e, fatto [ch’ebbe gorga, alzo piu assaî ehe non fu [fu la caduta ; onde glocando, îl perde’di [veduta. E ehe ritorni non mi dice [il core, che credo che se’l tenga [altra signore. „La strigătele mele cobori „din cer un șoim frumos și „îmi căzu din aer drept în „brațe, după cum­ fu voința „Amorului (Zeului de Iubire) „și dorința penelor sale. „La picioare îi pusei, (cure, „lele) și după ce se sătură bi­­­ne, se ridică în sbor cu mult „mai în sus decît se coborîse „în jos (ca să vină) până la „mine). Și din (nenorocire) î­­nnima nu îmi prevestește că „se va întoarce, deoarece cred „că îl are un alt stăpîn.­ La fel cu acesta, printre dintelecele populare toscane culese de Tigri (Florența­, Barbera, 1869, No. 628) este unul, care, dacă se scoate fap­tul că șoimul este înlocuit cu un porumbel, se aseamănă, nu puțin, cu tema lirică funda­mentală a baladei noastre . Colombo bianco, quanto ti [ho seguito, e l’ali d’oro t’ho fatto [portare ! hai preso il volo e poi te [ne se’ito quando era il tempo, amor, [dl vogheggîarc. Colombo bianco dali alj [d’argento, tornáin a vagheggia 1 tuo [contento ! (Va. urma). t ! ' %

Next