Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-17 / nr. 86

Certe pentru dușmani Certe pentru dușmani, — așa și numai așa se poate caracte­risa conflictul pe care presa din Belgrad, urmata credincios de cea din București, l’au pregătit, cu atîta simț politic, intre Ro­mania și Serbia. S'a întîmplat, prin vicisitudi­nile vremilor, ca o frumoasă pro­­vincie sâ fie locuită și de Ro­mînii băștinași și de Sirbi de mai nouă așezare. S'a tras pe baza aplicării strictului criteriu național, o graniță care firește nemulțumește și de o parte și de alta. Era iarăși firesc ca a­­ceasta nemulțumire sâ se ex­prime la ambele părți potrivit cu temperamentul fiecăruia. S-a ajuns între cele două țeri la o convenție de mai bu­n hotărnicie. Ea a fost executată de organe care și-au făcut da­toria cum i-au ajutat mijloacele. Se poate ca și unii și alții sa fi făcut greșeli. Ele sînt regreta­bile, nu se demontează fabricele și nu se golesc spitalele cînd cedezi pașnic o localitate cuiva care ți-a cedat și el pașnic altă bucata de pa­mint. Dar pentru atîta, pentru atîta, să se facă toată zarva care s'a făcut, în cele două capitale, să lucreze ațîțînd spiritele, contra unei alianțe decit care nu se poate găsi alta, aceasta dovedește cît de mult au de învățat, ierte-ma Dumnezeu: amîndonă țerile supt raportul tactului politic. Ori nu vede nimeni al cui joc se face? E de ajuns ca un a­­gent al acelora dintre Unguri cari visează de Statul milenar sa arunce un zvon pe care ni­meni nu-și dă osteneala să-1 con­troleze, pentru că în cea mai duioasa înțelegere, să se calce în picioare tot ce leagă, ce tre­buie sa lege cele două popoare ? Rîd în pumni astăzi aceia cari, in anumite tabere, nu doresc nimic mai mult decit să-și frînga pe rînd dușmanii, isolați unii de alții? Or, ce, cu cine o sa lup­tam alaiuri noi față de un atac maghiar? Și Sîrbii, or sa ceară ajutor d-lui Mussolini? O amintire. Acum vre­o doi ani, o misiune militară franceza a visitat Italia pentru a împros­păta momentul cînd armatele unite ale celor două țări au fixat pe pâmînt italian soarta războ­iului. Anume elemente, întețite cine știe de cine, au insultat, au mînjit, au bătut pe ofițeri fran­­cezi. Și presa din Paris ce a făcut oare? A vărsat undelemn peste foc? A făcut pe placul Berlinului? A exagerat ceia ce în sine chiar era așa de greu ? Niciodată nu s’a arătat mai mult tact decît de ziarele fran­ce­ze atunci. N’am găsit un cu­­vînt contra Italiei. Și toata lu­mea a recunoscut că, prin a­­ceasta atitudine Franța, dștigase cea mai grea, dar și cea mai frumoasa din biruințe. N. lorga Un monstru liberal Credința poporului e că înnaintea ceasurilor de grea cumpănă, apar tot soiul de tainice semne ale timpu­rilor, pe care numai vracii și babele descînte care le știu descifra cu u­­șurință. Se nasc chfei cu două capete, co­pil cu barbă, se arată cruce lumi­noasă pe cer, apare întrun final o vedenie cu cap de strigoi și prin ho­­gegele caselor coboară duhul tău un chip de salamandră. Atunci, nu mai rămîne decit să chemi popa­­ să ce­tească pentru alungarea necuratului și sa te lași in mila lui Dumnezeu. O asemenea panică va fi cutree­­rat dintr’un capăt în altul al serii, tn organizațiile partidului liberal, la ves­tea că din cetățuile ferecate ale fi­nanțelor național cointeresate, a a­­părut un monstru nemaiauzit și ne­maivăzut, un duh al pierzării, pen­tru alungarea căruia în multe bănci și consilii de Administrație se vor fi făcut sfeștanii și se va fi stropit a­­ghiazmă. Nu ne-am mira dacă am auzi mine chiar, ca s’a convocat de urgență un congres general al partidului, pentru a lua măsuri de apărare și că ase­meni atenianului Aristide, vinovatul va fi ostracizat, și trimis unde­va, într’o Canare oarecare a Mării Negre, în insula Șerpilor ori aiurea, la Ji­lava, să-și ispășească păcătuirea. Căci ce altceva, va fi insemnând pentru un bun și nefățarnic liberal, ideia absurdă—absurdă din punct de vedere liberal — a vicepreședintelui Camerei, d. Simionescu-Bârlad, de a creia un fond cultural din unul la sută al beneficii­or comercializării? Că amendamentul a fost primit se explică doar prin faptul că a ve­nit prin surpriză și că majoritatea a votat crezând că e vorba de vre­o născocire nouă și fructuoasă pentru partid, un fond pentru cultura vier­milor de mătase, cultura plantelor fu­rajere ori transformarea in teren cul­­tivabil a terenurilor inundabile. Asta da. Se alcătuiesc societăți, se aleg consilii de administrate, cectori, ac­țiuni, dividente, cooptări, lucruri lî­­noase, limpezi spre folosul și inte­­resul partizanilor. Dar imaginati-va numai ce nedu­merire și ce tristă desiluzie când, în­torși acasă și după un răgaz de me­ditate, deputații majoritati vor fi a­­flat că au fost induși in eroare, și că era vorba pur și simplu despre cultură cu adevărat, bani pentru școală, cărți, inrufaturä, muzee, a­­decă bani pierdu­ți, cari nu vor mai da dividente și nici nu se pot admi­nistra de un consiliu cu jetoane de prezentă. D. Simionescu-Btriad și-a­­ creiat o situație pe care nu i-o invidiem. Iar fapta s­a înseamnă că nu fortifica­țiile financiare ale celui mai realist și aspru disciplinat partid al serii, a pătruns calul de lemn din cetatea Troil. E inceputul pierii. D. Vintilă Brătianu nuare decit să-și strângă con­dicile. Auzit ?—fond pentru cultură— dar se cutremură catapitesmele celor 101 bănci liberale, de la Orad­ia la Nepolocăufl. Cesar Petrescu Deschiderea conferinței anglo-ruse Luni dimineața s’a deschis la Lon­dra conferința anglo rusă. Prima șe­dință plenară s’a ținut la Ministerul Afacerilor Străine sub președenția pri­mului ministru. Delegația rusă este prezidată de e. Rakovski și numără printre membrii și pe Litvinoff. D. Ramsay Macdonald a rostit cu­­vântarea de deschidere. D. Rakovski a răspuns mulțumind. alchim­iștii lenini hirti. Cînd străbați cu trenul cuprinsul țării pe linia care tae cîmpiile mun­­tene și oltene, smulgi privirea de pe paginile cărții care îți ține tovărășie la drum lung și privești țarinile ce se succed ca niște covoare întunecate, întinse, mișcate în jurul unui punct îndepărtat, mai mult bănuit. Pămîntul pe alocurea se desfășură pe vaste spații, nelucrat, pîrloagă, iar seneții își toate buruienele au și scos mărfu­­rile lor crestate din pămînt. Rare se­mănături de grîu îți mai gonesc de­zolarea ce și-a făcut drum in gîndu­­rile tale. Și trenul străbate cîmpiile muntene cu repeziciune amețitoare. Fără să vrei pămînturile nelucrate îți amintesc toată literatura financiară apărută în jurul aceleiași probleme: leul aur. Parcă fiecare om care a li­mit vre’odată un plasoar în mînă s’a simțit minat de puteri tainice către foaea de hîrtie spre a așterne pe în­găduitoarele pagini, rețeta financiară care ’i stăpînea gîndurile. Așa am avut o supra­producție de cugetătorii ai fi­nanței, o sentimentală compensație menită să acopere toate deficitele producției românești. Că cerebralii financiari nu prea ne­­au emoționat e de prisos să o mai spunem. Cîteva volume franțuzești sau nemțești stau la îndemîna oricui vrea să se transforme ca un Frizzo Fregollio al intelectualității, dintr’o zi pe alta în cel mai deci, cel mai informat, mai autorizat dialectician al problemelor valutare. Vezi cazurile a lui Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu și alți sportsmanni ai finanței teoretice. Dar fiindcă învierea leului aur dhinua cumplit pe atîția alchimiști ai leului hîr­­tia, am putea să le arătăm și un punct de plecare pentru harnica lor pasiune de a frămînta soluții. In loc de a se îndrepta spre sta­tisticile produ­siei agricole, statistici pe care mai totdeauna ministerul de Domenii, în persoana, unui funcționar ți se pune cu grație la dispoz­ție, să -și îndrepte privirile spre cîmpurile nelucrate. Cea mai exactă statistică este totuși o amăgire, cu atît mai con­vingătoare cu cît cifrele sînt mai exact înșirate. Străbătînd vastele întinderi nelucrate, socotind cu ochiul puținul semănat cu grîu, va găsi pe marele vrășmaș al leului aur. Nu cu rețete improvisate din citate, discrete ciupituri din cărțile altora se poate îndrepta economia țerii. Racila este aiurea, în politică. Da, în politica rezumată în acest ge­nial adagiu de înșelare a bunei cre­dinți naive: „vin’o după mine că are să fie bine”. Cînd agitatorul electoral (ce, oribil microb al satelor!) umblă din sat în sat pentru a propăvădui a­­propierea visatei epoci a rîurilor de lapte și miere, epoca ce se va înfăp­tui de către un semn electoral; cînd nimeni nu arată cîmpurile rămase pîr­loagă ca vrășmașe ale oricărei stră­­duinți de îndreptare, cum mai putem crede într’o alchimie financiară ? învățații economiști au izbutit să va­lorifice un vagon de grîu cu 27.000 lei hîrtie, și pe munca țerănească s’au așezat parazitar toți exportatorii și toate privirile intermediare. „Țeranul nu mai seamănă grîu, ba se mai adaugă și microbul electoral care-i vorbește de „lupta de clasă“, „oligarhie“ și alte bazaconii asemuitoare cu cele din antichrist, dar nimeni nu spune respirat țăranului că nu va avea în chimir aur ca în vremurile bune, nu hîrtie nemernică și fără preț atîta timp cît nu va semăna grîu. Și toți alchimiștii leului hirtie, chi­nuiți de problema misterioasă a în­vierii leului aur să-și îndrepte energia lor în această parte. Stabilirea unei politici de apărare a producției grîului, prin înlesnirea cîștigului integral al producătorului de grîu și paralel o acțiune de stimulare pe orice cale. Cîmpurile nesemănate sînt mai elo­­ciate ca orice statistică și alchimiștii leului hîrtie pot desprinde din simetria brazdelor arate ceva pentru o acțiune rodnică. Pamfil Șeicara Intre Franța și Romania Articolul din „Daily Mail” și articolul din „Le Temps*4­ 0 telegramă din Paris ne comunică că știrea publicată de „Daily Mail* despre încheierea unei alianțe franco române după modelul tratatului franco cehoslovac nu corespunde complect faptelor. In cercurile diplomatice se află că chiar numai din motive tehnice mo­mentul nu este indicat pentru trata­t ve politice în timpul prezenței la P­aris a Suveranilor romîni. Cum însă un șir întreg de chestiuni politice tre­bui­sc discutate între Franța și Ro­mânia, ministrul de Externa Duca își va prelungi șederea la Paris. Se afirmă­­ în cursul schimburilor de vederi pe care el le va avea cu d. Poincaré, vor fi atinse toate problemele politice. Nu se contestă formal că s’ar putea să se discute și asupra chestiei unui tratat, dar se consideră toate știrile în această privință ca cel puțin pre­mature. Atmosfera pentru aceste tratative este foarte favorabil pregătită prin vizita Suveranilor și toasturile schim­bate arată directive comune în poli­tica celor două țări. Toastul Regelui indică dein ideile fundamentale ale acestor tratative: «Ca și Ființa Ro­mânia face o politică de pace, bazată pe a­licarea loială a tratatelor exis­tente, pe convenții pur defensive, cum le prevede Liga Națiunilor, și cari au fost încheiata cu națiunile areste toc­mai în scop de-a desvolta și mai mult aceasta operă de pace». „Le Tempse enumeră o categorie de probleme care trebuiesc în orice caz discutate. Zarul scrie : „In ziua in care pacea Europei orientale ar fi primejduită, acțiunea Puterilor dor­nice de a împiedeca războiul n’ar pu­tea să se valorifice decit prin terito­riul României. Dacă Polonia ar co­munica cu Occidentul numai prin dru­murile nesigure și amenințate ale Dantz­gului și Metodului, la ce sur­prize n'ar putea fi expus continentul european ? Independența și siguranța Româ­niei sunt indispensabi­e, ca dușmanii păcei să renunțe la intențiile lor». Articolul din „Le Temps” conține și o aluzie la posibilitatea ca Franța și România să dea amiciției lor o formă mai precisă și mai durabilă, ceia ce ar fi de dorit în interesul men­ținerei păcei. «Petit Parisien» scoate în relief în­semnătatea teasturilor pronunțate de R­gele Ferdinand și de d. Millerand, cari și-au exprimat dorința de a strînge și mai mult legaturile de a­­miciție tradițională între Franța și România. Ziarul adaugă că aceasta este o operă cu caracter eminamente pacific și că d. Daca intenționează sâ rămînâ două săptămini la Paris. Articolele din ziarele franceze sunt reproduse și conmntate și de presa altor țări, în deosebi de ziarele ger­mane și austriace. în jurul conferinței anglo-comuniste de la Londra REGRETELE ANGLIEI Ne-am obișnuit să credem câ tot ceia ce politicianii englezi realizează pe frontul diplomației internaționale e ceva atît de desâvîrșit. Iacit să pui supt o ușoară bănuială această reali­zare înseamnă să te răzvrătești îm­potriva unei imposibilități politice, dovedită de secole. Și totuși, în ul­timul timp, Anglia a făcut două gre­șeli, ale căror urmări sunt vătămă­toare într-o mare măsură însăși si­guranței Statului englez. Cea dinții greșali a făcut o Lloyd George față de Rusia democratică la începutul anului 1920, cînd izbucni revoluția marinarilor din flota baltică împotriva Guvernului comunist. Dacă Guvernul englez n’ar fi iscălit atunci convenția comercială cu Crasin, și n’ar fi „oxigenat, prin aceasta, ago­nia puterii comuniste, revoluția de­mocratică ar fi reușit, bolșevici ar fi fost lichidați, și la suprafața politică a Rusiei ar fi apărut oameni, cari admit și dreptul civil, și dreptul in­ternațional, cari respectă oare­cum tratatele și cu cari s’ar fi putut sta de vorbă la toate conferințele unde pe masa verde se puseseră atîtea chestiuni, rămase și pînă acum nere­­zolvate. Existența pînă acum a Guvernului sovietico-internaționalist se datorește exclusiv lui Lloyd George. Dar și ne­norocirile de toate categoriile, ce a­­pasă încă asupra noastră din pricina însăși a existenței Guvernului neru­sesc și antiproletar din Moscova, precum și fiorii de spaimă ce scu­tură puțin nervii indiferenți ai impe­rialiștilor englezi, cînd la granița de Nord a Indiei apărură propagandiștii internaționaliști — bieții lui Zinoviev — se datoresc toate genialității d-lui Lloyd George. Ca sa paralizeze o acțiune — de răzvrătire a Indiilor — ce nici nu ar fi existat, dacă s’ar fi dat atunci putința Indignărilor demo­cratice să scuture Guvernul Sovie­tic—Anglia a fost nevoită să capitu­leze pe frontul diplomatic. Macdonald, politicianul cu o față engleză și cu cealaltă socialistă, s’a grăbit, în virtutea feței sale socialiste să recunoască necondiționat Uniunea sovietică socialistă. Aceasta e a doua greșeală, și dacă Anglia in curînd o va repara — căci in politică, oricit există cite­odată mustrări de cu­get, sau calcule greșite—poporul rus va îndura totuși multe suferințe de pe urma binevoitoarei atenții engleze față de guvernul tovarășilor. Poporul londonez are plăcerea a­­cum să admire ținuta și limbagiul trim­ilor conferințiari din Moscova. Se dă la Londra acum o bătălie di­plomatică din Cele mai interesante și instructive, și vedem cum slăbi­ciunea insolentă a unora se săbăr­țează în­tra puteri­, la ea acasă, ce de două ori din neprevedere a dat i­­luzia forță partenerului sâu comu­nist. Anglia însă regretă. Anglia protes­tează. Protestul Angliei împotriva a­­cestei politice de greșeli a geneali­­tâții și a socialismului se exprimă foarte pe clar, foarte categoric, cu toate pond­ere­le­i. prin vocea d-lui Curzon, In Camera Lorzilor, d. Curzon a spus: «Guvernul britanic s’a grăbit cu recunoașterea de jure. Cu ușurință și ca un extraordinar avlat a călcat pe acest drum, fiind indus în eroare de încredințările mincinoase ale celei­lalte părți. D­e nenorocire, recunoaș­terea n’a fost anticipată de o oare­care adîncire a acestei chestiuni, n’au fost prezentate oarecari condiții, n’au fost­ cerute garanții. «Guvernul socotește această recu­noaștere ca un pas de încercare, dar j eii cred că în celelalte­ țări acel pas­­ ar fi fost calificat ca un salt nebun într’o prăpastie. Această recunoaștere a slăbit autoritatea Angliei și dim­potrivă, a întărit prestigiul Guvernu­lui celui mai barbar și mai crud din lume. Primul ministru a întrebuințat epitetul de «proști fanfaroni» la a­­dresa celor cari erau împotriva re­cunoașterii, dar, cum se vede acum, proști de aceștia există încă foarte mulți. Clod lordul Parmoor răspundea lordului Benmott, el a fost cu condes­cendență de acord că atacurile de­făimătoare ale lui Zinoviev împotriva Angliei sînt «prea dîrze». Insă lordul Parmoor, din păcate nu a citat toate documentele. Oare n'a întîlnit el în discursurile lui Zinoviev propria sa caracteristică: «lordul Parmoor e țipai quakeralai, a umanitaristului cu cu­­vintarea dulceagă, care în timpul războiului s’a străduit să prefacă pe lucrătorii anti-militanști ln socialiști­­pacifiști convinși». Ar fi folositor ca onorabilul lord să cunoască mai bine pe oamenii cu cari el acum are de a face. Guvernul acestor domni, acum recunoscut de Guvernul Majestății Sale a subjugat cu succes toate naționa­litățile mici, ce trăiesc pe teritoriul fostei Rusii și le-a lipsit chiar de o umbră de antonomie: „înainte de a recunoaște Guvernul sovietic, ar fi trebuit să se studieze mai bine chestiunea. Primul ministru a vorbit despre politica contactului cu celelalte State. Dar nu ar fi fost oare mai bine să nu se grăbească cu recu­noașterea și să aștepte pănă cînd vor face aceasta Franța, America și Ja­ponia? Mă tem ca Guvernul britanic să nu fie adînc dezamăgit datorită pasului său, poate nobil, dar mai mult decît nechibzuit”. In timpul acesta, In Senatul francez, se întîmplă următoarele: Reprezentanții partidelor radicale au ridicat chestiunea necesității recunoaș­terii Guvernului sovietic. D. Poincaré, cu aceasta ocazie, a rostit un mare dis­curs în care a arătat că la Geneva, la Cannes, la Haga, Guvernul francez a făcut încercări să intre în tratative cu Sovietele, dar toate încercările eu rămas zadarnice. Franța, a zis d. Poin­care, nu a început tratativele cu Guv. sovietic, fiindcă ea nu recunoaște re­gimul intern și politic al Rusiei Aceste sunt și concepțiile Guvernului Statelor Unite. Răspunzînd la întrebarea sena­torului Demons­, dacă Franța are in­tenția să participe la lucrările confe­rinței anglo-sovietice din Londra, d. Poincaré a răspuns că această confe­rință nu privește pe Franța. Lloyd George sau Mac­Donald și Poincaré! Unii strălucesc — dacă stră­lucesc — prin genialitatea unei minți de calcul, care cînd face o greșeală pră­bușește toată construcția. Iar celălalt strălucește prin genialita­tea atitudinei sale de ireproșabilă no­blețe — care face mai mult decît cel mai amețitor sistem de politică mercan­tilă. G. M. Ivanov Ce se va discuta la Con­ferința de la Londra Printre obiectele principale ce aș­teaptă să fie discutate sunt următoa­rele : 1. Chestiunea obligațiunilor in­­terguvernamentale ; 2. Chestiunea bo­nurilor ce se află în mîinile dețină­torilor particulari britanici; 3. Tra­tatele încheiate în trecut intre Rusia și Marea Britanie ; 4. încheierea unui nou tratat comercial in cazul cind s'ar ajunge la regularea raporturilor politice și economice. PRIMUL CONGRES INTERNAȚIONAL DE STUDII BIZANTINE Cuvîntarea d-lui prof. N. Iorga in ședința inaugurală Comitetul de organizație al primu­lui congres de Bizantinologie din Bu­curești trebuie sa înceapă prin a aduce mulțumirile călduroase savanților e­­minenți aparținind tuturor Statelor represintate în Liga Națiunilor cari au binevoit sa răspundă la invitația sa. Trebuie sa mărturisesc că invita­ția aceasta am adresat-o cu oarecare eșu­are. După o mie de ani de încercări, această civilizație latină de la Dunăre și din Carpați, nutrită din inspirații mai vechi venite de la Traci și de la iliri — cei d’întâiu strămoși — nu poate oferi străinătății, pe acest frumos pă­mînt de fecundidate și supt un soare al cărui sum­a e dulce în acest mo­ment înflorit al anului acele comori de artă, acele imposante monumente de istorie care sînt principala po­doabă a țeri­lor din Apus, a acelor țeri pe care sîntem mîndri că le-am apărat de atîtea ori fâcind o gardă devotată la această barieră în con­tra năvălirilor. N’am așteptat niciodată să ni se spune ce nu lipsește ; ne-am grăbit sa nu descoperim noi cei d­intâiu lipsurile pentru a căuta din toate pu­terile îndreptarea necesară. Dar în același timp, după ce am recunoscut ceia ce trebuie să mai cîștigăm, după ce am trecut încă una din etapele lungului progres ce ne așteaptă, am căutat un îndemn privind spre trecu­tul care, prin tot ce a ajuns să în­temeieze și să păstreze, a fost de atîtea ori pentru noi cel mai puter­nic sprijin moral. Dar trebuie să constatăm câ, ală­turi de inspirațiile unei arhaice cul­turi rurale, de sat preroman, în stîl­­nim aici, timp de secole, ca element esențial, o ordine romană pe care Bi­zanțul a susținut-o cu exemplul său și uneori a impus-o cu puterea sa și, împreună cu perpetuitatea ideii im­periale, a scării rangurilor și a demni­tăților, alături de tradiția ceremonia­lului și a usagiilor, întîlnim transmi­siunea, slăbită din lipsă de mijloace, a acelei artei care se formase prin colaborarea, între hotarele ideii ro­mane în Răsărit, a tuturor civilisa­­țiilor și a tuturor energiilor. Miile de biserici care împestrițează cîmpia și subliniază cu alba lor si­luetă ușoară văile acestei țări nu con­țin nimic nou în desvoltarea — atît cît a fost posibilă — a acestei arte bizan­tine care în alte părți lucra cu mar­moră, cu porfir și cu mozaic de aur. Noi am fost prea săraci, adică prea storși pentru a clădi după moda romană: civilisația noastră artistică este acela a unor țărani războinici cari construiau între două acte ale unei lungi apărări naționale, sau, pe ici pe colo, aceia a unor Domnitori cărora soarta nu îi permitea, cele mai dese ori, să îmbătrînească pe tron și să transmită puterea unor moștenitori legitimi. Puternica inspirație asiatică pe care se sprijină în așa de mare parte Bizanțul ne lipsea, și ea nu se acomoda cu discreția ancestrală a oamenilor din această țară, nedeprinși cu splendoarea cetăților. Dar tocmai aici, pe pămîntul românesc, s’a pe­trecut un proces din cele mai intere­sante în istoria artei: lăsîndu-se în părăsire pretențiile Constantinopolei și ale metropolelor bizantine, s’a a­­doptat tipul bisericii de mănăstire, creiat în veacul al X-lea de Athoniți pentru a face din el forma obișnuită a sanctuarului de sat și de oraș. Re­­petîndu-l la infinit, s’a făcut din ca­pela călugărilor din Orient un ade­vărat produs teritorial național. Ni se pare că e o continuare a Bizanțului care nu poate fi neglijată. Dar mai este un capitol al Bizan­ț­­lui care nu poate fi studiat decît prin transmisiunea românească. Dreptul bizantin, care supt atîtea raporturi a trebuit sâ­ devieze de la vechile principii romane venerate dar adesea inaplicabile, către obiceiurile națiunilor pe care Imperiul le a stâ­­pînit poate fi studiat în însăși tex­tile lui Ek­oga și Procheiron, dar s’ar mai putea întreba cineva dacă acestă nouă formă juridică a avut în ade­văr o realizare practică în societăți profund «obișnuit unice» și care s’au aruncat în islamismul patriarhal, sim­plist, naiv al Arabilor mai ales pen­tru a scăpa de oarecare forme supă­rătoare de constrîngere Romanii aveau un drept tradițio­nal, mai cu seamă în domeniul orga­­nizației politice și administrative și in acela al succesiunilor : originile lui sunt extrem de vechi și, fiind ace­leași ca și în dreptul obișnuielnic al țăril­or bal­canice vecine, el își are o­­rigina fără îndoială ln instituțiile pri­mitive ale Traco-f­irilor. Totuși,îndată ce au apărut forme superioare de con­centrare a puterii, normele Imperiului, venind direct de la Constantinopol sau indirect prin sucursalele slave ale peninsulei balcanice, s’au impus pen­tru a se amesteca îndată cu alte ten­dințe ve­­ste din Apus, mai cu seamă prin forma lai ungurească. S’a pre­tins multă vreme ca Moldova și Alexandru­ cel­ Bun a avut în veacul al XV-lea li­gi scrise venind din Bi­zanț. Cu toate raporturile dintre a­­cest Domnitor și împăratul Ioan al VIII lea, cu toată proveniența levan­tină sau levantino, greacă a soției sale Antokratonissa Marina, lucrul acesta nu e adevărat. Dar principiile legisla­ției bizantine au pătruns adine a­­ceasta societate și au fusionat cu ar­haicul obiceiu al pămîntului Se poate recunoaște aici aceiași proces de trans­formare ca și în cazul Bisericii care, afară de rara excepții—după cum am spus—părăsește tipul basilicei cu tran­­septe și galerii pentru a-l adopta pe acela al Bisericii monastice de la Muntele Athos, făcind din el, încet­­încet, cu elemente luate din fondul local, o creație jumătate­ țerăneascâ, adaptată lumii satelor și tîrgurilor ve­nind din aglomerarea de sate care e pecetea tuturor Românilor istorice.

Next