Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)
1924-04-02 / nr. 73
Frunză Intre multele întruniri care se țin și încă mai multele interviewuri care se dau astăzi în Rusia s’a relevat manifestarea recentă a șefului statului-major sovietist. că el a crezut cu cale să vorbească, denunțind pregătirile de războiu ale altora și pretinzînd că, la o întîmplare, țara sa n’ar face decît să se apere, e încă una din curiositațile pe care revoluția rusească le-a introdus în viata lumii. Știam că până acum alții vorbiau, iar șefii de stat-major executau; acuma, și acolo, șeful de stat-major vorbește, dar mă întreb cine ar fi să execute. Acela care s’a înțepenit în picioare ca să arunce, odată cu un clinchet de pinteni, întregii «burghesii» sfidarea sa, sigură de biruință, întrebuințînd «chestia», inventată, a Basarabiei pentru aceasta, este el un Muscal de viță veche, un represintant autentic al rasei ori măcar un urmaș al acelora cari la 1812 puneau mina pe cîteva mii de Moldoveni, «capete de boi», ca să crească încă hotarele unei împărății care nu-și mai încăpea în piele? Nu, însuși numele-i arată sîngele. Cu acel nume de «frunza verde», care trezește icoane de codru plin și de duios cîntec, avem a face cu un Român, cu un Român din Basarabia, căruia i s-ar încredința sarcina, nobila sarcină de a răpi a treia oară țara sa neamului său. Generalul Frunză, șeful de stat-major al armatei sovietice, e Moldovean de baștină. Dar peste toată moștenirea sa altceva s'a așternut, așa-numita cultură ruseasca, înțeleg cea oficială, vrednică de ură, căci pentru cealaltă, ca orice om de cultură, am tot respectul cuvenit. Sînt culturi care păstrează pe oricine în ce datorește părinților cari hau născut. Sînt altele care prefac pe Cineva în altă ființă etnică, alipindu-i sincer și durabil de alt popor. Dar țarismul a creat oameni cari nu sînt ai niciunui popor, cari sînt ai unei organisații, de pe urma căreia se înnalță și profită. Un exemplu este și Basarabeanul Frunză. Ei pot fi supuși, pot fi harnici, pot fi capabili. Dar, neavînd ei înșiși un suflet, nu-l pot da nici altuia. Iar biruința prin suflet se cîștigă. N. lorga PROBLEMA Ca aproape în toate ferite orientale, care printr’o evoluție socială tulbure și precipitată, s’au închegat, silite de împrejurări externe, in forma statelor moderne. Statul român se vede astăzi în situația de a și controla toate instituțiile sale, de a se pune în acest chip în nota timpurilor și, totodată, de a-și găsi un suflet specific, românesc. Pe lîngă problema de ordin material, de resolvare a situației economice a țerei se ridică astfel, în primul rînd, problema aceasta de ordin spiritual. Și ea se accentuiază în legătură cu toată starea actuală postbelică, de răsturnare a valorilor și de părăsire a vechilor criterii de judecată. Privind în trecut, vedem într'adevăr cum, strană de sufletul nostru, a fost creată o societate, in care azi, firește, trăim forțați. Și în acest chip, vom înțelege de ce cu atîta ușurință se critică și se neagă la noi, mai mult decît se afirmă și clădește. Căci adesea, de mult scepticism se dă dovadă și mulți sînt cei, cari fără umbră de remușcare ar fi poate fericiți să-și ducă traiul lor zilnic în alte țări. Tocmai împotriva acestei mentalități trebuie luptat cu îndîrjire. Dar în acest chip, ni se deschide dilema. Intradevăr, recunoscînd că trăim într’o societate străină de sufletul nostru, implicit o negăm și că dem astfel în păcatul veșniciei cîrteli, inutile și sterpe. Da, dar de data aceasta, dacă o mică sforțare ar fi depusă, pentru a putea ieși din impas, totul s'ar lămuri; și aceasta este problema Să ne cunoaștem și să învățăm a crede în puterile noastre proprii. Să ne dăm osteneala de de a judeca și de a vedea realitatea cu ochii noștri, de Romîni, iar nu ca până acum cu ochii străinilor, pe care aproape totdeauna i-am lăsat să gîndească și pentru noi. Dacă s’ar lămuri astfel, că învățămîntul e în funcție socială și dacă s’ar înțelege de asemenea, că în general orice instituție socială e un resultat al unor cerințe sociale și dacă în sfîrșit, prin conclusie, cerințele sociale ar fi luate într’adevăr în cercetare cu toată seriositatea pe care o pretind, atunci desigur, s’ar putea dobîndi și acea educație cetățenească, de care într’atît avem nevoie astăzi. Așadar problema e o problemă de educație. Școala deci, în primul rînd, e chemată să săvîrșească reforma. O școală conștientă de menirea ei de purificare a vieței noastre publice, un învățîmînt așadar, care să corespundă nu numai cerințelor societăței contimporane, ci să fie în parte și independentă de aceste cerințe, adeseori greșite sau înșelătoare, să fie astfel pentru societate chiar, censură și directivă. In acest chip, s’ar putea desfășura și o viață pur românească. Nu trebuie să se uite, că tot ceea ce am importat din Apus, am importat din greșeala noastră și cu voia noastră și că în consecință, actuala substructură economică a societăței românești, dacă e de origină străină, aceasta a fost pentru că noi am vroit-o, nu pentru că ni s’ar fi impus. Așadar, să nu se creadă că un tipar românesc de cultură nu ar putea exista corespunzător unui conținut românesc. Sînt în poporul nostru forțe latente, care nu-și vor găsi o împlinire decît în clipa, cînd mediul le va fi prielnic, firesc, Barbu Solacolu. D. Tănase Scatiu să sfîrșească Articolul „școala votului universal” a provocat unele mîrîeli ale democrației vagabonde. Vom căuta să precizăm gîndurile care ne stăpînesc, disciplinîndu-ne mișcarea. Un prieten care stă prea mult în lumea cărților spre a se coborî în vălmășala politicei, ce s’a găsit întîmplător în județul Romanați pe vremea acestor alegeri parțiale, și-a rezumat astfel impresia: „toate au fost scoase la mezat, numai cerul nu s’a împărțit, nu interesa pe țerani, căci nu’l pot ara”. E clar, contactul democrației vagabonde cu țerănimea constă dintr’o nesfîrșită înșirare de promisiuni, care mai de care seducătoare, întărindu-se în țerănime credința în nestatornicia drepturilor de proprietate și în vremelnicia oricărei așezări de gospodărie socială. Cînd democratul vagabond ajunge să dea ca program ultra-democrat, de dreptate socială, o nouă expropiere care nu ar îngădui posesiunea a mai mult de zece pogoane, reese clar că simțind cum se îndepărtează plini de vrăjmășie țăranii înstăriți, evident, prin hărnicia lor, de politica urletului demagogic, partidele extremiste își caută sprijin politic în ceia ce Marx numea disprețuitor „lume pen-proletariat”. Chiar din această atitudine, „exproprierea pănă la zece pogoane” va răsări fără îndoială, ca o minunată reacțiune morală, conștiința de clasă stăpînitoare de pămînt, deci iubitoare de continuitate a dreptului de proprietate pe care nimic să nu-l poată știrbi. Febra pe care a provocat-o demagogia în rîndurile țerănimei va fi un minunat reactiv politic. Dar suntem îndreptățiți a întreba: aceasta-i democrația, ațîțarea instinctelor de ură, strecurarea în conștiința mulțimei a unei concepții prădalnice, reducerea politicei la o continuă tîrguială pe tema „care dă mai mult”? Dacă ieri țerănimea era ținută departe de viața politică printr-o lege electorală făcută spre a satisface nevoile unei minorități latifundiare, astăzi democrația vagabondă îndepărtează clasa țărănească de la soluționarea problemelor statului printr-o neonestă înfățișare a preocupărilor politice. Democrația trebue să fie o forță ,de ridicare morală, nu numai economică, a maselor. Problemele aruncate de războit cer o înțelegere ceva mai complicată decît își poate închipui „genialul” cunoscător al treptelor formale necesare explicării abețedarului. Trebuie să-l ridici spre o liniștită înțelegere, nu să-l cobori în prăpăstiile instinctelor, îndobitocindu-1. A construi o conștiință de clasă, înseamnă a înălța o mare amorfă de indivizi pănă la înălțimile senine, luminate ale unei conștiinți de clasă, dar această operă de creiație nu se face turnînd veninul vechilului Tănase Scatiu turbat de ambiții neputincioase. A reduce educația politică a unei clase la învățarea formulei „jos ciocoii,te văd, te văd Scatiuie!) urlată pe mai multe voci, este cea mai nefastă acțiune de înăbușire a unei ascensiuni politice tocmai a clasei țerănești. Fiecare hectar rămas pîrloagă, fiecare ogradă rămasă în stăpînirea neturburată a scaeților, fiecare țesătură de casă înlocuită prin o treapa de stambă tîrgovețească stau ca neclintite puncte de acuzare în fața tuturor învățătorilor sufragiului universal. Politica o școală? Da, o școală pentru a creia unei clase simțul respunderii proporțional cu puterea ei economică și politică în stat. Cînd spui țerănimii „ești clasa hotărîtoare în destinele nației românești” îi arunci în spate și cea mai grea răspundere istorică. Și pentru a-i creia o conștiință a răspunderii celei mari pe care împrejurările i-au dat-o, școala sufragiului universal trebuie să fie altceva decît cazane! unde fierb îndrăcitele năzuinți ale d-lui Tănase Scatiu. Pamfil Șeicaru Evreii și Basarabia Organul Evreilor din Bucovina, Ostjüdische Zeitung, se ocupă în ultimul său număr, la loc de frunte, cu chestiunea Basarabiei din punctul de vedere al Evreilor. După ce arată, că situația Evreilor în Romînia nu ar fi de loc îmbucurătoare, face următoarele declarațiuni: Deși avem multe motive de-a fi nemulțumiți, totuși suntem în ceasurile acestea decisive de partea Romînilor. Sinceritatea acestei dorințe a noastre, se bazează pe calcule de rațiune. Pentru ce? Pentru că regimul bolșevic din Rusia e un memento înspăimîntător pentru Evrei. Vin destui refugiați de peste Nistru și Evreii din Basarabia n'au nici un motiv să fie cetățeni ai unui stat, în care nu se respectă nici dreptul individului, nici acela al proprietății. E adevărat că sunt și agenți bolșevici evrei, dar masele burghesimei evreești nu vreau să audă nimic de bolșevism. Dar la o eventuală revenire a regimului țarist toți Evreii se gîndesc cu groază. «Ca popor de comercianți noi avem tot interesul ca țara noastră să fie cît mai mare. Aparținerea pentru totdeauna a Basarabiei de Romînia e pentru evreime o chestiune eminamente național-politică. La fel cu noi Bucovinenii, se gîndesc toți Evreii din Ardeal și din restul țării. ‘Blocul minorităților O precisa?” a unui ziar sasesc Organul Sașilor din Sibiiu „Siebenbürgisch Deutsche Tageblatt“ precisează astfel rostul unui bloc al minorităților, despre care a scris un fruntaș averescan că ar fi fost zădărnicit prin înțelegerea de la Ciucea între averescani și Maghiari: „Noi Sașii stăm pe punctul de vedere al complectei libertății de acțiune în politica poporului german și am fost nevoițt să îndurăm atacuri tocmai din cauză că n’am voit să luăm inițiativa pentru formarea unui bloc al minorităților. Despre un astfel de bloc al minorităților, ca despre orice bloc politic în general, noi avem părerile noastre proprii. Pentru aceia cari au în chestiile politice principale aceleași principii și aceleași scopuri vine de la sine o acțiune unitară și fără încheiarea formală a unui bloc. Dacă aceste principii și scopuri lipsesc, nici formațiunea unui bloc nu folosește la nimic. Iar despre acțiunea averescanilor de-a cîștiga acum și pe Șvabi de partea lor, numitul ziar spune în acelaș articol că „aceasta e o întorsătură umoristică, cum se întîmplă cîteodată în viața politică“. N’au noroc bieții averescani cu dragostea lor pentru minorități. ROMANOVII Mirajuri restauraționiste Pănă la congresul monarhiștilor de la Reichenhal (Bavaria), tristeți de moarte apăsau sufletul Măriei Feodorovna, împărăteasa Văduvă, soția împăratului Alexandru al III. Două linii trăgeau colțurile gurii ei bătrîne în jos și formau două jghiaburi: cînd te uitai la ea parcă vedeai cum se scurge tragicul atîtor strașnice zile, atîtul zbucium trăit. Gloriile atîtor împărați de la 1613 — cînd se înființă casa Romanovilor se stinseră de obrăznicia unor marinari răzvrătiți chiar în orașul celui mai mare împărat — Petru. Toată împărăția se prăbuși. Cele 16 tomuri de legi, unde picătură cu picătură variau înțelepciunea lor autocrată atîția legislatori — se prefăcură în praf de tăvălucul unui decret comisăresc. Apoi necazurile ei personale, moartea soțului ei, Alexandru al III, anii de văduvie la curtea fiului său Nicolae al II, unde ea nu era adorată ca mai nainte, apoi măcelărirea acestui fiu, atît de pașnic de mărginit și nefericit, cu toți ai lui, cu soția Alexandra Feodorovna, nepoata Reginei Victoria a Angliei, atît de germană în spirit și în voință, fetele ei: Anastasia, Olga, Tatiana, și băiatul cu hemoragia internă, țăreviciul Alexei, pe care putea să-l distreze numai hipnotica privire a hoțului de cai de la Tobolsk — Amicul Lor al Tuturor — Grigorie Rasputin. O istorie de suferinți se citea pe fața prea îmbătrânită, cu zbîrcituri și jghiaburi, a Măriei Feodorovna, singura din Casa Romanovilor, care purtase pe cap coroana imperială. Dar veni congresul monarhiștilor de la Reichshal în 1921, și acolo se făcu revizia, în șoapte, cu priviri șirete, a forțelor monarhiste. Se spuse acolo o vorbă mare, că de aici, de la punctul acesta extrem unde se găsește acum pendula fenomenologiei revoluționare, trecînd cu iuțeala pe care o cere gravitația prin posiția vertiala, se va putea opri la punctul celalt extrem, unde a mai fost, țarism, monarhism legitimist. După aceia se citiră dovezile: 1) Poporul rus e esențialmente monarhist; 2) poporul rus crede în Dumnezeu al cărui reprezentant pe pămînt e țarul; 3) poporul rus are patima lucrurilor grandioase : numai țarul poate îndestula această patimă; 4) poporul rus n’a fost nefericit sub țari; 5) poporul rus nu poate fi internaționalist deci nu poate sluji la domni, pe fruntea cărora nu lucește mirul preasfințitor; 6) poporul rus preferă pe diavolul în locul oricărui comunist. Argumentele celelalte, infinite, încep toate cu poporul rus. E natural ca Maria Feodorovna să zîmbiască și în ochii ei să tresară îmbucurătoare întrezăriri... Congresul de la Londra, de anul trecut, îi întări toate nădejdile. Era într’adevăr o mică neînțelegere cine să fie împărat. Marele duce Nicolae Nicolaevici, sau celalt Mare duce, Chiril Vladimirovich Unul era unchiul împăratului, om sever, cunoscut de toți, trecut prin războiu, a disprețuit pe Rasputin și rasputinismul și a fost existat în Caucazia, atîtea privilegii. Celalt, Chiril Vladimirovici, după lege avea mai mult drept, dar dreptul lui era vițiat de două mari ștrengării ce le săvîrșise: se însurase cu una care nu avea sîngele albastru și osul alb, de la care are și un copil, și al doilea păcat e că în zilele revoluției din Mart 1917 el cel dintăi o salută în fruntea regimentului său al gărzii imperiale — Duma revoluționară. Dar acum e pace în familia Romanovilor. Titlul cu care se împodobi Chiril Vladimirovici „Apărător al Tronului“ — se desfăcu de el, s’a găsit că nu e prea înțelept să se grăbească. Dar s’a găsit că e foarte înțelept ca Nicolae Nicolaevici să se numească „Conducătorul Suprem“. Mirajurile împărătești joacă în fața familiei imperiale în zări apropiate și mai bucuroasă decît toți e Maria Feodorovna. Dacă o va ține Dumnezeu să-și vază fericirea cu ochii ! Mai ales că în Rusia totul e posibil. Și fiindcă în Rusia totul e posibil, s’ar putea ca poporul rus (ce e asta, o realitate sau o abstracție ?) să rîdă cum rîde poporul, ghiduș și înțelept, și să zică: — Nu tătbcule, nu vrem căci și noi, cu voia domniei sale, avem puțină minte și o oarecare am șnire... Pănă atunci însă deasupra celor 16 tomuri de legi pe care se ridica împărăția Romanovilor, prefăcute în praf de primul decret comisăresc, joacă, mirajuri restauraționiste. G. M. Ivanov Noul guvern francez Continuarea aceleiași politici. — Suprimarea subsecretariatelor Paris 31, (Rador). — D. Poincaré a presintat Sîmbătă după amiază pe colaboratorii săi d-lui Millerand. D. Loucheur a declarat ziariștilor că va lua măsuri pentru ieftenirea celor necesare vieței. D-nii Deserves și Maginot au declarat că noul guvern va urma politica guvernului precedent în politica externă și internă. D. Millerand a felicitat pe d. Poincaré pentru compunerea reușită a ministerului, adăugind că guvernul se poate bizui pe sprijinul și colaborarea sa in scop de a resolvi în conformitate cu interesele naționale problemele delicate de la ordinea zilei. Consiliul de miniștrii a decis în unanimitate să continuie politica externă a guvernului precedent. A decis suprimarea tuturor subsecretariatelor fără excepție. Având în vedere importanța reorganisărei serviciului de aeronautică, din punct de vedere național, s-a hotărît ca d. Laurent Eynac să rămăne la postul său cu titlul de șef de misiune, fără să fie retribuit. D. Poincaré a scris fiecăruia din cei 14 colaboratori ai săi demisionați, mulțumindu-le pentru bunele servicii. D. Millerand a aprobat declarațiunea ministerială, redactată de d. Poincaré și care prevede menținerea tuturor drepturilor Franței și a gajurilor pănă la tranșarea satisfăcătoare a reparațiunilor, pe care guvernul se va sili să o realisese prin acorduri internaționale. Guvernul va căuta să întărească uniunea națională prin concentrarea republicanilor. Guvernul actual oferă în această privință o pildă bună. Din sursă oficială se desminte știrea despre înlocuirea ambasadorilor francezi de la Londra și Tokio. Abonamentele încep numai la 1 și 15 ale fiecărei luni. Noua politică economică a Dunărei de N.ORGA 1 (Un articol din „Prager Presse“) Vapoarele cehoslovace se pot vedea pe o mare porțiune a Dunărei ; la țărmurile romînești apare tot mai des flamura lor. E o flamură salutată cu drag, fiindcă toți Romînii văd cu drept cuvînt în Mica Antantă o asigurare a dreptelor lor interese. Cel mai mare fluviu din Sud-Estul Europei, ale cărui țărmuri sunt împărțite azi între Romîni, Bulgari și Sîrbi, aparținuse mult timp și neîntrerupt imperialilor din Bizanț. Statele slave din peninsula balcanică, dintre care Bulgarii se aflau aici pe la anul 900, iar statul sîrbesc abia mai tîrziu începuse a se extinde spre Dunăre, aveau de fapt putința să pună stăpînire pe cetăți, dar cursul fluviului rămăsese totdeauna roman. Micile luntrii aparțineau locuitorilor de pe mal, iar galerele erau supt comanda ofițerilor împăratului. Cînd au apărut mai tîrziu Osmanii la frontiera de Nord a posesiunilor lor, n’au făcut nici ei altceva decît să reînoiască tradițiile Romei orientale. In decursul altor trei secole au rămas țăranii cu luntrile lor mici și la expedițiunile războinice era imposanta flotă a împăratului turcesc. In împrejurările acestea, care fifost create prin invasiunile de cucerire, Dunărea nu servea comerțului mondial, ca mai înainte supt Romani. Pentru a ridica din nou relațiunile economice, era necesar un lucru : ivirea unui stat, care avea să reprezinte interesele mai multor națiuni angajate și care în acelaș timp ar fi avut strînse legături cu centrul principal al producțiunei industriale din Vest. Din cauza aceasta a fost imposibil ca marea Rusie să împlinească această misiune chiar și atunci cînd prin ocuparea din 1812 a Basarabiei a ajuns în stăpînirea gurilor Dunărei. Imperiul de la Răsărit n’a putut să străbată fluviul în sus și produsele întinselor provincii n’au fost destul de tari, ca să poată face un export către Apus. Astfel au stat lucrurile pentru Austria. Statul habsburgic, cu caracterul său eterogen, cu forța unită a industriei mai multor popoare producătoare, servea fabricațiunea germană și germana austriacă pentru ca să-i deschidă drumul spre Orient. Nu a fost deci o cucerire economică numai în interesul unei națiuni și al unui stat, în interesul general al producțiunei europene, monarhia pretindea să i se acorde dreptul de a trimite vasele ei pe Dunăre. Dar acest drept eal a avut numai atîta timp cît a putut să-și mențină puterea. In secolul al 18-lea, Habsburgul a lucrat pentru o lume întreagă, care nu a fost numai germană, el a făcut o acțiune și în favorul unui regim al Industriei de Stat, care n’a fost însă destinat să dureze mai mult. Către jumătatea veacului al 19-lea s’a ivit noua Austrie cu acea putere, care reprezintă sîrguința și inițiativa întregei rase germane. Cîteva decenii mai tîrziu au găsit doar țările germanice atît pe terenul economic cît și pe cel politic, în statul din nou refăcut, o formă care le aparținea numai lor. Din pricina aceasta s’a născut necesitatea pentru interesele economice europene, de a găsi o formă europeană pentru Dunăre. La congresul din Viena, mai tîrziu la acela din Paris de după războiul din Crimeea, diplomația, mai întîiu cea antinapoleoniană, mai tîrziu cea napoleoniană a noului împărat de la Paris, a creat această Europă. Dar, afară de conferințe, n’a mai produs nimic decît Comisiunea Dunăreană. Pe față scopul ei era acela de a ține curate gurile Dunărei și de a înlătura orice piedice din calea navigațiunei. De fapt însă ea fost înființată spre a împiedica nu numai expansiunea rusească ci și cucerirea de teren de către Austria, care reprezintă un intres tot mai restrîns unde urmărea scopuri proprii de heghemonie. Pe vremea aceia micile state riverane erau tributarele Porții care, prin provinciile ei—Bulgaria dunăreană și Dobrogea—, stăpînea o mare porțiune din malul drept și care ajunsese din nou la gurile Dunărei, anexate mai întăiu din mîinile Rușilor pe seama principatelor. De partea acestora erau drepturi nediscutabile, dar nu și mijloace economice și tehnice de a le pune în valoare. Dar în curînd s’a adeverit și aceasta. Comisiunea Europeană n’a fost capabilă să satisfacă decît foarte puțin din ceea ce se aștepta de la ea. Nu vreau să spun, că acest «Stat» al deltei dunărene cu vase proprii și supt flamură proprie, n'ar fi făcut nimic pentru navigațiune; canalele Sf. Gheorghe e o dovadă strălucită despre sîrguința depusă pe terenul acesta. Tot mai mult se afirma însă importanța Statului român, care înainte de 1878 stăpînea cea mai mare lungime a malului și prin tratatul de la Berlin primise și peninsula Dobrogei. De alungul Dunărei s'au ridicat astfel porturi înfloritoare și inginerilor romîni se datoresc cele mai multe dacă nu toate îmbunătățirile de pe acest fluviu. Din cauza aceasta Austria, atunci Austro Ungaria, făcea cele mai mari sforțări ca, în neputința de a-și asigura supremația pronunțată pe fluviu să pună cel puțin mina pe cheia de la Porțile de fier, unde își rezervase pentru sine lucrările. Aceasta era situația pe Dunăre în momentul cînd a izbucnit războiul mondial. Pentru Puterile centrale scopul războiului pe acest teren era înființarea unei dominațiuni germanoaustriace pe întreaga Dunăre. La «pacea» de la București din 1918 s-au și dat pe față fără nici o considerațiune și intențiunile acestea, Severinul ar fi devenit o colonie austro-ungară, iar la Giurgiu, ocupat de către Germania pe o durată de 99 de ani, au fost puse bazele unor mari construcții menite să adăpostească o întreagă flotilă comercială bavarează, ale căror rămășițe se mai puteau vedea în timpul din urmă. . De visul unei tiranii egoiste au fost salvați locuitorii riverani îndreptățiți și interesați prin victoria aliaților. Ce se putea pune însă în locul cuceritorului dispărut, ca nou regim al fluviului? «Europa» nu mai există azi ca putere. Orice încercare de a o reface va fi încă pentru mult timp zadarnică. Membrii comisiunei europene nu voesc să țină seamă numai de interesele Angliei, și în urma desinteresării din partea Franței și a insuficienței forțelor Italiei în acest loc, ei nu pot reprezintă un interes comun. Doi din factorii economici principali au dispărut astfel. Ei trebue să fie înlocuiți. Pentru a-i înlocui nu se poate prezenta Ungaria slăbită, și astfel revine Cehoslovaciei inițiativa. Pentru ca aceasta să fie într’adevăr fructuoasă ar fi, după părerea mea, două condițiuni de îndeplinit, care reiese de la sine din cele spuse mai sus, întîia trebue să se formeze o nouă asociație de interese europene la Dunăre și al doilea ca aceasta să facă parte tuturor puterilor riverane la exploatarea marii artere de apă. Intre aceste state riverane nu este nici unul care să se poată compara cu Romînia din punct de vedere geografic și tehnic. Colaborarea pe Dunăre poate da prieteniei între Cehoslovacia și România o bază economică sigură.