Neamul Românesc, decembrie 1932 (Anul 27, nr. 268-289)

1932-12-08 / nr. 272

Anul XXVII. — Nr. 272 NEAMUL ROMANESC la axul Partidului Nationalist-Democrat DIRECTOR POLITIC N. IORGA REDACȚIA :1 ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI (I) Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) Telefon 312/60 Jei 8 Decernări ® 1032 & 2 LEI ABONAMENTSI Pe un an, 600 tei. Pe șase Iani, 300 tei In țară ga a­ra autorități și institu­iant: 1000 tei In străinătate­­ Pe un an, 1200 Lei ! Pe șase lani, 600 Lei DIRECTOR N. GEORGESCU INTERNE . Un dram de sinceritate ar pu­tea să reabiliteze trecutul greoi, plin de păcate, în care nepreoe­­d­erea aducătoare de primejdii a constituit un apanaj permanent al conducătorilor. O fanimă de curaj, de curaj târ­ziu, ar avea și ea rezultate extra­ordinare. O întreagă clasă politică ar putea, măcar acum, sa spună fățiș că trista neprevedere de ori se poate îndrepta printr’o sinceră spovedanie și promptă reculegere. Dar și acum, minciuna, pe care poetul atâtor dureri, o găsea in 1915 printre sfetnicii Coroanei, crede că e capabilă să-și strecoare clientela, fără nici o recunoaștere că ea e autoarea stărilor de azi.­­Mai mult decât oamenii, împreju­rările impun însă, o altă îndru­mare de stat. In forma, cu metodele lor de ori și, de azi, pe care voesc să le per­manentizeze mâine, partidele afi­șează o ușurință care merge până la naivitate. Cred încă posibilă continuita­tea sistemului ale cărui rezultate tragice se văd. Ba, pe alocuri, se vorbește chiar de recenta izbândă electorală a cutărui club în așa numitele alegeri comunale și jude­țene.* • 'Guvernul se felicită călduros,­­prin glasul marelui democrat care este d­. Armand Călinescu, — de „glasul” țărei, auzit în aceste ale­geri „gospodărești”. Intonațiile celebrului glas, co­lectat în recipientele sonore care se numesc urne, ar vădi înclinările țărei spre domnii Mihalache, Se­per Bocu și Pompiliu Ioanițescu. Proporțional cu ceea ce a recol­tat d. Armand Căilinescu în ale­gerile generale, dragostea mulțimi­lor înțelegătoare a sporit pentru guvern, în chip aproape amenin­țător. S’ar crede, după cotele dela Să­laj, sau din Storojineț, că opinia publică, analfabetă pe alocuri, dar adânc democratică, se abandonea­ză în mâinile catifelate ale seriei politicienilor de carieră, azi la con­ducere. Guvernul vede în ridicarea pro­centului electoral, pentru el, simp­­tomele unui veritabil delir popu­lar, pentru dragii domni, cari che­mați să salveze țara, au reușit in­tri o măsură considerabilă. Blândul Vlahuță o fixa în 1915, în strofe de foc locul, unde sălă­șlui­a minciuna în 1915, în aparta­mentele regești. Ea și-a multiplicat azi tacâ­murile și îndrăzneala. Se laudă fără pudoare, susți­nând că Țara o îndrăgește și o alintă, pentru că încă odată­ câ­teva zeci de mii de naivi, au fost chemați să participe la o masca­radă electorală, la fel de groso­lană.... Iar Regele, tânărul și volunta­rul Rege de eli, sau crede, și în acest caz nu mai e nimic de adău­gat, sau, înțelegând la ce misti­ficare e invitat să participe, jude­când cum se cuvine pe distinșii Săi sfetnici, nu așteaptă de­cât clipa când să-i trimeată la plim­bare... Ceea ce n ar fi desigur, cea mai aspră dintre recompensele meri­tate, după jalea și ruina peste care, și în sfidarea cărora, politicianis­mul are timpul și obrazul, să se felicite. . . Fiscul delicvent — Articolul 350 din codul pe­nal interzice jocurile de noroc, pedepsind cu închisoare pe cei cari le patronează în casa lor. Acest articol și-a găsit numeroa­se aplicări și nu puțini au fost aceia cari au avut să sufere rigo­rile legii pe urma faptului că s’au făcut vinovați de acest de­lict. Printr’un consimțimânt tacit s’a tolerat însă, de-a lungul ani­lor, funcționarea câtor­va „clu­buri“ așa zise „închise“ în cari calitatea și situația persoanelor cari le frecventa constituiau o garanție că nici una din urmările cari au îndreptățit pe legiuitor să interzică jocul de cărți nu se va produce. Să le numim, erau „Clubul Regal“, „Jockey-Club“, „Clubul Tinerimii“ și încă două­­trei cluburi cel mult cari se bu­curau de intangibilitate în ce pri­vește interzicerea legală. Deși se juca în aceste cluburi, lipsind constatarea legală a flagrantului delict, ele nu erau considerate ca contraveniente. Mai târziu, alte cluburi, de a doua mână, au început să func­ționeze cu toleranța interesată a autorităților care, totuși, le impu­neau oare­care reguli de respect. In tot acest timp, „tripourile“, — așa erau denumite cluburile cari nu se bucurau de toleranță,­­ e­­rau cercetate de reprezentanții parchetului cari dispuneau închi­derea localurilor și trimiterea în judecată a delicvenților. Până ce, printr-o lege specială, se înființează Cazinoul de la Si­naia, decretat exteritorial în ce privește prevederile codului pe­nal și se recunoaște oficial o ex­cepție legală la art. 350 c. p. De atunci și până în momentul de față s’au înființat în orașele mari, în stațiunile balneare și în Capitală, nenumărate așa zise cluburi în care naivii sau vițioșii sunt exploatați de cei cari trăiesc pe urma jocurilor de noroc, tran­sformate de ei în jocuri la sigur. Și iată că, în loc să stârpească această cangrenă care amenință societatea românească ministerul de finanțe adresează administra­torilor financiari următoarea sur­prinzătoare circulară cu privire la jocurile la noroc : „Ministerul de finanțe a invitat administrațiile financiare să-i îna­inteze de urgență un tablou al ca­selor de jocuri de noroc d­in jude­țul respectiv: cluburi, cazinouri, cercuri și orice alt local public, sub orice denumire și unde se fac jocuri de noroc. Se va aduce la cunoștința tutu­ror acestor casse de jocuri de no­roc, să verse administrației finan­ciare cota de 20 la sută prevăzută, c­e legea din 1 Aprilie 1916 și de regulamentul și, publicat în Mo­nitorul Oficial, no. "? din 5 Iulie 1916, h sfârșitul fiecărei luni, ur­mând ca administrațiile financia­re până la 5 ale lunei viitoare să înainteze ministerului contul de gestiune al vărsărilor ce s’au efec­tuat. In caz de refuz sau întârzieri de plată, se va raporta ministerului, pentru a dm măsuri de închiderea casselor de joc sau interzicerea de­finitivă a jocurilor din clubul re­spectiv. Administrațiile financiare vor lua contact cu primăriile locale respective pentru ca împreună și de comun acord, să proceadă la măsurile ce urmează să ia pentru asigurarea cotei de 20 la sută ce se cuvine statului, din încasările bru­te la jocurile de noroc, conform legilor respective care îi dă drep­tul la aceste încasări și conform deciziei Curței de apel, secția III-a București cu No. 242 din 25 Sep­tembrie 1950, care precizează a­­ceste drepturi ale statului. Până la 9 Decembrie a.c., cel mai târziu administrațiile finan­ciare vor înainta ministerului ta­bloul cerut la primul aliniat din sus menționatul ordin, precum și un raport asupra celor ordonate la aliniatele 2 și 5”. Cei cari au considerat, în legis­lația noastră ca și toate legisla­țiile, jocul la noroc ca un delict, au avut temeinice motive cari subsistă și azi, — mai ales azi. Jocurile la cărți împing pe cei slabi de fire la desnădejde, la cele mai scandaloase promiscui­tăți, la crimă ; aduce desnădej­­dea și jalea în familii ; este un agent disolvant al societății. Ca­zurile, dintre care unele recente și dureros de concludente, nu lip­sesc. Și totuși, ministrul de finanțe vine, printr’o simplă circulară și recunoaște libertatea de a se juca cărți, ba chiar are aerul că ofer­tează și încurajează deschiderea de noui tripouri, cu condiție să... dea și Statului a cincea parte din câștigul ilicit, și pedepsit de co­dul penal. O supra-licitație de tripouri pentru împlinirea golu­rilor tesau­rului. Se aude că d. Madgearu se gân­dește și la o lege care să regle­menteze jocurile la noroc. Adică la desființarea art. 350 din codul penal, până la abrogarea căruia ti­tularul ministerului de finanțe rămâne, pe urma circularei de mai sus, el însuși un delicvent, patronând imensul tripou în care va fi transformată țara întreagă, și în care se va juca cărți, ruletă, „uite popa“ și alte jocuri. Cari, totuși, nu vor aduce nimic statu­lui, partea acestuia urmând să fie împărțită între patronii spelun­cilor și „comisarii guvernului“ numiți pe procopseală spre a controla cariotele. La drept vorbind, cu această soluție a crizei financiare debu­tează ministrul care nu s’a în­vrednicit până acum nici măcar să întocmească budgetul al cărui exercițiu urma să înceapă luna viitoare. . . Să-l felicităm ? „ALEGERI“ Uitați-vă la resul­ta­tul „alegerilor" pentru consiliile județene. Ele înfățișează haosul, teribilul haos i­are e în capul­­ votanților. Vin bieții oameni une­ori încadrați de agenții cari acum nu se mai mulțămesc cu bîta clasică, ci lucrează cu cuțitul și cu toporul, vin la alegeri județene, fără să știe bine ce e aceia un Consiliu județean. Me­rg și, ca totdeauna, „votează" și ei în neștire. Abia trei și colo, prin părțile ardelene, bănățene, ungurene, prin colțurile cu Ucrai­­nieni, bine dresați, ale Bucovinei deosebești o conștiință a actului ce se săvîrșește, a sco­pului urmărit. Din urnă iese ce ? Ori Consilii învrîstate în care nu se va putea lucra nimic, căci gîndul unora și a altora e numai de distrugere­a adversarului. Ori masive formațiuni de par­tid care vor ținea doar cîteva luni, pentru că nici un guvern nu poate fi asigurat atîta vreme cît îl amenință legăturile Coroanei, din prima zi a guvernării, cu adversarii. Și pe urmă altă echipă vine la rînd ca să se prăbușea suveran" să trăiască ! Muncă și continuitate, — cum să existe! Dar „poporul suveran" să trăiască. N. IORGA re marginea decisiunii casației Innalta Curte în secțiuni uni­te a hotărît că drepturile de cre­anțe sunt intangibile, intrând în dispoziția generală a proprietății „de orice natură“, garantată de art. 17 din Constituție. Motivele deciziunii încă n’au apărut. Probabil, însă, fără ca prin aceasta să anticipăm cu ni­mic, plenul casației, față de tex­tul ce pare categoric al art. 17 precizat, a înclinat a judeca și decide că nu poate face distinc­­țiuni atunci când legea nu le face. A fost sori, când legea se o­­prește. Aceasta în baza adagiului etern : „ubi sex non distinguit, nec nos distinguimur passumus“. Din moment ce înalta Curte a decis, ar trebui cu toți să ne în­clinăm și să zicem : „res judicata pro veritate tenetur". Lăsăm, pentru moment, la o parte interesul social care nu este în căderea Casației de a-I apre­cia, el fiind în sarcina parlamen­tului și al puterii executive. Cele de față mi-au fost inspi­rate de o remarcă a d-lui prof. Nae Ionescu, directorului „Cu­vântului“, care spune, cu o per­fectă simetrie logic, înșirând atri­butele dreptului de proprietate— uzi, frui­et abuzi — că și mora­toriul creanțelor este anticonsti­tuțional, de­oa­rece lovește în jus utendi et fruendi, caracteristice fundamentale ale dreptului de proprietate. Așa fiind, dacă un guvern ar organiza un moratoriu general cu diferite rate, interese și coercițiuni și această lege ar putea fi atacată și judecată de plenul Casației ca neconstituțio­nală, fiindcă lovește în corolarul esențial al proprietății, garantată de Constituție. Scopul meu este de a demon­stra, în strâmtul spațiu de care dispun, că în Constituție, la art. 17, ce este în discuție, legiuito­rul nu a putut avea, în nici­ un caz, în vedere decât categoria drepturilor ce se numesc reale (res), adică acele relative la bu­nurile fizice, — nu și drepturile obligaționale. Mai întâi­, textul vorbește de „proprietate“, nu de dreptul de proprietate. Proprietatea este lu­crul, — res — ce aparține pro­prietarului, obiectul de drept. Dreptul de proprietate este rela­­țiunea nevăzută, imponderabilă între­gul proprietarului, subiec­tul de drept și obiectul de drept, lucrul exterior subiectului,­­ totul fiind învăluit și apărat de constrângerea socială a legilor, sancțiunea forței publice, deslăn­­țuită de hotărârile judecătorești definitive și executorii. Astfel, Constituția noastră când garan­tează „proprietatea“, evident că stabilește ca obiectul de drept, lucrul (res), să fie ocrotit de co­dul civil prin regulele sale, ast­fel încât fie revendicarea, fie re­punerea lui în posesiunea subiec­tului de drept — proprietarul dreptului — să se facă negreșit, cu cea mai mare iuțeală de către forța socială coercitivă, — „pro­prietatea“ — lucrul — fiind in­tangibilă, — restabilindu-se, ast­fel, prin reconstituirea efectuată de puterea armată, patrimoniul lesal. Am zis că legiuitorul consti­tuant nici nu a putut avea în ve­dere drepturile de creanță. O spune în acel prim alineat al art. 17, când adaugă : „precum și creanțele asupra Statului“. Evi­dent. Dacă legiuitorul ar fi în­globat în enunțarea sa și drep­turile de creanță, n’ar mai fi fă­cut mențiunea adițională a crean­țelor datorite de Stat. Iată dis­­tincțiunea făcută chiar în textul atât de discutat Mai departe: Foarte precis și Judicios se exprimă legiuitorul când vorbește de „proprietate“, adică de obiectul drepturilor reale, iar nu de dreptul de pro­prietate. Fiindcă, după cum am văzut, dreptul de proprietate este o ex­­presiune ideală, nevizibilă, im­ponderabilă, — raportul dintre subiect și obiect. Cum s’ar putea „garanta“, o legătură ce nu poa­te intra decât în cadrul rațiunii pure, printr’o constrângere so­cială, ce consistă în forța bru­tală a jandarmului armat ? Sanc­țiunea forței nu se poate exercita decât numai asupra unui obiect — res — pe care se poate pune mâna, efectuând clasica appre­­hensia. Prin urmare, apărarea proprietății și a proprietarului ei, în patrimoniul căruia trebue să rămână, nu se poate efectua de­cât numai dacă obiectul de drept consistă într-un lucru visibil, pi­păibil și ponderabil. Cazul drepturilor zise reale — in rem — „de orice natură“ după cum scrie constituantul legisla­tor. Să vedem care este obiectul de drept în materie de creanță. Dacă vom dovedi că nu este acelaș ca în materie de drepturi reale, a­­tunci deciziunea Casației e gre­șită,­­ fiindcă a asimilat două categorii de drepturi, diferite prin natura obiectului lor, ceea ce constitue o confusiune. Care este obiectul de drept în materie de creanțe ? Este el un lucru ponderabil, ca în drepturi reale ? Nu. Drepturile obligaționale au de scop ca debitorul la scadență să efectueze prestațiunea unui obiect determinat, cert, sau a u­­nei cantități de bunuri zise tan­­gibile,­­ să facă o acțiune certă, sau să se abțină de la ea. Cauza juridică este ceea ce se va mate­rializa de către voința activă a debitorului. Dar obiectul de drept ? Cei mai noi autori de filosofie judiciară, d-nii Edmond Picard și Ernest Roquin, zic că obiectul de drept, incidența juridică în materie de obligațiuni este sufle­tul debitorului, ființa sa psihică intimă întrucât el, debitorul, își va îndeplini la termen scopul convențiunii sale cu subiectul de drept, creditorul său. Iată, prin urmare, că, în mate­rie de creanțe, obiectul de drept nu este, ca la drepturile reale, un lucru fizic, ci expresiunea invi­zibilă, a voinții debitorului. O convențiune alinează așa­dar o porțiune din liberul arbitru al debitorului, care se obligă a face sau a nu face ceva, la termen, că­tre creditor ,subiectul dreptului. Dacă, la termen debitorul, obiec­tul de drept, în materie de crean­țe, nu se supune obligației sale, devine rebel, cum lucrează asupra sa constrângerea socială, sanc­țiunea legii ? Poți să forțezi pe debitor, prin (Continuare in pâ& Il­a) — XCVC--------— ... I. Nicolae Filipescu Zilele trecute s'a desvelit în sala de festivități a „Cercului militar“ bustul în bronz al marelui român Nicolae Filipescu. A fost o come­morare, în care solemnitatea mo­mentului s-a păstrat la înălțimea acelei atmosfere de demnitate și vene­rațiune atât de sănătoasă și binefăcătoare pe care o răspân­deau odinioară, f­ețele boerești. Era, de ziua sfântului Nicolae, un mănunchi de prieteni și admi­ratori au evocat într’un ceas de pioasă reculegere la mormântul dela Bellu, amintirea și faptele a­­celuia care a reprezentat prin în­treaga sa structură trupească, su­fletească și intelectuală poporul românesc și toate năzuințele lui. In fața mormântului pe care anii au plâns atâtea flori și atâtea sfâ­șietoare regrete, s’au adunat sufle­tele curate și cu iubire de această țară, să-i plângă lipsa și să soarbă puterile nevăzute ale amintirii cli­pelor de acum șaptesprezece ani. Sau revăzut acolo chipul cel trupesc și cel spiritual și i-au sim­țit îndemnul poruncitor al apără­rii cu prețul vieții, a ceea ce el ne-a dat cu jertfa vieții sale. F. EXTERNE încordarea care a durat pe tot timpul crizei de guvern din Ger­mania, — de notat că a fost cea mai lungă criză de guvern cunos­cută până acum în Europa, — se menține încă, situația nu a că­pătat nici măcar pentru moment o așezare liniștitoare. Parlamen­tul nu știe care îi va fi soarta, după cum nici celelalte grupări și partide nu se pot orienta asu­pra viitoarei lor acțiuni de­oare­ce nu știu cu ce ochi sunt privite de noul cancelar. Problema este cu atât mai im­portantă cu cât Germania are de rezolvat acum în rândul întâi o seamă de importante probleme sociale de ordin intern, dintre care șomajul nu este cea mai sim­plă și ușoară. Și e ciudat faptul că unele zia­re franceze socotesc că acțiunea actualului cabinet va fi mai pu­țin militaristică. Noi credem dim­potrivă. Mai ales în urma expe­rienței pe care președintele Hin­­denburg a făcut-o în ultimii ani, încrederea lui merge toată către oamenii de arme din vechea ge­nerație; însuși exemplul bătrânu­lui mareșal este pus înaintea nou­lui guvern și, suntem siguri, Hin­­denburg nu îl va tolera peste si­guranța că acest cabinet nu lu­crează decât în vederile impuse de el. In această atmosferă s’a des­chis ori Reichstagul despre a că­rui prorogare s’a vorbit mult, și a dat dela început semnalul unor nemulțumiri exprimate fățiș față de președintele Hindenburg. Nou președinte al Reichstagului a fost ales Goering și restul birou­lui e format din oameni ai tutu­ror partidelor. Se așteaptă acum reacțiunea mareșalului, care nu poate fi decât una singură. Seria crizelor continuă deci în Germa­nia. La Geneva, lucrările pentru conferința dezarmării au intrat, într-o fază nouă de lâncezeală. Despre soarta conferinței nu se poate spune încă nimic, ea fi­ind dependentă direct de cealal­tă mare problemă la ordinea zilei, anume de problema rezolvării da­toriilor de război, pe care Ame­rica vrea să o subordoneze con­ferinței dezarmării, statele euro­pene urmărind din contra celă­lalt punct de vedere. Deocamdată se vorbește nu de o hotărîre la care aveam dreptul, ci de o amânare pe trei ani a con­ferinței. Odată mai mult statele mari confirmă falsa ideologie a păcii trâmbițată atât de zgomotos și așa de puțin sincer. * Italia a făcut un nou gest de desolidarizare de politica celor­lalte state europene. De data a­­ceasta gestul e menit să revolu­ționeze atitudinea statelor mari ale Europei față de Italia răsfă­țată oarecum și lăsată jocului la care s’a dedat în ultimul timp în chestiunea problemei revizionis­mului. Căci dacă până acum era vorba de o problemă agitată doar în principiu, de data aceasta este vorba de problema datoriilor de război care interesează direct An­glia și Franța într’un mod în care nu cuvântul lor este hotărîtor. Hotărârea congresului fascis­mului căutând a pune Italia în­tr’o situație de favoare față de debitorii americani silește pe ce­lelalte state să plătească cuponul și la îs Decembrie. Și însemnăm aci cu toată neli­niștea firească acest act menit să agraveze în loc să armonizeze in­teresele statelor vechiului conti­nent. I. Din lecțiile d-lui prof. H. Iorga la Academia de Comerț. Școala alexandrină-romană și cultura bizantină Intre școală și literatură, cul­tură în genere trebuie să existe un raport natural: cultura se o­­glindește în școală, nu școala este aceia care, cu liniile ei dur trase, să pretindă a impune literaturii forme păstrate prin tradiții și tendințele din care de mult să fi plecat inspirația. In Atena de mai târziu nu se păstrase acest raport necesar. Și din această cauză cultura în toate formele ei a decăzut, spontanei­tatea ei necontenit creatoare fiind împiedecată, apoi total des­ființată de învățământul pur for­mal, cugetarea singură păstrân­­du-se încă până la închiderea, în­­tr’un târziu, a școlilor libere de filosofie. Grija de singure lucru­rile din afară a fost cauza pentru care popoarele Orientului, pe lângă faptul că erau silite a în­trebuința în scris altă limbă de­cât cea vorbită a lor, au rămas, în epoca alexandrină, sterpe li­terar și artistic. In Roma tot pentru aceia opera de creați­une a devenit imposibilă. In partea răsăriteană a Impe­riului indivizibil în însăși esen­ța sa, de aici, de la această in­strucțiune sterilă și sterilisantă a venit ceea ce face antipatică și greu de gustat așa zisă literatura bizantină, care, de altfel, se con­tinuă, dar nu fără vioaie influen­țe apusene, venețiene, în insula Creta și apoi, prin scrisul fana­riot, pînă, în Grecia de azi, unde în multe domenii inspirația e însă cu totul alta. Se caută de oameni cari au făcut prea bine o școală de simplă filologie ex­presiile cele mai rare, care sunt apoi sămănate în țesătura sintac­tică, une­ori cea mai complicată cu putință. De aceia, cu toată admirația lui Krumbacher, „ctitorul“ bizantino­logiei, nu ne putem încălzi de complicata frumusețe a melodu­­lui Romanos. De aceia preferăm, cu toată vulgaritatea lor rabelaisiană, bu­cățile lui Ptochoprodromos, așa lingușitor și cerșetor cum este, pentru că, măcar, el nu vorbește, în limba curentă, de o viață con­­stantinopolitană pe care însuși o trăiește. Față de această cultură care s’a osîndit la repetiții și la refa­ceri, la scholii și la comentare, atitudinea Imperiului absolutist nu poate fi decît una de încura­jare și ocrotire, de legiferare și supraveghere,­­ tocmai ca în timpurile noastre. Era o școală la Roma în sen­sul de până atunci, care, cu trei, filosof­ia are numai un sin­gur profesor, iar dreptului, care se va muta apoi cu totul aiurea, i se atribue doi. Profesorii sunt publici și oficiali, cu leafă, ca înaintașii lor de la Roma, și cu un rang în ierarhia „ordinii pri­­me . Nimic din învățământul știin­­ților care nu e o condiție pentru viitorul funcționar. Niciun curs în legătură cu un mai vast ori­zont. „Umanitatea“ lipsește cu totul. La ce ar servi ea într’o so­cietate, unde tineretul trebuie educat pentru sclavie? Nicio rază de poesie. De ce s’ar strecura ea cînd scopul fiecărui scriitor nu e să găsească drumuri noi, ci să arăte că a bătătorit îndelung, cu o sfîntă răbdare, căile trecu­tului? De aici prin influența școlii cu veșnic același program, riguros a dus la îndeplinire, imo­bilitatea morală a unei societăți care, în domeniul cultural, se stinge tocmai de pe urma mijloa­celor sale de a atinge perfecțiu­nea formală. I Crom­andrat Mlică Teatrul National, ION 9 Dramă cu 16 scene de d. Mihail Sorbul după romanul d-lui Liviu Rebreanu La dreptul vorbind problema ce pune în discuție posibilitatea transformării­ unui roman în pie­să de teatru, nu își mai găsește nici un temei, odată ce asistăm la miraculoasele prefaceri shakespea­riene și la atâtea altele deosebite care se aseamănă cu acela oferit, de ultima premieră a­ Teatrului Național. A mai discuta procesul arhicu­noscut al trecerii de la epic la dra­matic, al schimbării totale de ati­tudine în fața subiectului și al ex­cluderii unei corespondențe între un efect și altul, se vădește a fi clar, de prisos. Ne vom situa astfel, deadreptul pe planul viziunei dramaturgului ce ne aduce în scenă subiectul a­­tât de vast și adânc rupt din inima vieții poporului românesc. Tragedia surdă, înăbușită în în­­tunerec, a traiului țăranului nos­tru, apare sub pana odată încer­cată a d-lui A. Sorbul, doborîtoare. Scenele ce se succed pentru a prinde cu fidelitate ritmul diferit al romanului d-lui Liviu Rebrea­nu, rămân necuprinzătoare, evo­când încercările făcute îndelungat timp, în diferite genuri ale tea­trului, dela operetă și până la muncita „Năpastă“ a lui Cara­­giale. Ele nu pot aduna intri un mă­nunchi de replici clocotul adâncu­rilor ce umple acea „Putere a în­elevi pînă la douăzeci de ani, a elibera diplome pentru viitorii funcționari, cum școli cam cu a­­celași scop, pe lingă cele speciale de teologie (și la Alexandria, dar abia observabile), de drept (la Berit), de medicină, se întâlnesc în marile­ centre ale Răsăritului: la Alexandria, la Antiochia, la Nisibis. Acestei școli i-a dat contururi netede care s-au păstrat și pe vremurile lui Justinian, care a adus numai restricții religioa­se pentru profesori și, peste in­terdicția brutalului împărat Pho­­kas, pînă după Heracliu, împă­ratul Teodosiu al III-lea, el în­suși un prinț foarte bine crescut, un „caligraf“. Reglementația din Mart 425, cuprinsă în Codicele Teodosian, prevede pentru acest institut, fixat în porticele de la Nord, zece profesori de gramatică greacă și zece de gramatică latină — deci, în această privință paritate, — dar cinci „sofiști“ greci și, pen­tru „elocvența romană“, inima tinerecului“ și a prezenta viabilă o acțiune în slujba căreia un Tolstoi, Cehov, Dostoievski sau Gorki, au pus îndemânări ce trec dincolo de legile scărmănate în critica (științifică sau ba) a tea­trului. „Ion“, eroul uriaș al pământului, copleșește mai hotărîtor de astă dată pe dramaturg decât pe ro­mancier. Din ebud­iumul schițat în prelu­crarea d-lui Sorbul nu rămâne de­cit o realizare ce ar mai fi putut mistifica o sală, dacă aducea o al­tă lume pe scenă. Acela însă de care s’a ocupat d-sa, apare a­tît de falsă, lipsită de simplul adevăr ce poate cuceri, ni­cit spectatorul asistă benevol și incredul până la urma, la desfășu­rarea unei acțiuni pentru care nu are nici cea mai slabă pornire de participare. Mai ales când realizarea scenică, — decoruri ce se clatină, zăpadă de vară spânzurată în pomi, case cu zaplazuri de copii — concurea­ză la întărirea acestei impresii. Ea rămâne chiar cînd ar voi să fie împrăștiată de o interpretare cu elemente de valoare ca N. Băl­­tățeanu, G. Ciprian, sau Aura Bu­­zescu, și mănunchiul de actori ce s’a străduit reușind să releve doar calități personale. Titus Nicolau

Next