Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)
1924-04-17 / nr. 86
Certe pentru dușmani Certe pentru dușmani, — așa și numai așa se poate caracterisa conflictul pe care presa din Belgrad, urmata credincios de cea din București, l’au pregătit, cu atîta simț politic, intre Romania și Serbia. S'a întîmplat, prin vicisitudinile vremilor, ca o frumoasă provincie sâ fie locuită și de Romînii băștinași și de Sirbi de mai nouă așezare. S'a tras pe baza aplicării strictului criteriu național, o graniță care firește nemulțumește și de o parte și de alta. Era iarăși firesc ca aceasta nemulțumire sâ se exprime la ambele părți potrivit cu temperamentul fiecăruia. S-a ajuns între cele două țeri la o convenție de mai bun hotărnicie. Ea a fost executată de organe care și-au făcut datoria cum i-au ajutat mijloacele. Se poate ca și unii și alții sa fi făcut greșeli. Ele sînt regretabile, nu se demontează fabricele și nu se golesc spitalele cînd cedezi pașnic o localitate cuiva care ți-a cedat și el pașnic altă bucata de pamint. Dar pentru atîta, pentru atîta, să se facă toată zarva care s'a făcut, în cele două capitale, să lucreze ațîțînd spiritele, contra unei alianțe decit care nu se poate găsi alta, aceasta dovedește cît de mult au de învățat, ierte-ma Dumnezeu: amîndonă țerile supt raportul tactului politic. Ori nu vede nimeni al cui joc se face? E de ajuns ca un agent al acelora dintre Unguri cari visează de Statul milenar sa arunce un zvon pe care nimeni nu-și dă osteneala să-1 controleze, pentru că în cea mai duioasa înțelegere, să se calce în picioare tot ce leagă, ce trebuie sa lege cele două popoare ? Rîd în pumni astăzi aceia cari, in anumite tabere, nu doresc nimic mai mult decit să-și frînga pe rînd dușmanii, isolați unii de alții? Or, ce, cu cine o sa luptam alaiuri noi față de un atac maghiar? Și Sîrbii, or sa ceară ajutor d-lui Mussolini? O amintire. Acum vreo doi ani, o misiune militară franceza a visitat Italia pentru a împrospăta momentul cînd armatele unite ale celor două țări au fixat pe pâmînt italian soarta războiului. Anume elemente, întețite cine știe de cine, au insultat, au mînjit, au bătut pe ofițeri francezi. Și presa din Paris ce a făcut oare? A vărsat undelemn peste foc? A făcut pe placul Berlinului? A exagerat ceia ce în sine chiar era așa de greu ? Niciodată nu s’a arătat mai mult tact decît de ziarele franceze atunci. N’am găsit un cuvînt contra Italiei. Și toata lumea a recunoscut că, prin aceasta atitudine Franța, dștigase cea mai grea, dar și cea mai frumoasa din biruințe. N. lorga Un monstru liberal Credința poporului e că înnaintea ceasurilor de grea cumpănă, apar tot soiul de tainice semne ale timpurilor, pe care numai vracii și babele descînte care le știu descifra cu ușurință. Se nasc chfei cu două capete, copil cu barbă, se arată cruce luminoasă pe cer, apare întrun final o vedenie cu cap de strigoi și prin hogegele caselor coboară duhul tău un chip de salamandră. Atunci, nu mai rămîne decit să chemi popa să cetească pentru alungarea necuratului și sa te lași in mila lui Dumnezeu. O asemenea panică va fi cutreerat dintr’un capăt în altul al serii, tn organizațiile partidului liberal, la vestea că din cetățuile ferecate ale finanțelor național cointeresate, a apărut un monstru nemaiauzit și nemaivăzut, un duh al pierzării, pentru alungarea căruia în multe bănci și consilii de Administrație se vor fi făcut sfeștanii și se va fi stropit aghiazmă. Nu ne-am mira dacă am auzi mine chiar, ca s’a convocat de urgență un congres general al partidului, pentru a lua măsuri de apărare și că asemeni atenianului Aristide, vinovatul va fi ostracizat, și trimis undeva, într’o Canare oarecare a Mării Negre, în insula Șerpilor ori aiurea, la Jilava, să-și ispășească păcătuirea. Căci ce altceva, va fi insemnând pentru un bun și nefățarnic liberal, ideia absurdă—absurdă din punct de vedere liberal — a vicepreședintelui Camerei, d. Simionescu-Bârlad, de a creia un fond cultural din unul la sută al beneficiior comercializării? Că amendamentul a fost primit se explică doar prin faptul că a venit prin surpriză și că majoritatea a votat crezând că e vorba de vreo născocire nouă și fructuoasă pentru partid, un fond pentru cultura viermilor de mătase, cultura plantelor furajere ori transformarea in teren cultivabil a terenurilor inundabile. Asta da. Se alcătuiesc societăți, se aleg consilii de administrate, cectori, acțiuni, dividente, cooptări, lucruri lînoase, limpezi spre folosul și interesul partizanilor. Dar imaginati-va numai ce nedumerire și ce tristă desiluzie când, întorși acasă și după un răgaz de meditate, deputații majoritati vor fi aflat că au fost induși in eroare, și că era vorba pur și simplu despre cultură cu adevărat, bani pentru școală, cărți, inrufaturä, muzee, adecă bani pierduți, cari nu vor mai da dividente și nici nu se pot administra de un consiliu cu jetoane de prezentă. D. Simionescu-Btriad și-a creiat o situație pe care nu i-o invidiem. Iar fapta sa înseamnă că nu fortificațiile financiare ale celui mai realist și aspru disciplinat partid al serii, a pătruns calul de lemn din cetatea Troil. E inceputul pierii. D. Vintilă Brătianu nuare decit să-și strângă condicile. Auzit ?—fond pentru cultură— dar se cutremură catapitesmele celor 101 bănci liberale, de la Oradia la Nepolocăufl. Cesar Petrescu Deschiderea conferinței anglo-ruse Luni dimineața s’a deschis la Londra conferința anglo rusă. Prima ședință plenară s’a ținut la Ministerul Afacerilor Străine sub președenția primului ministru. Delegația rusă este prezidată de e. Rakovski și numără printre membrii și pe Litvinoff. D. Ramsay Macdonald a rostit cuvântarea de deschidere. D. Rakovski a răspuns mulțumind. alchimiștii lenini hirti. Cînd străbați cu trenul cuprinsul țării pe linia care tae cîmpiile muntene și oltene, smulgi privirea de pe paginile cărții care îți ține tovărășie la drum lung și privești țarinile ce se succed ca niște covoare întunecate, întinse, mișcate în jurul unui punct îndepărtat, mai mult bănuit. Pămîntul pe alocurea se desfășură pe vaste spații, nelucrat, pîrloagă, iar seneții își toate buruienele au și scos mărfurile lor crestate din pămînt. Rare semănături de grîu îți mai gonesc dezolarea ce și-a făcut drum in gîndurile tale. Și trenul străbate cîmpiile muntene cu repeziciune amețitoare. Fără să vrei pămînturile nelucrate îți amintesc toată literatura financiară apărută în jurul aceleiași probleme: leul aur. Parcă fiecare om care a limit vre’odată un plasoar în mînă s’a simțit minat de puteri tainice către foaea de hîrtie spre a așterne pe îngăduitoarele pagini, rețeta financiară care ’i stăpînea gîndurile. Așa am avut o supraproducție de cugetătorii ai finanței, o sentimentală compensație menită să acopere toate deficitele producției românești. Că cerebralii financiari nu prea neau emoționat e de prisos să o mai spunem. Cîteva volume franțuzești sau nemțești stau la îndemîna oricui vrea să se transforme ca un Frizzo Fregollio al intelectualității, dintr’o zi pe alta în cel mai deci, cel mai informat, mai autorizat dialectician al problemelor valutare. Vezi cazurile a lui Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu și alți sportsmanni ai finanței teoretice. Dar fiindcă învierea leului aur dhinua cumplit pe atîția alchimiști ai leului hîrtia, am putea să le arătăm și un punct de plecare pentru harnica lor pasiune de a frămînta soluții. In loc de a se îndrepta spre statisticile produsiei agricole, statistici pe care mai totdeauna ministerul de Domenii, în persoana, unui funcționar ți se pune cu grație la dispozție, să -și îndrepte privirile spre cîmpurile nelucrate. Cea mai exactă statistică este totuși o amăgire, cu atît mai convingătoare cu cît cifrele sînt mai exact înșirate. Străbătînd vastele întinderi nelucrate, socotind cu ochiul puținul semănat cu grîu, va găsi pe marele vrășmaș al leului aur. Nu cu rețete improvisate din citate, discrete ciupituri din cărțile altora se poate îndrepta economia țerii. Racila este aiurea, în politică. Da, în politica rezumată în acest genial adagiu de înșelare a bunei credinți naive: „vin’o după mine că are să fie bine”. Cînd agitatorul electoral (ce, oribil microb al satelor!) umblă din sat în sat pentru a propăvădui apropierea visatei epoci a rîurilor de lapte și miere, epoca ce se va înfăptui de către un semn electoral; cînd nimeni nu arată cîmpurile rămase pîrloagă ca vrășmașe ale oricărei străduinți de îndreptare, cum mai putem crede într’o alchimie financiară ? învățații economiști au izbutit să valorifice un vagon de grîu cu 27.000 lei hîrtie, și pe munca țerănească s’au așezat parazitar toți exportatorii și toate privirile intermediare. „Țeranul nu mai seamănă grîu, ba se mai adaugă și microbul electoral care-i vorbește de „lupta de clasă“, „oligarhie“ și alte bazaconii asemuitoare cu cele din antichrist, dar nimeni nu spune respirat țăranului că nu va avea în chimir aur ca în vremurile bune, nu hîrtie nemernică și fără preț atîta timp cît nu va semăna grîu. Și toți alchimiștii leului hirtie, chinuiți de problema misterioasă a învierii leului aur să-și îndrepte energia lor în această parte. Stabilirea unei politici de apărare a producției grîului, prin înlesnirea cîștigului integral al producătorului de grîu și paralel o acțiune de stimulare pe orice cale. Cîmpurile nesemănate sînt mai elociate ca orice statistică și alchimiștii leului hîrtie pot desprinde din simetria brazdelor arate ceva pentru o acțiune rodnică. Pamfil Șeicara Intre Franța și Romania Articolul din „Daily Mail” și articolul din „Le Temps*4 0 telegramă din Paris ne comunică că știrea publicată de „Daily Mail* despre încheierea unei alianțe franco române după modelul tratatului franco cehoslovac nu corespunde complect faptelor. In cercurile diplomatice se află că chiar numai din motive tehnice momentul nu este indicat pentru tratat ve politice în timpul prezenței la Paris a Suveranilor romîni. Cum însă un șir întreg de chestiuni politice trebuisc discutate între Franța și România, ministrul de Externa Duca își va prelungi șederea la Paris. Se afirmă în cursul schimburilor de vederi pe care el le va avea cu d. Poincaré, vor fi atinse toate problemele politice. Nu se contestă formal că s’ar putea să se discute și asupra chestiei unui tratat, dar se consideră toate știrile în această privință ca cel puțin premature. Atmosfera pentru aceste tratative este foarte favorabil pregătită prin vizita Suveranilor și toasturile schimbate arată directive comune în politica celor două țări. Toastul Regelui indică dein ideile fundamentale ale acestor tratative: «Ca și Ființa România face o politică de pace, bazată pe alicarea loială a tratatelor existente, pe convenții pur defensive, cum le prevede Liga Națiunilor, și cari au fost încheiata cu națiunile areste tocmai în scop de-a desvolta și mai mult aceasta operă de pace». „Le Tempse enumeră o categorie de probleme care trebuiesc în orice caz discutate. Zarul scrie : „In ziua in care pacea Europei orientale ar fi primejduită, acțiunea Puterilor dornice de a împiedeca războiul n’ar putea să se valorifice decit prin teritoriul României. Dacă Polonia ar comunica cu Occidentul numai prin drumurile nesigure și amenințate ale Dantzgului și Metodului, la ce surprize n'ar putea fi expus continentul european ? Independența și siguranța României sunt indispensabie, ca dușmanii păcei să renunțe la intențiile lor». Articolul din „Le Temps” conține și o aluzie la posibilitatea ca Franța și România să dea amiciției lor o formă mai precisă și mai durabilă, ceia ce ar fi de dorit în interesul menținerei păcei. «Petit Parisien» scoate în relief însemnătatea teasturilor pronunțate de Rgele Ferdinand și de d. Millerand, cari și-au exprimat dorința de a strînge și mai mult legaturile de amiciție tradițională între Franța și România. Ziarul adaugă că aceasta este o operă cu caracter eminamente pacific și că d. Daca intenționează sâ rămînâ două săptămini la Paris. Articolele din ziarele franceze sunt reproduse și conmntate și de presa altor țări, în deosebi de ziarele germane și austriace. în jurul conferinței anglo-comuniste de la Londra REGRETELE ANGLIEI Ne-am obișnuit să credem câ tot ceia ce politicianii englezi realizează pe frontul diplomației internaționale e ceva atît de desâvîrșit. Iacit să pui supt o ușoară bănuială această realizare înseamnă să te răzvrătești împotriva unei imposibilități politice, dovedită de secole. Și totuși, în ultimul timp, Anglia a făcut două greșeli, ale căror urmări sunt vătămătoare într-o mare măsură însăși siguranței Statului englez. Cea dinții greșali a făcut o Lloyd George față de Rusia democratică la începutul anului 1920, cînd izbucni revoluția marinarilor din flota baltică împotriva Guvernului comunist. Dacă Guvernul englez n’ar fi iscălit atunci convenția comercială cu Crasin, și n’ar fi „oxigenat, prin aceasta, agonia puterii comuniste, revoluția democratică ar fi reușit, bolșevici ar fi fost lichidați, și la suprafața politică a Rusiei ar fi apărut oameni, cari admit și dreptul civil, și dreptul internațional, cari respectă oarecum tratatele și cu cari s’ar fi putut sta de vorbă la toate conferințele unde pe masa verde se puseseră atîtea chestiuni, rămase și pînă acum nerezolvate. Existența pînă acum a Guvernului sovietico-internaționalist se datorește exclusiv lui Lloyd George. Dar și nenorocirile de toate categoriile, ce apasă încă asupra noastră din pricina însăși a existenței Guvernului nerusesc și antiproletar din Moscova, precum și fiorii de spaimă ce scutură puțin nervii indiferenți ai imperialiștilor englezi, cînd la granița de Nord a Indiei apărură propagandiștii internaționaliști — bieții lui Zinoviev — se datoresc toate genialității d-lui Lloyd George. Ca sa paralizeze o acțiune — de răzvrătire a Indiilor — ce nici nu ar fi existat, dacă s’ar fi dat atunci putința Indignărilor democratice să scuture Guvernul Sovietic—Anglia a fost nevoită să capituleze pe frontul diplomatic. Macdonald, politicianul cu o față engleză și cu cealaltă socialistă, s’a grăbit, în virtutea feței sale socialiste să recunoască necondiționat Uniunea sovietică socialistă. Aceasta e a doua greșeală, și dacă Anglia in curînd o va repara — căci in politică, oricit există citeodată mustrări de cuget, sau calcule greșite—poporul rus va îndura totuși multe suferințe de pe urma binevoitoarei atenții engleze față de guvernul tovarășilor. Poporul londonez are plăcerea acum să admire ținuta și limbagiul trimilor conferințiari din Moscova. Se dă la Londra acum o bătălie diplomatică din Cele mai interesante și instructive, și vedem cum slăbiciunea insolentă a unora se săbărțează întra puteri, la ea acasă, ce de două ori din neprevedere a dat iluzia forță partenerului sâu comunist. Anglia însă regretă. Anglia protestează. Protestul Angliei împotriva acestei politice de greșeli a genealitâții și a socialismului se exprimă foarte pe clar, foarte categoric, cu toate ponderelei. prin vocea d-lui Curzon, In Camera Lorzilor, d. Curzon a spus: «Guvernul britanic s’a grăbit cu recunoașterea de jure. Cu ușurință și ca un extraordinar avlat a călcat pe acest drum, fiind indus în eroare de încredințările mincinoase ale celeilalte părți. De nenorocire, recunoașterea n’a fost anticipată de o oarecare adîncire a acestei chestiuni, n’au fost prezentate oarecari condiții, n’au fost cerute garanții. «Guvernul socotește această recunoaștere ca un pas de încercare, dar j eii cred că în celelalte țări acel pas ar fi fost calificat ca un salt nebun într’o prăpastie. Această recunoaștere a slăbit autoritatea Angliei și dimpotrivă, a întărit prestigiul Guvernului celui mai barbar și mai crud din lume. Primul ministru a întrebuințat epitetul de «proști fanfaroni» la adresa celor cari erau împotriva recunoașterii, dar, cum se vede acum, proști de aceștia există încă foarte mulți. Clod lordul Parmoor răspundea lordului Benmott, el a fost cu condescendență de acord că atacurile defăimătoare ale lui Zinoviev împotriva Angliei sînt «prea dîrze». Insă lordul Parmoor, din păcate nu a citat toate documentele. Oare n'a întîlnit el în discursurile lui Zinoviev propria sa caracteristică: «lordul Parmoor e țipai quakeralai, a umanitaristului cu cuvintarea dulceagă, care în timpul războiului s’a străduit să prefacă pe lucrătorii anti-militanști ln socialiștipacifiști convinși». Ar fi folositor ca onorabilul lord să cunoască mai bine pe oamenii cu cari el acum are de a face. Guvernul acestor domni, acum recunoscut de Guvernul Majestății Sale a subjugat cu succes toate naționalitățile mici, ce trăiesc pe teritoriul fostei Rusii și le-a lipsit chiar de o umbră de antonomie: „înainte de a recunoaște Guvernul sovietic, ar fi trebuit să se studieze mai bine chestiunea. Primul ministru a vorbit despre politica contactului cu celelalte State. Dar nu ar fi fost oare mai bine să nu se grăbească cu recunoașterea și să aștepte pănă cînd vor face aceasta Franța, America și Japonia? Mă tem ca Guvernul britanic să nu fie adînc dezamăgit datorită pasului său, poate nobil, dar mai mult decît nechibzuit”. In timpul acesta, In Senatul francez, se întîmplă următoarele: Reprezentanții partidelor radicale au ridicat chestiunea necesității recunoașterii Guvernului sovietic. D. Poincaré, cu aceasta ocazie, a rostit un mare discurs în care a arătat că la Geneva, la Cannes, la Haga, Guvernul francez a făcut încercări să intre în tratative cu Sovietele, dar toate încercările eu rămas zadarnice. Franța, a zis d. Poincare, nu a început tratativele cu Guv. sovietic, fiindcă ea nu recunoaște regimul intern și politic al Rusiei Aceste sunt și concepțiile Guvernului Statelor Unite. Răspunzînd la întrebarea senatorului Demons, dacă Franța are intenția să participe la lucrările conferinței anglo-sovietice din Londra, d. Poincaré a răspuns că această conferință nu privește pe Franța. Lloyd George sau MacDonald și Poincaré! Unii strălucesc — dacă strălucesc — prin genialitatea unei minți de calcul, care cînd face o greșeală prăbușește toată construcția. Iar celălalt strălucește prin genialitatea atitudinei sale de ireproșabilă noblețe — care face mai mult decît cel mai amețitor sistem de politică mercantilă. G. M. Ivanov Ce se va discuta la Conferința de la Londra Printre obiectele principale ce așteaptă să fie discutate sunt următoarele : 1. Chestiunea obligațiunilor interguvernamentale ; 2. Chestiunea bonurilor ce se află în mîinile deținătorilor particulari britanici; 3. Tratatele încheiate în trecut intre Rusia și Marea Britanie ; 4. încheierea unui nou tratat comercial in cazul cind s'ar ajunge la regularea raporturilor politice și economice. PRIMUL CONGRES INTERNAȚIONAL DE STUDII BIZANTINE Cuvîntarea d-lui prof. N. Iorga in ședința inaugurală Comitetul de organizație al primului congres de Bizantinologie din București trebuie sa înceapă prin a aduce mulțumirile călduroase savanților eminenți aparținind tuturor Statelor represintate în Liga Națiunilor cari au binevoit sa răspundă la invitația sa. Trebuie sa mărturisesc că invitația aceasta am adresat-o cu oarecare eșuare. După o mie de ani de încercări, această civilizație latină de la Dunăre și din Carpați, nutrită din inspirații mai vechi venite de la Traci și de la iliri — cei d’întâiu strămoși — nu poate oferi străinătății, pe acest frumos pămînt de fecundidate și supt un soare al cărui suma e dulce în acest moment înflorit al anului acele comori de artă, acele imposante monumente de istorie care sînt principala podoabă a țerilor din Apus, a acelor țeri pe care sîntem mîndri că le-am apărat de atîtea ori fâcind o gardă devotată la această barieră în contra năvălirilor. N’am așteptat niciodată să ni se spune ce nu lipsește ; ne-am grăbit sa nu descoperim noi cei dintâiu lipsurile pentru a căuta din toate puterile îndreptarea necesară. Dar în același timp, după ce am recunoscut ceia ce trebuie să mai cîștigăm, după ce am trecut încă una din etapele lungului progres ce ne așteaptă, am căutat un îndemn privind spre trecutul care, prin tot ce a ajuns să întemeieze și să păstreze, a fost de atîtea ori pentru noi cel mai puternic sprijin moral. Dar trebuie să constatăm câ, alături de inspirațiile unei arhaice culturi rurale, de sat preroman, în stîlnim aici, timp de secole, ca element esențial, o ordine romană pe care Bizanțul a susținut-o cu exemplul său și uneori a impus-o cu puterea sa și, împreună cu perpetuitatea ideii imperiale, a scării rangurilor și a demnităților, alături de tradiția ceremonialului și a usagiilor, întîlnim transmisiunea, slăbită din lipsă de mijloace, a acelei artei care se formase prin colaborarea, între hotarele ideii romane în Răsărit, a tuturor civilisațiilor și a tuturor energiilor. Miile de biserici care împestrițează cîmpia și subliniază cu alba lor siluetă ușoară văile acestei țări nu conțin nimic nou în desvoltarea — atît cît a fost posibilă — a acestei arte bizantine care în alte părți lucra cu marmoră, cu porfir și cu mozaic de aur. Noi am fost prea săraci, adică prea storși pentru a clădi după moda romană: civilisația noastră artistică este acela a unor țărani războinici cari construiau între două acte ale unei lungi apărări naționale, sau, pe ici pe colo, aceia a unor Domnitori cărora soarta nu îi permitea, cele mai dese ori, să îmbătrînească pe tron și să transmită puterea unor moștenitori legitimi. Puternica inspirație asiatică pe care se sprijină în așa de mare parte Bizanțul ne lipsea, și ea nu se acomoda cu discreția ancestrală a oamenilor din această țară, nedeprinși cu splendoarea cetăților. Dar tocmai aici, pe pămîntul românesc, s’a petrecut un proces din cele mai interesante în istoria artei: lăsîndu-se în părăsire pretențiile Constantinopolei și ale metropolelor bizantine, s’a adoptat tipul bisericii de mănăstire, creiat în veacul al X-lea de Athoniți pentru a face din el forma obișnuită a sanctuarului de sat și de oraș. Repetîndu-l la infinit, s’a făcut din capela călugărilor din Orient un adevărat produs teritorial național. Ni se pare că e o continuare a Bizanțului care nu poate fi neglijată. Dar mai este un capitol al Bizanțlui care nu poate fi studiat decît prin transmisiunea românească. Dreptul bizantin, care supt atîtea raporturi a trebuit sâ devieze de la vechile principii romane venerate dar adesea inaplicabile, către obiceiurile națiunilor pe care Imperiul le a stâpînit poate fi studiat în însăși textile lui Ekoga și Procheiron, dar s’ar mai putea întreba cineva dacă acestă nouă formă juridică a avut în adevăr o realizare practică în societăți profund «obișnuit unice» și care s’au aruncat în islamismul patriarhal, simplist, naiv al Arabilor mai ales pentru a scăpa de oarecare forme supărătoare de constrîngere Romanii aveau un drept tradițional, mai cu seamă în domeniul organizației politice și administrative și in acela al succesiunilor : originile lui sunt extrem de vechi și, fiind aceleași ca și în dreptul obișnuielnic al țărilor balcanice vecine, el își are origina fără îndoială ln instituțiile primitive ale Traco-firilor. Totuși,îndată ce au apărut forme superioare de concentrare a puterii, normele Imperiului, venind direct de la Constantinopol sau indirect prin sucursalele slave ale peninsulei balcanice, s’au impus pentru a se amesteca îndată cu alte tendințe veste din Apus, mai cu seamă prin forma lai ungurească. S’a pretins multă vreme ca Moldova și Alexandru cel Bun a avut în veacul al XV-lea ligi scrise venind din Bizanț. Cu toate raporturile dintre acest Domnitor și împăratul Ioan al VIII lea, cu toată proveniența levantină sau levantino, greacă a soției sale Antokratonissa Marina, lucrul acesta nu e adevărat. Dar principiile legislației bizantine au pătruns adine aceasta societate și au fusionat cu arhaicul obiceiu al pămîntului Se poate recunoaște aici aceiași proces de transformare ca și în cazul Bisericii care, afară de rara excepții—după cum am spus—părăsește tipul basilicei cu transepte și galerii pentru a-l adopta pe acela al Bisericii monastice de la Muntele Athos, făcind din el, încetîncet, cu elemente luate din fondul local, o creație jumătate țerăneascâ, adaptată lumii satelor și tîrgurilor venind din aglomerarea de sate care e pecetea tuturor Românilor istorice.