Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-26 / nr. 94

BIP Z­ipa Un ministru maghiar s’a sim­țit dator să declare în Parla­mentul din Budapesta că nu exista niciun tratat secret între țara sa și a noastră. Probabil acela care a pus ?n­­trebarea aflase că s’a în­cheiat convenția prin care și noi și Magh­arii renunțăm la pagubele pe care ni le-am făcut reciproc și pe care e de dorit să nu nu se mai facem niciodată. De această convenție ne bucuram, diferen­dul adăugind încă la atîtea mo­tive de învrăjbire între cele doua popoare. Dar sa nu punem întrebarea: ce-ar fi dacă între Rom­îni și Unguri ar exista în adevăr o legătură de asigurare a viforului unora și altora? A­ fi ca, fără a crede în po­sibilitatea cine știe cărui sla­vism năvălitor, două neamuri care în Răsăritul Europei n’au vecini de sîngele lor sau, mai exact, fiindcă asupra sîngelui e mult di­spus, nu s’ar primejdui prin dușmănia lor, întăind încă mai mult o situație care în ea însăși e deșt­ul de rea. Ar fi, în special, că, atunci cînd A­sia ar porni din nou spre cu­ceriri tătărești, de care i se u­­sucă gîtlejul, n’ar fi în fața con­tinuatorilor lui Ginghiz-Han și Timur-lene numai bariere șu­brede, ci, fără nicio slăbiciune din simpatii de rasă, o singură hotărîre de-a apăsa, odatâ­ cu propria existența, pragul civili­zației occidentale, de care ne împărtășim de­o­potrivă. Ar fi că atîta Ungurime din teritoriile pe care nu le mai poate stâpîni politic ar fi ocrotită de noi în toate manifestațiile ei cul­turale. Ar fi că ne-am putea ajuta în viața economică, unde au­tea am avea sa ne învățăm de la vecinii din Apus. Ar fi, ar fi... Dar mai sunt pe lume oameni cuminți? fi. Mussolini trespire rezultatul alegerilor Rome, 24 April. — In ședința mare­lui consiliu fascist, d. Mussolini a rostit un discurs comentînd rezultatul alegerilor. Arată cam­ sunt sarcinile ce noul grup parlamentar fascist va avea de îndep­lnit, afirmă din nou necesi­tatea ca partidul să intre în cea mai perfectă disciplină colaborînd cu hăr­nicie la opera națională și încheie recunoscînd starea bună a situației în țară. Consiliul adoptă apoi în unani­mitate moțiunea salutînd poporul ita­lian care în plină libertate a oferit guvernului fascist consimțimîntul său într-un mod cum nici unui alt guvern nu i-a fost dat pănă acum să-l pri­mească. 13 A fi A­V­R­E Desigur că zelul e o virtute fru­moasă , dar trebuie folosit cu pru­dență. Așa încît, văztnți avalanșa de articole, de broșuri și de discursuri care dau cu cea mai largă genero­zitate teepuri de bună purtare în po­litică, nu poți să nu gindești că ex­cesul de zel strică. E oare nevoie de sol nine pa'avre spre a învăța ne cei ci cunosc datoria lor de căpetenie și înțelesul elementar al vieții pu­blice ? G­ija m­t­reselor cetîțenilor are oare nevoie de discursuri ? Pres­tigiul țer­i atîrnă el de virtuozitatea unui predicator ? Se face apel la bunele sentimente ale po­porului : ajuns-am oare acolo că trebuie să deșteptăm sau să în­curajăm aceste sentimente cu cuplete și ca orchestră ? Să inviți oameni la o ședință de retorică sau la cetirea unui articol pentru a-l lămuri cî au­datorii pe care trebuie să și le înde­plinească după sfaturile improviza­­ț­ior * îndrum­itori» al moralei, și po­ Eticei ? Dacă locul acesta a ajuns în a­­devăr de utilitate publică, apoi în­semnă să n­u mai nădăjduim în ni­mic, înrăită cineva o generație și­­îl adu­se să « demons­te [de ce-al» u­­nor anumite lucruri. Se spun desigur lucruri frumoase de către făuritorii aceștia de predici rostite sau scrise. Domniile lor sunt elocvenți, căci cine oare nu-i eloc­vent în vremea noastra ? Și ar putea convoca un congres mai mult. Miss­­rccordie / Congresul sfătuitorilor po­porului ! Numai că nu e nevoie. Su­fletul mulțimei e azi destul de în­cărcat : cei mai trebuiesc fraze ? Dacă poporul are nevoie de lămu­riri complimentare asupra chestiuni­lor despre care îl întrețin așa zișii lui sfătuitori, asupra a ceia ce tre­buie să cugete și să facă, inima și judecata îi vin în ajutor. Îndru­mătorii aceștia tăcuți, dar elocvenți, prețuiesc mai mult ca toți scriitorii și oratorii din­ lume pentru a predica do­crina cea bună, ei se rostesc în­­tr’o limbă lesne de înțeles. Ci­ despre cei ce nu înțeleg și nu simt. ÎL poate oare cineva convinge prin persuasiune și elocvență ? Și ap­o, o națiune puternică nu e o rasă de s­olari ingrați, ci o familie de ființe conștiente; o batjocorești lă­muri­n­du­i în cîteva lecu­­ni voința de a trăi cît mai bine într’o țară cît mai prosperă. Inconștienții sau mistificatorii nu pot fi siliți sa tacă prin articole și di­cursuri. Palavrele chiamă alte pa­lavre. Desigur că nu avea nicio pre­tenție literară cel care a inventat faimoasa poruncă: „ Tăcere în front!“ Dar era în schimb un convins al dis­­ciplnei. Și de atare disciplină au nevoie „educatorii poporului“, aceia cari, chiar după ani de formule de­mocratice, nu pot înțelege ce înseam­nă respectul față de spiritul adver­­ mărului și se arată gata sa dea la cap oricui manifestă adorația unei idei potrivnice. Cine poate oare sâ se socoată si­gur pe credința lui, dacă nu imbe­cilii? Trebuie să nu fi ceti cineva ni­mic în viață, nici chiar ziarele, ca să ignoreze că orice princip­u într­u­nește în echivalență obiecțiuni nega­tive împotriva adevărului lui, și ar­gumente afirmative ale puterii lui. E rușinos ca într’o țară ca a noa­stră unde toleranțe necesare să nu domine mai bine elanurile sectarilor. Da, democrația trebuie să fie e­ducătoare. Da, ea datorește genera­țiilor noi învățămîntul în același timp r<­ia de la Craiova Vă amintiți sfîrșitul femeilor care au tîrît după ele un roiu de admiratori ? Vă amintiți de dominatoarele, de a­­mețitoarele femei care au decorat intriga amoroasă a unei epoci ? Ce oribil sfîrșesc. Țîitoare de case cu storurile discret lăsate în jos, în case în care se intra după ce omul în­călzit de fiorurile unei primăveri par­fumate, și-a luat măsurile de precauție uitindu-se la dreapta, la stînga, în susu­l și în josul străzii. Femeile frumoase, profesioniste ale amorului , sfârșesc î­n dăobște la fel. Cel care s’a sprijinit nu pe temeinicele lui puteri sufletești ci, vai, pe schimba­­toarea dragoste a mulțimilor, trebuie să se aștepte la același tragic sfîrșit ca orice femeie frumoasă. O. general Averescu a avut nu un­ roman politic, ci un roman de aventuri populare, uriașă popularitate în 1919, ca în 1921 să cheme nu fanatici ci simpli curioși, exact aceiași curioși cari s’ar duce la filmul ce­ ar rula „mormântul lui Tutankamon”. Fiecare om politic știe la cîte artificii de tactica trebuie să recurgă, atunci cînd mulțimea îl ignoră, dar nimeni nu s’a gî­ndit să coboare propaganda elec­torală la o oribilă harmataie cu tobe, clarinete, tromboane a unui circ am­bulant. Și la Craiova s’a întîmplat și această dureroasă mascaradă. D. ge­neral Averescu a ținut o întrunire la Craiova, și cum întreaga organizația a partidului poporului a urmat pe d. C. Argetoianu, cîțiva ciraci ai oricui s’ar fi coborît să le întindă o mînă, au introdus sistemul practic al panoramei, plimbînd pe străzile pașnice ale orașu­lui oltean, care împodobite cu stegu­­lețe tricolore (bietul nostru simbol la ce chinuri este supus) în care cîntau agenții electorali îndoctrinați la cîr­c­um­ă, strigînd printre sughițuri oribila urare rîgîită „trăiască“. S’a strîns lumea, curioasa, îngădui­­toarea lume s’a strîns. Ca la o casă falită toba s’a bătut, spre a acoperi cu ritmul asurzitor suspinul neauzit al fantomei unei po­pularități duse pentru totdeauna. Cine­va dintre tirzii admiratori ai generalu­lui l’a asemul­it, fiindcă întrunirea se făcea în ziua de Florii, cu Chris in­land în Ierusalem și primii cu ramuri înverzite de sab­ie, un preot rătăcit la întrunire își va fi făcut cruce, bietul general s’a simțit umilit de această ne­dorită ase­mănare. Fragmentul de partid al poporului se va plimba din oraș în oraș turbu­­rînd pacea provinciei cu zarva de cîteva ore a unei întruniri sfârșită cu obligatoriu masă-banchet, unde elo­­cința vinului se revarsă din plin. Dar toba de la Craiova este o tragică prevestire. Te întorci cu anii înapoi și cînd evoci imensa energie populară izbucnind de entuziasm ca u­n geizer, dragostea aceia îngrămădită într’un ritm unic, intr’un ritm ca o uriașă bătaie de inima, dragostea aceia iz­bucnită spontan ca un țipat de bucurie, nu factice și întreținută cu formula unei lupte de clasă, dragostea risipită fără folos a fost cea mai vinovată irosire a idealismului popular. Gene­ralul Averescu a fost popular­ prin ce minune de alchimie morală a fost transformat în erou al imaginației po­pulare cine ar putea explica? Și puterea aceasta de dominație utilizata doar pentru promovoarea po­litică a fenicilor athanasii sau a fran­­cilor? Ce vinovata pierdere! Toba de la Craiova cu zgomot de bulgări de pămînt rostogoliți pe sicriul unde doarme somnul de veci o legendă ! Femeile frumoase — oamenii popu­lari, ce ciudată apropiere în ascen­siunea și în agonia lor. Nu cumva aceleași forțe sufletești le înlesnesc gloria de o clipă? Pamfil Șeicaru moral și practic al științii vieții, al drepturilor și datoriilor lor, dar a­­ceasta nu se face prin frazeologie de bilet de c­are cei cari în cadrul parlamentar au arătat că n'au nimic de-a face cu educația. Diatribele absurde hrănesc, în zi­lele de luptă, relele energ­i. A le tran­sforma în predici moralizatoare, ne­­glijînd de a pune la același diapa­zon teoriile educatoare și practica cotidiană, e o uitare, care poate fi fatală. Ion Dragu Ecouri Vacanțe! Cuvîntul școlăresc care ne urmărește în viață, atunci cînd asprele silința ale școa­­lei s’au sfîrșit pentru noi, cuvînt care păs­trează un înțeles adînc, chiar cind e apli­cat vieței celei mai puțin muncitoare. înțelesul acesta nu e acela de a nu face nimic după ce ai muncit, ci mai degrabă o destindere a vieții noastre obișnuite. E mulțumirea de a fi, cîteva zile, alt om, aiurea. Și lucrul acesta e deja o fericire. Cei cari nu sunt niciodată în vacanță, fie din gust pentru imobilitatea îndeletnicire­­lor obișnuite, fie din pricina cerințelor func­țiunilor lor, sînt realmente de plîns. A face același lucru în toate zilele, este a izgoni si sine însuși progresiv, putința de a simți o fericire, tot atit de prețioasă ca însăși fericirea. Este a exclude grija perfecțiunei. Este a­dormita, și poate că e chiar a muri în fiecare zi cîte puțin. Viața fără va­canțe, e mersul somnambulic al Jidovului- Rătăcitor, care nu se duce nicăieri, fiindcă nu se poate opri nicăieri. Nu știu dacă anul acesta postul a fost ori nu respectat ca pe vremuri. Nu e mai puțin adevărat că greutățile vieții gospo­dărești i „a aî putut impune și celor cari au fost totdeauna vrășmașii lui. Că postul Paștilor e instituit de Apostoli sau că-și trage origina de la papa Teles­­iuriu, în al doilea veac al erii creștine, iată o chestiune care ni se indiferentă: Unii au văzut în postul Paștilor una din legile de igienâ pe care primii legislatori le-au pus ,apt protecțiunea Ființei Supreme tocmai fiindcă le socoteau nespus de folositoare popoarelor lor. După trecerea Iernii, atunci cind păm­în­­tul, după cum zice Virgil, este umflat de primăvară, “vere turnet“, toți igieniștii so­­cot excesele dăunătoare și recomandă ve­­getarianismul. Persoanele care nu vor să vadă instituțiunea postului decît din acest punct de vedere, cugetă că pregătirea prin î­nfrînare și austeritate a sărbătorlor Paș­­teluil n’ar fi decit pretextul religios dat u­­nei înțelepte legi omenești pe care inițiatorii ei voiau s’o facă indispensabilă, in vreme ce spiritele cucernicei­ socotesc ca singura cauză în care nu intră nimic omenesc. Ori, instituțiunea postului vine tocmai din Orient, unde epoca înfrinărei coincide cu redeșteptarea firei și cu întăiele roade ale pămîntului, în vreme ce la noi această e­­pocă e cuprinsă în cea mai mare parte in­­tr’un anotimp aspru și nerodnic. Cei cari se achită cu scrupulozitate de datoria aceasta, trebuie să știe că sunt de­parte de începuturile tradiției, în ce pri­vește respectarea postului și că, judecind cu rigurozitate, nimeni nu mai face excep­ție de la adevărata regulă căci din îndul­ciri in­toleranțe, am­ ajuns sa ne insimnăm atit de puțin incit cei cari respectă postul nu au dreptul să mustre pe cei cari se dis­pensează de­ci. Yorick RÂSPÎNDIȚI NEAMUL ROMÂNESC Revoluția în Balcani Nu se vede. Nu se simte. Numai frumosul pseudonim, Zinoviev, președintele Cominternului (adică a Internaționalei comuniste), în ședința plenară a prezidiumului acestui pașnic Comintern, o prevede, o formulează și­­ ceia ce reese logic din personali­tatea vitejească a tov. Apfelbaum), o și ordonă. E zeu al revoluțiilor și des­fundă, învrăjbind, stihiile sociale cînd vrea și unde vrea. „Mișcarea răscoalelor în Bulgaria n anul 1925, spune tov. Gherșcu, e numai un mic preludiu spre izbucnirea Marei Revoluții în Balcani. In penin­sula balcanică, țăranii cultivatori ai pămîntului au cea mai mare însemnă­tate în mijlocul celorlalte grupări so­ciale de aceia anume mi am porun­cit (Gherșcu a poruncit, o, timpuri, o, moravuri!) secțiunilor balcanice ale Internaționalei Comuniste să realizeze cele mai strînse legaturi cu țăranii, și nu numai teoreticește, dar și practic, de­oare­ce aceată chestiune nu e re­­zolvată încă nicăiri în Europa de Apus în sens pozitiv, pe cînd în Balcani există toate considerațiunile să cre­dem, că aceasta misiune a tovarășilor noștri balcanici se va încununa cu succes. „Vom da o atenție deosebită comu­­nizarii tineretului, fiindcă în el e scă­parea noastră. Comuniștii și tinerii în­cercați trebuie să intre cu ori­ce preț în sindicatele profesionale cari se gă­sesc supt influența socialiștilor mode­rați, pentru ca să dizolve pe acești socialiști. „Tactica frontului unic e folositoare numai nouă, fiindcă contribuie la în­tărirea organizațiilor noastre și la mo­bilizarea clasei m­uncitorești. „Proletariatul internațional trebuie cu orice preț să susțină partidul co­munist rus, silit din considerații de tact să se abată pentru scurt timp din calea arătată de Karl Marx. E numai un mijloc de se a păstra pozițiile o­­cupate și de a întări și mai mult dic­tatura proletariatului.” („Pravda, No. 78.) Ce nu e clar aici? Totul e clar. Partidul comunist rus s’a abătut din calea lui Marx. Șefii se ceartă. Unii se îmbogățesc. Alții stau îngenuchiați în fața impe­rialiștilor. Sunt și de aceia cari în Suhum-Kale se zgâăcesc su­b răsufla­rea pătimașă a nevestelor lor blonde. Personal Zinoviev, despodobind bur­ghezia de prejudiciile ei seculare, îm­podobește capul și brațele decoltate ale tovărășei Adelaida, o fostă dan­satoare, „amica“ lui — cu aceleași prejudicii burgheze: pietre scumpe, coliere, diademe. Și, ceia ce e prin­cipal, lipsește decorul și scena re­voluționară : căci drama comunistă nu se poate monta numai într’un plenum de capi de tovarăși, sau în sterpe ciorovăeli diplomatice la Londra. Ca să nu se abată cu totul, până la complectă rătăcire, până la scrîn­­teala rațiunii comuniste, tovarășul Zi­noviev din Moscova întreprinde pro­fesionalele sale provocații. Revoluția pentru ei e o meserie. A încercat în Rusia, n’a reușit, a scos la iveală pe țeran, care mijind din ochi a bom­bănit .• „revoluție ?“ Dacă am pămînt, ce-mi mai trebuie! A trimis pe So­­­bolson căruia i se mai zice — Radek, în Germania să facă revoluție, și a făcut-o așa de bine încît pășește a­­cum în urma ei Ludendorff și Prințul moștenitor. A trimis pe Vorovschi la Roma, cu promisiuni pentru lucrătorii de acolo și cu lingurițe de aur, a ră­sărit Mussolini ca să devasteze orga­nizațiile comuniste. Peste tot succese,­­ însemnînd abaterea de la Marx, a­­dică aducerea reacției. Și ca să nu-și trădeze profesia de Don Juan al re­voluției, vrea să o vadă și în partea celei mai mici rezistenți și a celei mai nevăzute coruptibilități, în Bal­cani. Cu dolari falși la început, cu dolari autentici mai tîrziu și până a­­cum, a conrupt partidele socialiste, a amețit capul „șefilor“ cu fericitoare plimbări la Viena și la Paris — cînd ei visau la cîteva picături de unt­­ă­delemn în ciorba lor de fasole. De aceia fostul purtător al gea­mantanelor lui Lenin, încântătorul Don Juan al revoluției mondiale, vorbește „am po­run­cit! Da. Gaerscu a ajuns să poruncească, peste trupurile con­stituțiilor, peste realitatea Parlamen­telor și să con­duca a­cele forțe so­ciale ale Statelor, cari organizate pe principii de luptă socială, reale, po­sibile, verificate, și cinstite, ar putea într’o scurtă perspectivă de timp și pe prețul unor imperceptibile jertfe să micșoreze inechitățile sociale și să devină, cînd evoluția va fi gata, un factor de guvernare și de transfor­­m­ism. Da. Gherșcu a poruncit, și aduce­­ți-vă aminte de tragedia proletariatu­lui bulgar, de pildă, înșelați, amețiți de roluri miraculoase de seduceri dulci (dolarii rămâneau la șefi), sforțîndu-se să intre într’o lume preschimbată ce i-o arătau aproape, la o chemare a șefilor — adică la o poruncă a lui Apfelbaum din Moscova — au ieșit pe străzi, pe baricade, s’au luptat cinstit, curagios și au lăsat 20 de mi de morți. Colarov, secretarul comin­­terului și Dimitrov, fruntaș comunist, au fugit de pe cîmpul de luptă, în automobile, în cel mai ce se poate închipui. Gherșcu a poruncit, fugit, dar 20 de mii de rămas uciși. Acum devastîndu-le or­ganizațiile, Guvernul nu le mai ad­mite întâlnirile, unde pa rcina iluziilor lor el pi­tea să facă cel puțin re­chi­­zitorul ademenirilor pungășești. Șefii ? Ei stau la Viena, la Moscova, la Pa­ris. Ei au trădat picăturile de untde­lemn în ciorba de fasole, o mizerie ce se justifică o luptă socială, și acum plutesc în larguri de­­ mări ca să se distreze de rușinea unui viol... Asta e revoluția în Balcani. Nu ni se rupe inima oare de băr­băteasca și zadarnica îndîrjire a celor ce — prin temniți — se mistuie în greva foamei și a setei, ca prin mu­cenicie să întărească și să înnobileze o ideie (căci numai acești martiri sînt de bună credință) — ideia revoluției sociale — a cărei inocență fragedă ca visul — căci vis este revoluția so­cială — o violează zilnic, cu bani fu­rați — cel mai obiect Don Juan co­munist ? G. M. Ivanov * r rușinos chip secretarii au proletari au Ajutorarea refugiaților greci Atena, 23 (Rador).­­ Fostul am­basador american la Constantinopol, d. Morgenthau a plecat din Athena la Geneva și Londra pentru a se o­­cu­pa cu efectuarea împrumutului des­tinat pentru sprijinirea refugiaților greci. D. Morgenthau va interveni pentru vărsarea unui al doilea avans în contul împrumutului. Guvernatorul Băncii Naționale din Atena a ple­­cat în același timp la Londra. CRONICA DRAMATICA „BIRUITORUL“, 3 asta de «id. Băbeanu și Vintili Itessi-Ștriami. (Teatrul Național) După o îndelungată și cu răbdare reînnoită experiență, direcția „Tea­trului Național“ izbutește să ne dea o piesă originală bună, căci după Un Erou de d. Kirițescu Biruitorul d-lor Babeanu și Vintilă Russu-Șirianu, com­pensează atîtea originale neizbutite. Biruitorul aduce în teatru pe eroul zilei, pe omul care sintetizează mai bine epoca noastră : financiarul. At­mosfera piesei amintește pe Octave Mirbeut (Les Affaires sont les af­faires) Emile Fabre­t Argent, les Ven­tres dor­és), Henry Bernstein (Sam­son). Dacă romantismul își recruta eroic dintre militari (epoca post-napoleo­­niana) novatorii sociali, refractarii, inspirații (epoca post-revoluționară) realismul modern se supune noilor dominatori ai imaginației populare, regii aurului. Dacă războiul a fost într’o bună parte un raport de forțe economice,nu mai puțin revoluția ru­sească a fost înfrîntă în elanurile ei destructive de potentații finanței. A­ceastă predominare a pungilor d­e aur în viața modernă înfășoară într’o lumină aspră, de brutală poetizare pe acești pirați ai cifrelor. E­oismul înseamnă poezia puterii individuale, conținutul concepției variază după epoci: fizic în antichitate, moral în veacul al XIX, intelectual în al XX. Cîmpul de luptă al unui financiar este cu mult mai întins decît oricare altul, riscurile nemăsurate, curajul care i se cere nebânuit, oscilația între înnălțimi amețitoare și prăbușiri pră­păstioase, fac dintr'un financiar un admirabil portativ pe care fantezia unui romancier sau dramaturg să se­ poată juca în voe. Țesătura piesii Biruitorul este sim­plă, aproape tipică. Financiarul Stru­­jan este pornit de jos și ajuns domi­natorul vieții economice printr-o e­­nergie desfășurată cu o aprigă îndă­rătnicie (să nu uităm că financiarii sunt eroii favoriți ai ideologiei demo­cratice). Strujan reprezintă nu numai o acumulare impresionantă de capi­taluri, ci și o viață acumulatoare de cunoștinți. Strutan este un exemplar mai sti­lizat, mai înnălțat din familia lui Bra­chard (S’amson-Bernstein). Dacă au­torii ar fi știut că d. Aristide Blank, nu numai că are o sensibilitate lite­rara, dar este și cre­ator literar,­­ toate ziarele în ultimul timp nu vor­besc decît de lucrarea dramatică a acestui potentat al finanței,—desigur că-l făceau pe Strujan nu numai un fin cunoscător a­ l­teraturii (vezi dis­cuția cu Bunea, act 1), ci și un scrii­tor. Ori­cum, eroul­ piesii Biruitorul Strujan, este croit din stofă bună și din plin, cu dărnicie împodobit. Financiarul Strujan cunoaște pe soția unui funcționar din banca lui, și cum este prima femee care îi re­zistă (este în­deobște știut că Don­juanii moderni nu mai poartă nici spadă, nici o mandolină dosită sub o largă pelerină, ci un carnet de ce­curi), o dorință impetuoasă îi acapa­rează. Soția modestului funcționar de­vine pentru Strujan fructul oprit, deci fructul cel mai dorit. Actul I: Prevestitoare îngrijorări bănești ale soțului, intrarea lui Stru­jan în casa funcționarului său, supt un pretext oarecare, dînd de lucru soțului, care este foarte fericit de a­­tenția patronului său, suficient răgaz ca, in lipsa soțului, Strujan să-și cu­cerească fructul dorit. Deși Maria, eroina, se simte oarecum umilită de mediocritatea soțului său Ștefan, un stilp de cafenea, nul, și trăește ener­vată de vulgaritatea morală a mamei sale, totuși o aspră concepție a dem­­­­nității îi stăvilește dorințele de eva­dare din acest mediu, îi încarcerează nevoia de aventură. Rămași singuri, Stratan încearcă o rapidă cucerire, trece de la o fulgu­­rare de vorbe frumoase, parfumate, amețitoare, la o violentă, brutală por­nire. Maria i se împotrivește și se repede în camera soțului, care își făcea conștiincios datoria de slujbaș al băncii. Soțul încearcă o împotrivire, un gest de revoltă, de indignare dar este repede potolit de Strutan, care în prealabil își pregătise bolnița, do­sarul unor cecuri falsificate de Ștefan. Condițiile impuse soțului spre a nu-i da pe mîna parchetului pentru fals și escrocherie , să vie soția lui spre a-i cere îndurarea, aici trebuia să se sfîrșească actul I. Autorii adaugă o scenă de o inutilă brutalitate, so­țul transformat în conrucător al so­ției. Scena este prea oribilă pentru a nu fi suprimată, oricît realism ar con­centra în ea. O altfel desfășurarea ulterioară a conflictului înlesnește su­primarea fără ca nimic din economia presei să sufere. Actul al II-lea, în cabinetul lui Strujan, Prinzivalle modern, care aș­teaptă ln cortul lui pe noua Maria Vanna. De­și în actul I nu ni se spune, totuși ne așteptăm ca Maria, soția lui­­ Ștefan, să vie spre a-și salva soțul din ghiarele lui Strujan. Scena dintre Strujan și Maria este construită (de­altfel tot actul este admirabil cons­truit) cu un simț de nuanțare cu o gradație ce denotă un simț dramatic rar. Trecerea bruscă de la o gamă su­fletească la alta, de la brutalitatea simțurilor deslănțuite la o potolită sen­timentalitate, subliniază ca o pată­ de umbră o parte dintr’un desemn. Stru­jan este învins fără luptă de Maria (vezi Maria Vanna). Actul al III, mai puțin viguros lu­crat, aduce desnodăm­întul. Maria iu­bește pe Strujan și se va smulge din mediocritatea sufletească a căminului. Biruitoare este numai dragostea. Piesa este bine închegată, personagiile, chiar cele secundare, lucrate cu grija de a­­mănuntul caracteristic, ceia ce consti­­tue o rară înțelegere a tehnicii tea­trale. Și, mai presus de toate, piesa este scris frumos, cu fraza curată, li­­­terară. „Biruitorul“ constitue pentru „Tea­trul Național“ un real succes iar pen­tru dol. Bâbeanu și Vintilă Russu Șirianu un debut care poate forma un admirabil punct de plecare al unei cariere literare încununată cu succes. Interpretarea este cea mai desăvir­șită din anul acesta. O admirabilă a­­legere a interpreților, fiecare avînd partitura potrivit aleasă, un ansamblu stilizat, un joc concentrat și o înțe­legere a rolurilor. D­atoria în rolul lui Stratan a dat fără reticentă, o adevărată creație. Ponderat în gesturi, sigur,dominator, eroul a căpătat o plasticitate suges­­ti­vă. D-na Almasan Buzescu a fost neîntre­cută: toate frămîntârile unui suflet tai­­nic, toată revolta, toata durerea, toată brusca iluminare (actul III) au fost redate cu o discreție aleasă, cu o e­­leganță interioară de mare actriță, D­na Almajan Buzescu pășește pe primul plan între elementele de care dispune „Teatrul Național“, însemnam nici incorectitudinea unei anumite cri­tici care a avut lipsa de conștiință profesională de a nu pomeni măcar de prezența d-nei Almasan Buzescu în ansamblul din „Biruitorul“. Un actor cu resurse nebânuite este d. Stăncescu, pe care direcția tea­trului ar trebui să-i întrebuințeze mai des. Cu înțelegere interpretate cele­lalte roluri de d.d. Baltățeanu, Popp- Marțian, Vracca și V. Antonescu. .Montarea minunată (actul II mai ales), d. Cornescu înlesnește regiso­­rilor reprezentații demne de prima noastră scenă. Pamfil Șeicaru ADMINISTRAȚIA . STRADA DOMNIȚA ANASTASIA NO. * XHLEM'ON 5/4*

Next