Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)
1924-04-26 / nr. 94
BIP Zipa Un ministru maghiar s’a simțit dator să declare în Parlamentul din Budapesta că nu exista niciun tratat secret între țara sa și a noastră. Probabil acela care a pus ?ntrebarea aflase că s’a încheiat convenția prin care și noi și Magharii renunțăm la pagubele pe care ni le-am făcut reciproc și pe care e de dorit să nu nu se mai facem niciodată. De această convenție ne bucuram, diferendul adăugind încă la atîtea motive de învrăjbire între cele doua popoare. Dar sa nu punem întrebarea: ce-ar fi dacă între Romîni și Unguri ar exista în adevăr o legătură de asigurare a viforului unora și altora? A fi ca, fără a crede în posibilitatea cine știe cărui slavism năvălitor, două neamuri care în Răsăritul Europei n’au vecini de sîngele lor sau, mai exact, fiindcă asupra sîngelui e mult dispus, nu s’ar primejdui prin dușmănia lor, întăind încă mai mult o situație care în ea însăși e deștul de rea. Ar fi, în special, că, atunci cînd Asia ar porni din nou spre cuceriri tătărești, de care i se usucă gîtlejul, n’ar fi în fața continuatorilor lui Ginghiz-Han și Timur-lene numai bariere șubrede, ci, fără nicio slăbiciune din simpatii de rasă, o singură hotărîre de-a apăsa, odatâ cu propria existența, pragul civilizației occidentale, de care ne împărtășim deopotrivă. Ar fi că atîta Ungurime din teritoriile pe care nu le mai poate stâpîni politic ar fi ocrotită de noi în toate manifestațiile ei culturale. Ar fi că ne-am putea ajuta în viața economică, unde autea am avea sa ne învățăm de la vecinii din Apus. Ar fi, ar fi... Dar mai sunt pe lume oameni cuminți? fi. Mussolini trespire rezultatul alegerilor Rome, 24 April. — In ședința marelui consiliu fascist, d. Mussolini a rostit un discurs comentînd rezultatul alegerilor. Arată cam sunt sarcinile ce noul grup parlamentar fascist va avea de îndeplnit, afirmă din nou necesitatea ca partidul să intre în cea mai perfectă disciplină colaborînd cu hărnicie la opera națională și încheie recunoscînd starea bună a situației în țară. Consiliul adoptă apoi în unanimitate moțiunea salutînd poporul italian care în plină libertate a oferit guvernului fascist consimțimîntul său într-un mod cum nici unui alt guvern nu i-a fost dat pănă acum să-l primească. 13 A fi AVRE Desigur că zelul e o virtute frumoasă , dar trebuie folosit cu prudență. Așa încît, văztnți avalanșa de articole, de broșuri și de discursuri care dau cu cea mai largă generozitate teepuri de bună purtare în politică, nu poți să nu gindești că excesul de zel strică. E oare nevoie de sol nine pa'avre spre a învăța ne cei ci cunosc datoria lor de căpetenie și înțelesul elementar al vieții publice ? Gija mtreselor cetîțenilor are oare nevoie de discursuri ? Prestigiul țeri atîrnă el de virtuozitatea unui predicator ? Se face apel la bunele sentimente ale poporului : ajuns-am oare acolo că trebuie să deșteptăm sau să încurajăm aceste sentimente cu cuplete și ca orchestră ? Să inviți oameni la o ședință de retorică sau la cetirea unui articol pentru a-l lămuri cî audatorii pe care trebuie să și le îndeplinească după sfaturile improvizațior * îndrumitori» al moralei, și po Eticei ? Dacă locul acesta a ajuns în adevăr de utilitate publică, apoi însemnă să nu mai nădăjduim în nimic, înrăită cineva o generație șiîl aduse să « demonste [de ce-al» unor anumite lucruri. Se spun desigur lucruri frumoase de către făuritorii aceștia de predici rostite sau scrise. Domniile lor sunt elocvenți, căci cine oare nu-i elocvent în vremea noastra ? Și ar putea convoca un congres mai mult. Missrccordie / Congresul sfătuitorilor poporului ! Numai că nu e nevoie. Sufletul mulțimei e azi destul de încărcat : cei mai trebuiesc fraze ? Dacă poporul are nevoie de lămuriri complimentare asupra chestiunilor despre care îl întrețin așa zișii lui sfătuitori, asupra a ceia ce trebuie să cugete și să facă, inima și judecata îi vin în ajutor. Îndrumătorii aceștia tăcuți, dar elocvenți, prețuiesc mai mult ca toți scriitorii și oratorii din lume pentru a predica docrina cea bună, ei se rostesc într’o limbă lesne de înțeles. Ci despre cei ce nu înțeleg și nu simt. ÎL poate oare cineva convinge prin persuasiune și elocvență ? Și apo, o națiune puternică nu e o rasă de solari ingrați, ci o familie de ființe conștiente; o batjocorești lămurindui în cîteva lecuni voința de a trăi cît mai bine într’o țară cît mai prosperă. Inconștienții sau mistificatorii nu pot fi siliți sa tacă prin articole și dicursuri. Palavrele chiamă alte palavre. Desigur că nu avea nicio pretenție literară cel care a inventat faimoasa poruncă: „ Tăcere în front!“ Dar era în schimb un convins al disciplnei. Și de atare disciplină au nevoie „educatorii poporului“, aceia cari, chiar după ani de formule democratice, nu pot înțelege ce înseamnă respectul față de spiritul adver mărului și se arată gata sa dea la cap oricui manifestă adorația unei idei potrivnice. Cine poate oare sâ se socoată sigur pe credința lui, dacă nu imbecilii? Trebuie să nu fi ceti cineva nimic în viață, nici chiar ziarele, ca să ignoreze că orice principu întrunește în echivalență obiecțiuni negative împotriva adevărului lui, și argumente afirmative ale puterii lui. E rușinos ca într’o țară ca a noastră unde toleranțe necesare să nu domine mai bine elanurile sectarilor. Da, democrația trebuie să fie educătoare. Da, ea datorește generațiilor noi învățămîntul în același timp r<ia de la Craiova Vă amintiți sfîrșitul femeilor care au tîrît după ele un roiu de admiratori ? Vă amintiți de dominatoarele, de amețitoarele femei care au decorat intriga amoroasă a unei epoci ? Ce oribil sfîrșesc. Țîitoare de case cu storurile discret lăsate în jos, în case în care se intra după ce omul încălzit de fiorurile unei primăveri parfumate, și-a luat măsurile de precauție uitindu-se la dreapta, la stînga, în susul și în josul străzii. Femeile frumoase, profesioniste ale amorului , sfârșesc în dăobște la fel. Cel care s’a sprijinit nu pe temeinicele lui puteri sufletești ci, vai, pe schimbatoarea dragoste a mulțimilor, trebuie să se aștepte la același tragic sfîrșit ca orice femeie frumoasă. O. general Averescu a avut nu un roman politic, ci un roman de aventuri populare, uriașă popularitate în 1919, ca în 1921 să cheme nu fanatici ci simpli curioși, exact aceiași curioși cari s’ar duce la filmul ce ar rula „mormântul lui Tutankamon”. Fiecare om politic știe la cîte artificii de tactica trebuie să recurgă, atunci cînd mulțimea îl ignoră, dar nimeni nu s’a gîndit să coboare propaganda electorală la o oribilă harmataie cu tobe, clarinete, tromboane a unui circ ambulant. Și la Craiova s’a întîmplat și această dureroasă mascaradă. D. general Averescu a ținut o întrunire la Craiova, și cum întreaga organizația a partidului poporului a urmat pe d. C. Argetoianu, cîțiva ciraci ai oricui s’ar fi coborît să le întindă o mînă, au introdus sistemul practic al panoramei, plimbînd pe străzile pașnice ale orașului oltean, care împodobite cu stegulețe tricolore (bietul nostru simbol la ce chinuri este supus) în care cîntau agenții electorali îndoctrinați la cîrcumă, strigînd printre sughițuri oribila urare rîgîită „trăiască“. S’a strîns lumea, curioasa, îngăduitoarea lume s’a strîns. Ca la o casă falită toba s’a bătut, spre a acoperi cu ritmul asurzitor suspinul neauzit al fantomei unei popularități duse pentru totdeauna. Cineva dintre tirzii admiratori ai generalului l’a asemulit, fiindcă întrunirea se făcea în ziua de Florii, cu Chris inland în Ierusalem și primii cu ramuri înverzite de sabie, un preot rătăcit la întrunire își va fi făcut cruce, bietul general s’a simțit umilit de această nedorită asemănare. Fragmentul de partid al poporului se va plimba din oraș în oraș turburînd pacea provinciei cu zarva de cîteva ore a unei întruniri sfârșită cu obligatoriu masă-banchet, unde elocința vinului se revarsă din plin. Dar toba de la Craiova este o tragică prevestire. Te întorci cu anii înapoi și cînd evoci imensa energie populară izbucnind de entuziasm ca un geizer, dragostea aceia îngrămădită într’un ritm unic, intr’un ritm ca o uriașă bătaie de inima, dragostea aceia izbucnită spontan ca un țipat de bucurie, nu factice și întreținută cu formula unei lupte de clasă, dragostea risipită fără folos a fost cea mai vinovată irosire a idealismului popular. Generalul Averescu a fost popular prin ce minune de alchimie morală a fost transformat în erou al imaginației populare cine ar putea explica? Și puterea aceasta de dominație utilizata doar pentru promovoarea politică a fenicilor athanasii sau a francilor? Ce vinovata pierdere! Toba de la Craiova cu zgomot de bulgări de pămînt rostogoliți pe sicriul unde doarme somnul de veci o legendă ! Femeile frumoase — oamenii populari, ce ciudată apropiere în ascensiunea și în agonia lor. Nu cumva aceleași forțe sufletești le înlesnesc gloria de o clipă? Pamfil Șeicaru moral și practic al științii vieții, al drepturilor și datoriilor lor, dar aceasta nu se face prin frazeologie de bilet de care cei cari în cadrul parlamentar au arătat că n'au nimic de-a face cu educația. Diatribele absurde hrănesc, în zilele de luptă, relele energi. A le transforma în predici moralizatoare, neglijînd de a pune la același diapazon teoriile educatoare și practica cotidiană, e o uitare, care poate fi fatală. Ion Dragu Ecouri Vacanțe! Cuvîntul școlăresc care ne urmărește în viață, atunci cînd asprele silința ale școalei s’au sfîrșit pentru noi, cuvînt care păstrează un înțeles adînc, chiar cind e aplicat vieței celei mai puțin muncitoare. înțelesul acesta nu e acela de a nu face nimic după ce ai muncit, ci mai degrabă o destindere a vieții noastre obișnuite. E mulțumirea de a fi, cîteva zile, alt om, aiurea. Și lucrul acesta e deja o fericire. Cei cari nu sunt niciodată în vacanță, fie din gust pentru imobilitatea îndeletnicirelor obișnuite, fie din pricina cerințelor funcțiunilor lor, sînt realmente de plîns. A face același lucru în toate zilele, este a izgoni si sine însuși progresiv, putința de a simți o fericire, tot atit de prețioasă ca însăși fericirea. Este a exclude grija perfecțiunei. Este adormita, și poate că e chiar a muri în fiecare zi cîte puțin. Viața fără vacanțe, e mersul somnambulic al Jidovului- Rătăcitor, care nu se duce nicăieri, fiindcă nu se poate opri nicăieri. Nu știu dacă anul acesta postul a fost ori nu respectat ca pe vremuri. Nu e mai puțin adevărat că greutățile vieții gospodărești i „a aî putut impune și celor cari au fost totdeauna vrășmașii lui. Că postul Paștilor e instituit de Apostoli sau că-și trage origina de la papa Telesiuriu, în al doilea veac al erii creștine, iată o chestiune care ni se indiferentă: Unii au văzut în postul Paștilor una din legile de igienâ pe care primii legislatori le-au pus ,apt protecțiunea Ființei Supreme tocmai fiindcă le socoteau nespus de folositoare popoarelor lor. După trecerea Iernii, atunci cind pămîntul, după cum zice Virgil, este umflat de primăvară, “vere turnet“, toți igieniștii socot excesele dăunătoare și recomandă vegetarianismul. Persoanele care nu vor să vadă instituțiunea postului decît din acest punct de vedere, cugetă că pregătirea prin înfrînare și austeritate a sărbătorlor Pașteluil n’ar fi decit pretextul religios dat unei înțelepte legi omenești pe care inițiatorii ei voiau s’o facă indispensabilă, in vreme ce spiritele cucernicei socotesc ca singura cauză în care nu intră nimic omenesc. Ori, instituțiunea postului vine tocmai din Orient, unde epoca înfrinărei coincide cu redeșteptarea firei și cu întăiele roade ale pămîntului, în vreme ce la noi această epocă e cuprinsă în cea mai mare parte intr’un anotimp aspru și nerodnic. Cei cari se achită cu scrupulozitate de datoria aceasta, trebuie să știe că sunt departe de începuturile tradiției, în ce privește respectarea postului și că, judecind cu rigurozitate, nimeni nu mai face excepție de la adevărata regulă căci din îndulciri intoleranțe, am ajuns sa ne insimnăm atit de puțin incit cei cari respectă postul nu au dreptul să mustre pe cei cari se dispensează deci. Yorick RÂSPÎNDIȚI NEAMUL ROMÂNESC Revoluția în Balcani Nu se vede. Nu se simte. Numai frumosul pseudonim, Zinoviev, președintele Cominternului (adică a Internaționalei comuniste), în ședința plenară a prezidiumului acestui pașnic Comintern, o prevede, o formulează și ceia ce reese logic din personalitatea vitejească a tov. Apfelbaum), o și ordonă. E zeu al revoluțiilor și desfundă, învrăjbind, stihiile sociale cînd vrea și unde vrea. „Mișcarea răscoalelor în Bulgaria n anul 1925, spune tov. Gherșcu, e numai un mic preludiu spre izbucnirea Marei Revoluții în Balcani. In peninsula balcanică, țăranii cultivatori ai pămîntului au cea mai mare însemnătate în mijlocul celorlalte grupări sociale de aceia anume mi am poruncit (Gherșcu a poruncit, o, timpuri, o, moravuri!) secțiunilor balcanice ale Internaționalei Comuniste să realizeze cele mai strînse legaturi cu țăranii, și nu numai teoreticește, dar și practic, deoarece aceată chestiune nu e rezolvată încă nicăiri în Europa de Apus în sens pozitiv, pe cînd în Balcani există toate considerațiunile să credem, că aceasta misiune a tovarășilor noștri balcanici se va încununa cu succes. „Vom da o atenție deosebită comunizarii tineretului, fiindcă în el e scăparea noastră. Comuniștii și tinerii încercați trebuie să intre cu orice preț în sindicatele profesionale cari se găsesc supt influența socialiștilor moderați, pentru ca să dizolve pe acești socialiști. „Tactica frontului unic e folositoare numai nouă, fiindcă contribuie la întărirea organizațiilor noastre și la mobilizarea clasei muncitorești. „Proletariatul internațional trebuie cu orice preț să susțină partidul comunist rus, silit din considerații de tact să se abată pentru scurt timp din calea arătată de Karl Marx. E numai un mijloc de se a păstra pozițiile ocupate și de a întări și mai mult dictatura proletariatului.” („Pravda, No. 78.) Ce nu e clar aici? Totul e clar. Partidul comunist rus s’a abătut din calea lui Marx. Șefii se ceartă. Unii se îmbogățesc. Alții stau îngenuchiați în fața imperialiștilor. Sunt și de aceia cari în Suhum-Kale se zgâăcesc sub răsuflarea pătimașă a nevestelor lor blonde. Personal Zinoviev, despodobind burghezia de prejudiciile ei seculare, împodobește capul și brațele decoltate ale tovărășei Adelaida, o fostă dansatoare, „amica“ lui — cu aceleași prejudicii burgheze: pietre scumpe, coliere, diademe. Și, ceia ce e principal, lipsește decorul și scena revoluționară : căci drama comunistă nu se poate monta numai într’un plenum de capi de tovarăși, sau în sterpe ciorovăeli diplomatice la Londra. Ca să nu se abată cu totul, până la complectă rătăcire, până la scrînteala rațiunii comuniste, tovarășul Zinoviev din Moscova întreprinde profesionalele sale provocații. Revoluția pentru ei e o meserie. A încercat în Rusia, n’a reușit, a scos la iveală pe țeran, care mijind din ochi a bombănit .• „revoluție ?“ Dacă am pămînt, ce-mi mai trebuie! A trimis pe Sobolson căruia i se mai zice — Radek, în Germania să facă revoluție, și a făcut-o așa de bine încît pășește acum în urma ei Ludendorff și Prințul moștenitor. A trimis pe Vorovschi la Roma, cu promisiuni pentru lucrătorii de acolo și cu lingurițe de aur, a răsărit Mussolini ca să devasteze organizațiile comuniste. Peste tot succese, însemnînd abaterea de la Marx, adică aducerea reacției. Și ca să nu-și trădeze profesia de Don Juan al revoluției, vrea să o vadă și în partea celei mai mici rezistenți și a celei mai nevăzute coruptibilități, în Balcani. Cu dolari falși la început, cu dolari autentici mai tîrziu și până acum, a conrupt partidele socialiste, a amețit capul „șefilor“ cu fericitoare plimbări la Viena și la Paris — cînd ei visau la cîteva picături de untădelemn în ciorba lor de fasole. De aceia fostul purtător al geamantanelor lui Lenin, încântătorul Don Juan al revoluției mondiale, vorbește „am poruncit! Da. Gaerscu a ajuns să poruncească, peste trupurile constituțiilor, peste realitatea Parlamentelor și să conduca acele forțe sociale ale Statelor, cari organizate pe principii de luptă socială, reale, posibile, verificate, și cinstite, ar putea într’o scurtă perspectivă de timp și pe prețul unor imperceptibile jertfe să micșoreze inechitățile sociale și să devină, cînd evoluția va fi gata, un factor de guvernare și de transformism. Da. Gherșcu a poruncit, și aduceți-vă aminte de tragedia proletariatului bulgar, de pildă, înșelați, amețiți de roluri miraculoase de seduceri dulci (dolarii rămâneau la șefi), sforțîndu-se să intre într’o lume preschimbată ce i-o arătau aproape, la o chemare a șefilor — adică la o poruncă a lui Apfelbaum din Moscova — au ieșit pe străzi, pe baricade, s’au luptat cinstit, curagios și au lăsat 20 de mi de morți. Colarov, secretarul cominterului și Dimitrov, fruntaș comunist, au fugit de pe cîmpul de luptă, în automobile, în cel mai ce se poate închipui. Gherșcu a poruncit, fugit, dar 20 de mii de rămas uciși. Acum devastîndu-le organizațiile, Guvernul nu le mai admite întâlnirile, unde pa rcina iluziilor lor el pitea să facă cel puțin rechizitorul ademenirilor pungășești. Șefii ? Ei stau la Viena, la Moscova, la Paris. Ei au trădat picăturile de untdelemn în ciorba de fasole, o mizerie ce se justifică o luptă socială, și acum plutesc în larguri de mări ca să se distreze de rușinea unui viol... Asta e revoluția în Balcani. Nu ni se rupe inima oare de bărbăteasca și zadarnica îndîrjire a celor ce — prin temniți — se mistuie în greva foamei și a setei, ca prin mucenicie să întărească și să înnobileze o ideie (căci numai acești martiri sînt de bună credință) — ideia revoluției sociale — a cărei inocență fragedă ca visul — căci vis este revoluția socială — o violează zilnic, cu bani furați — cel mai obiect Don Juan comunist ? G. M. Ivanov * r rușinos chip secretarii au proletari au Ajutorarea refugiaților greci Atena, 23 (Rador). Fostul ambasador american la Constantinopol, d. Morgenthau a plecat din Athena la Geneva și Londra pentru a se ocupa cu efectuarea împrumutului destinat pentru sprijinirea refugiaților greci. D. Morgenthau va interveni pentru vărsarea unui al doilea avans în contul împrumutului. Guvernatorul Băncii Naționale din Atena a plecat în același timp la Londra. CRONICA DRAMATICA „BIRUITORUL“, 3 asta de «id. Băbeanu și Vintili Itessi-Ștriami. (Teatrul Național) După o îndelungată și cu răbdare reînnoită experiență, direcția „Teatrului Național“ izbutește să ne dea o piesă originală bună, căci după Un Erou de d. Kirițescu Biruitorul d-lor Babeanu și Vintilă Russu-Șirianu, compensează atîtea originale neizbutite. Biruitorul aduce în teatru pe eroul zilei, pe omul care sintetizează mai bine epoca noastră : financiarul. Atmosfera piesei amintește pe Octave Mirbeut (Les Affaires sont les affaires) Emile Fabret Argent, les Ventres dorés), Henry Bernstein (Samson). Dacă romantismul își recruta eroic dintre militari (epoca post-napoleoniana) novatorii sociali, refractarii, inspirații (epoca post-revoluționară) realismul modern se supune noilor dominatori ai imaginației populare, regii aurului. Dacă războiul a fost într’o bună parte un raport de forțe economice,nu mai puțin revoluția rusească a fost înfrîntă în elanurile ei destructive de potentații finanței. Această predominare a pungilor de aur în viața modernă înfășoară într’o lumină aspră, de brutală poetizare pe acești pirați ai cifrelor. Eoismul înseamnă poezia puterii individuale, conținutul concepției variază după epoci: fizic în antichitate, moral în veacul al XIX, intelectual în al XX. Cîmpul de luptă al unui financiar este cu mult mai întins decît oricare altul, riscurile nemăsurate, curajul care i se cere nebânuit, oscilația între înnălțimi amețitoare și prăbușiri prăpăstioase, fac dintr'un financiar un admirabil portativ pe care fantezia unui romancier sau dramaturg să se poată juca în voe. Țesătura piesii Biruitorul este simplă, aproape tipică. Financiarul Strujan este pornit de jos și ajuns dominatorul vieții economice printr-o energie desfășurată cu o aprigă îndărătnicie (să nu uităm că financiarii sunt eroii favoriți ai ideologiei democratice). Strujan reprezintă nu numai o acumulare impresionantă de capitaluri, ci și o viață acumulatoare de cunoștinți. Strutan este un exemplar mai stilizat, mai înnălțat din familia lui Brachard (S’amson-Bernstein). Dacă autorii ar fi știut că d. Aristide Blank, nu numai că are o sensibilitate literara, dar este și creator literar, toate ziarele în ultimul timp nu vorbesc decît de lucrarea dramatică a acestui potentat al finanței,—desigur că-l făceau pe Strujan nu numai un fin cunoscător a lteraturii (vezi discuția cu Bunea, act 1), ci și un scriitor. Oricum, eroul piesii Biruitorul Strujan, este croit din stofă bună și din plin, cu dărnicie împodobit. Financiarul Strujan cunoaște pe soția unui funcționar din banca lui, și cum este prima femee care îi rezistă (este îndeobște știut că Donjuanii moderni nu mai poartă nici spadă, nici o mandolină dosită sub o largă pelerină, ci un carnet de cecuri), o dorință impetuoasă îi acaparează. Soția modestului funcționar devine pentru Strujan fructul oprit, deci fructul cel mai dorit. Actul I: Prevestitoare îngrijorări bănești ale soțului, intrarea lui Strujan în casa funcționarului său, supt un pretext oarecare, dînd de lucru soțului, care este foarte fericit de atenția patronului său, suficient răgaz ca, in lipsa soțului, Strujan să-și cucerească fructul dorit. Deși Maria, eroina, se simte oarecum umilită de mediocritatea soțului său Ștefan, un stilp de cafenea, nul, și trăește enervată de vulgaritatea morală a mamei sale, totuși o aspră concepție a demnității îi stăvilește dorințele de evadare din acest mediu, îi încarcerează nevoia de aventură. Rămași singuri, Stratan încearcă o rapidă cucerire, trece de la o fulgurare de vorbe frumoase, parfumate, amețitoare, la o violentă, brutală pornire. Maria i se împotrivește și se repede în camera soțului, care își făcea conștiincios datoria de slujbaș al băncii. Soțul încearcă o împotrivire, un gest de revoltă, de indignare dar este repede potolit de Strutan, care în prealabil își pregătise bolnița, dosarul unor cecuri falsificate de Ștefan. Condițiile impuse soțului spre a nu-i da pe mîna parchetului pentru fals și escrocherie , să vie soția lui spre a-i cere îndurarea, aici trebuia să se sfîrșească actul I. Autorii adaugă o scenă de o inutilă brutalitate, soțul transformat în conrucător al soției. Scena este prea oribilă pentru a nu fi suprimată, oricît realism ar concentra în ea. O altfel desfășurarea ulterioară a conflictului înlesnește suprimarea fără ca nimic din economia presei să sufere. Actul al II-lea, în cabinetul lui Strujan, Prinzivalle modern, care așteaptă ln cortul lui pe noua Maria Vanna. Deși în actul I nu ni se spune, totuși ne așteptăm ca Maria, soția lui Ștefan, să vie spre a-și salva soțul din ghiarele lui Strujan. Scena dintre Strujan și Maria este construită (dealtfel tot actul este admirabil construit) cu un simț de nuanțare cu o gradație ce denotă un simț dramatic rar. Trecerea bruscă de la o gamă sufletească la alta, de la brutalitatea simțurilor deslănțuite la o potolită sentimentalitate, subliniază ca o pată de umbră o parte dintr’un desemn. Strujan este învins fără luptă de Maria (vezi Maria Vanna). Actul al III, mai puțin viguros lucrat, aduce desnodămîntul. Maria iubește pe Strujan și se va smulge din mediocritatea sufletească a căminului. Biruitoare este numai dragostea. Piesa este bine închegată, personagiile, chiar cele secundare, lucrate cu grija de amănuntul caracteristic, ceia ce constitue o rară înțelegere a tehnicii teatrale. Și, mai presus de toate, piesa este scris frumos, cu fraza curată, literară. „Biruitorul“ constitue pentru „Teatrul Național“ un real succes iar pentru dol. Bâbeanu și Vintilă Russu Șirianu un debut care poate forma un admirabil punct de plecare al unei cariere literare încununată cu succes. Interpretarea este cea mai desăvirșită din anul acesta. O admirabilă alegere a interpreților, fiecare avînd partitura potrivit aleasă, un ansamblu stilizat, un joc concentrat și o înțelegere a rolurilor. Datoria în rolul lui Stratan a dat fără reticentă, o adevărată creație. Ponderat în gesturi, sigur,dominator, eroul a căpătat o plasticitate sugestivă. D-na Almasan Buzescu a fost neîntrecută: toate frămîntârile unui suflet tainic, toată revolta, toata durerea, toată brusca iluminare (actul III) au fost redate cu o discreție aleasă, cu o eleganță interioară de mare actriță, Dna Almajan Buzescu pășește pe primul plan între elementele de care dispune „Teatrul Național“, însemnam nici incorectitudinea unei anumite critici care a avut lipsa de conștiință profesională de a nu pomeni măcar de prezența d-nei Almasan Buzescu în ansamblul din „Biruitorul“. Un actor cu resurse nebânuite este d. Stăncescu, pe care direcția teatrului ar trebui să-i întrebuințeze mai des. Cu înțelegere interpretate celelalte roluri de d.d. Baltățeanu, Popp- Marțian, Vracca și V. Antonescu. .Montarea minunată (actul II mai ales), d. Cornescu înlesnește regisorilor reprezentații demne de prima noastră scenă. Pamfil Șeicaru ADMINISTRAȚIA . STRADA DOMNIȚA ANASTASIA NO. * XHLEM'ON 5/4*