Neamul Românesc, decembrie 1932 (Anul 27, nr. 268-289)
1932-12-08 / nr. 272
Anul XXVII. — Nr. 272 NEAMUL ROMANESC la axul Partidului Nationalist-Democrat DIRECTOR POLITIC N. IORGA REDACȚIA :1 ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI (I) Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) Telefon 312/60 Jei 8 Decernări ® 1032 & 2 LEI ABONAMENTSI Pe un an, 600 tei. Pe șase Iani, 300 tei In țară ga ara autorități și instituiant: 1000 tei In străinătate Pe un an, 1200 Lei ! Pe șase lani, 600 Lei DIRECTOR N. GEORGESCU INTERNE . Un dram de sinceritate ar putea să reabiliteze trecutul greoi, plin de păcate, în care nepreoederea aducătoare de primejdii a constituit un apanaj permanent al conducătorilor. O fanimă de curaj, de curaj târziu, ar avea și ea rezultate extraordinare. O întreagă clasă politică ar putea, măcar acum, sa spună fățiș că trista neprevedere de ori se poate îndrepta printr’o sinceră spovedanie și promptă reculegere. Dar și acum, minciuna, pe care poetul atâtor dureri, o găsea in 1915 printre sfetnicii Coroanei, crede că e capabilă să-și strecoare clientela, fără nici o recunoaștere că ea e autoarea stărilor de azi.Mai mult decât oamenii, împrejurările impun însă, o altă îndrumare de stat. In forma, cu metodele lor de ori și, de azi, pe care voesc să le permanentizeze mâine, partidele afișează o ușurință care merge până la naivitate. Cred încă posibilă continuitatea sistemului ale cărui rezultate tragice se văd. Ba, pe alocuri, se vorbește chiar de recenta izbândă electorală a cutărui club în așa numitele alegeri comunale și județene.* • 'Guvernul se felicită călduros,prin glasul marelui democrat care este d. Armand Călinescu, — de „glasul” țărei, auzit în aceste alegeri „gospodărești”. Intonațiile celebrului glas, colectat în recipientele sonore care se numesc urne, ar vădi înclinările țărei spre domnii Mihalache, Seper Bocu și Pompiliu Ioanițescu. Proporțional cu ceea ce a recoltat d. Armand Căilinescu în alegerile generale, dragostea mulțimilor înțelegătoare a sporit pentru guvern, în chip aproape amenințător. S’ar crede, după cotele dela Sălaj, sau din Storojineț, că opinia publică, analfabetă pe alocuri, dar adânc democratică, se abandonează în mâinile catifelate ale seriei politicienilor de carieră, azi la conducere. Guvernul vede în ridicarea procentului electoral, pentru el, simptomele unui veritabil delir popular, pentru dragii domni, cari chemați să salveze țara, au reușit intri o măsură considerabilă. Blândul Vlahuță o fixa în 1915, în strofe de foc locul, unde sălășluia minciuna în 1915, în apartamentele regești. Ea și-a multiplicat azi tacâmurile și îndrăzneala. Se laudă fără pudoare, susținând că Țara o îndrăgește și o alintă, pentru că încă odată câteva zeci de mii de naivi, au fost chemați să participe la o mascaradă electorală, la fel de grosolană.... Iar Regele, tânărul și voluntarul Rege de eli, sau crede, și în acest caz nu mai e nimic de adăugat, sau, înțelegând la ce mistificare e invitat să participe, judecând cum se cuvine pe distinșii Săi sfetnici, nu așteaptă decât clipa când să-i trimeată la plimbare... Ceea ce n ar fi desigur, cea mai aspră dintre recompensele meritate, după jalea și ruina peste care, și în sfidarea cărora, politicianismul are timpul și obrazul, să se felicite. . . Fiscul delicvent — Articolul 350 din codul penal interzice jocurile de noroc, pedepsind cu închisoare pe cei cari le patronează în casa lor. Acest articol și-a găsit numeroase aplicări și nu puțini au fost aceia cari au avut să sufere rigorile legii pe urma faptului că s’au făcut vinovați de acest delict. Printr’un consimțimânt tacit s’a tolerat însă, de-a lungul anilor, funcționarea câtorva „cluburi“ așa zise „închise“ în cari calitatea și situația persoanelor cari le frecventa constituiau o garanție că nici una din urmările cari au îndreptățit pe legiuitor să interzică jocul de cărți nu se va produce. Să le numim, erau „Clubul Regal“, „Jockey-Club“, „Clubul Tinerimii“ și încă douătrei cluburi cel mult cari se bucurau de intangibilitate în ce privește interzicerea legală. Deși se juca în aceste cluburi, lipsind constatarea legală a flagrantului delict, ele nu erau considerate ca contraveniente. Mai târziu, alte cluburi, de a doua mână, au început să funcționeze cu toleranța interesată a autorităților care, totuși, le impuneau oarecare reguli de respect. In tot acest timp, „tripourile“, — așa erau denumite cluburile cari nu se bucurau de toleranță, erau cercetate de reprezentanții parchetului cari dispuneau închiderea localurilor și trimiterea în judecată a delicvenților. Până ce, printr-o lege specială, se înființează Cazinoul de la Sinaia, decretat exteritorial în ce privește prevederile codului penal și se recunoaște oficial o excepție legală la art. 350 c. p. De atunci și până în momentul de față s’au înființat în orașele mari, în stațiunile balneare și în Capitală, nenumărate așa zise cluburi în care naivii sau vițioșii sunt exploatați de cei cari trăiesc pe urma jocurilor de noroc, transformate de ei în jocuri la sigur. Și iată că, în loc să stârpească această cangrenă care amenință societatea românească ministerul de finanțe adresează administratorilor financiari următoarea surprinzătoare circulară cu privire la jocurile la noroc : „Ministerul de finanțe a invitat administrațiile financiare să-i înainteze de urgență un tablou al caselor de jocuri de noroc din județul respectiv: cluburi, cazinouri, cercuri și orice alt local public, sub orice denumire și unde se fac jocuri de noroc. Se va aduce la cunoștința tuturor acestor casse de jocuri de noroc, să verse administrației financiare cota de 20 la sută prevăzută, ce legea din 1 Aprilie 1916 și de regulamentul și, publicat în Monitorul Oficial, no. "? din 5 Iulie 1916, h sfârșitul fiecărei luni, urmând ca administrațiile financiare până la 5 ale lunei viitoare să înainteze ministerului contul de gestiune al vărsărilor ce s’au efectuat. In caz de refuz sau întârzieri de plată, se va raporta ministerului, pentru a dm măsuri de închiderea casselor de joc sau interzicerea definitivă a jocurilor din clubul respectiv. Administrațiile financiare vor lua contact cu primăriile locale respective pentru ca împreună și de comun acord, să proceadă la măsurile ce urmează să ia pentru asigurarea cotei de 20 la sută ce se cuvine statului, din încasările brute la jocurile de noroc, conform legilor respective care îi dă dreptul la aceste încasări și conform deciziei Curței de apel, secția III-a București cu No. 242 din 25 Septembrie 1950, care precizează aceste drepturi ale statului. Până la 9 Decembrie a.c., cel mai târziu administrațiile financiare vor înainta ministerului tabloul cerut la primul aliniat din sus menționatul ordin, precum și un raport asupra celor ordonate la aliniatele 2 și 5”. Cei cari au considerat, în legislația noastră ca și toate legislațiile, jocul la noroc ca un delict, au avut temeinice motive cari subsistă și azi, — mai ales azi. Jocurile la cărți împing pe cei slabi de fire la desnădejde, la cele mai scandaloase promiscuități, la crimă ; aduce desnădejdea și jalea în familii ; este un agent disolvant al societății. Cazurile, dintre care unele recente și dureros de concludente, nu lipsesc. Și totuși, ministrul de finanțe vine, printr’o simplă circulară și recunoaște libertatea de a se juca cărți, ba chiar are aerul că ofertează și încurajează deschiderea de noui tripouri, cu condiție să... dea și Statului a cincea parte din câștigul ilicit, și pedepsit de codul penal. O supra-licitație de tripouri pentru împlinirea golurilor tesaurului. Se aude că d. Madgearu se gândește și la o lege care să reglementeze jocurile la noroc. Adică la desființarea art. 350 din codul penal, până la abrogarea căruia titularul ministerului de finanțe rămâne, pe urma circularei de mai sus, el însuși un delicvent, patronând imensul tripou în care va fi transformată țara întreagă, și în care se va juca cărți, ruletă, „uite popa“ și alte jocuri. Cari, totuși, nu vor aduce nimic statului, partea acestuia urmând să fie împărțită între patronii speluncilor și „comisarii guvernului“ numiți pe procopseală spre a controla cariotele. La drept vorbind, cu această soluție a crizei financiare debutează ministrul care nu s’a învrednicit până acum nici măcar să întocmească budgetul al cărui exercițiu urma să înceapă luna viitoare. . . Să-l felicităm ? „ALEGERI“ Uitați-vă la resultatul „alegerilor" pentru consiliile județene. Ele înfățișează haosul, teribilul haos iare e în capul votanților. Vin bieții oameni uneori încadrați de agenții cari acum nu se mai mulțămesc cu bîta clasică, ci lucrează cu cuțitul și cu toporul, vin la alegeri județene, fără să știe bine ce e aceia un Consiliu județean. Merg și, ca totdeauna, „votează" și ei în neștire. Abia trei și colo, prin părțile ardelene, bănățene, ungurene, prin colțurile cu Ucrainieni, bine dresați, ale Bucovinei deosebești o conștiință a actului ce se săvîrșește, a scopului urmărit. Din urnă iese ce ? Ori Consilii învrîstate în care nu se va putea lucra nimic, căci gîndul unora și a altora e numai de distrugerea adversarului. Ori masive formațiuni de partid care vor ținea doar cîteva luni, pentru că nici un guvern nu poate fi asigurat atîta vreme cît îl amenință legăturile Coroanei, din prima zi a guvernării, cu adversarii. Și pe urmă altă echipă vine la rînd ca să se prăbușea suveran" să trăiască ! Muncă și continuitate, — cum să existe! Dar „poporul suveran" să trăiască. N. IORGA re marginea decisiunii casației Innalta Curte în secțiuni unite a hotărît că drepturile de creanțe sunt intangibile, intrând în dispoziția generală a proprietății „de orice natură“, garantată de art. 17 din Constituție. Motivele deciziunii încă n’au apărut. Probabil, însă, fără ca prin aceasta să anticipăm cu nimic, plenul casației, față de textul ce pare categoric al art. 17 precizat, a înclinat a judeca și decide că nu poate face distincțiuni atunci când legea nu le face. A fost sori, când legea se oprește. Aceasta în baza adagiului etern : „ubi sex non distinguit, nec nos distinguimur passumus“. Din moment ce înalta Curte a decis, ar trebui cu toți să ne înclinăm și să zicem : „res judicata pro veritate tenetur". Lăsăm, pentru moment, la o parte interesul social care nu este în căderea Casației de a-I aprecia, el fiind în sarcina parlamentului și al puterii executive. Cele de față mi-au fost inspirate de o remarcă a d-lui prof. Nae Ionescu, directorului „Cuvântului“, care spune, cu o perfectă simetrie logic, înșirând atributele dreptului de proprietate— uzi, fruiet abuzi — că și moratoriul creanțelor este anticonstituțional, deoarece lovește în jus utendi et fruendi, caracteristice fundamentale ale dreptului de proprietate. Așa fiind, dacă un guvern ar organiza un moratoriu general cu diferite rate, interese și coercițiuni și această lege ar putea fi atacată și judecată de plenul Casației ca neconstituțională, fiindcă lovește în corolarul esențial al proprietății, garantată de Constituție. Scopul meu este de a demonstra, în strâmtul spațiu de care dispun, că în Constituție, la art. 17, ce este în discuție, legiuitorul nu a putut avea, în nici un caz, în vedere decât categoria drepturilor ce se numesc reale (res), adică acele relative la bunurile fizice, — nu și drepturile obligaționale. Mai întâi, textul vorbește de „proprietate“, nu de dreptul de proprietate. Proprietatea este lucrul, — res — ce aparține proprietarului, obiectul de drept. Dreptul de proprietate este relațiunea nevăzută, imponderabilă întregul proprietarului, subiectul de drept și obiectul de drept, lucrul exterior subiectului, totul fiind învăluit și apărat de constrângerea socială a legilor, sancțiunea forței publice, deslănțuită de hotărârile judecătorești definitive și executorii. Astfel, Constituția noastră când garantează „proprietatea“, evident că stabilește ca obiectul de drept, lucrul (res), să fie ocrotit de codul civil prin regulele sale, astfel încât fie revendicarea, fie repunerea lui în posesiunea subiectului de drept — proprietarul dreptului — să se facă negreșit, cu cea mai mare iuțeală de către forța socială coercitivă, — „proprietatea“ — lucrul — fiind intangibilă, — restabilindu-se, astfel, prin reconstituirea efectuată de puterea armată, patrimoniul lesal. Am zis că legiuitorul constituant nici nu a putut avea în vedere drepturile de creanță. O spune în acel prim alineat al art. 17, când adaugă : „precum și creanțele asupra Statului“. Evident. Dacă legiuitorul ar fi înglobat în enunțarea sa și drepturile de creanță, n’ar mai fi făcut mențiunea adițională a creanțelor datorite de Stat. Iată distincțiunea făcută chiar în textul atât de discutat Mai departe: Foarte precis și Judicios se exprimă legiuitorul când vorbește de „proprietate“, adică de obiectul drepturilor reale, iar nu de dreptul de proprietate. Fiindcă, după cum am văzut, dreptul de proprietate este o expresiune ideală, nevizibilă, imponderabilă, — raportul dintre subiect și obiect. Cum s’ar putea „garanta“, o legătură ce nu poate intra decât în cadrul rațiunii pure, printr’o constrângere socială, ce consistă în forța brutală a jandarmului armat ? Sancțiunea forței nu se poate exercita decât numai asupra unui obiect — res — pe care se poate pune mâna, efectuând clasica apprehensia. Prin urmare, apărarea proprietății și a proprietarului ei, în patrimoniul căruia trebue să rămână, nu se poate efectua decât numai dacă obiectul de drept consistă într-un lucru visibil, pipăibil și ponderabil. Cazul drepturilor zise reale — in rem — „de orice natură“ după cum scrie constituantul legislator. Să vedem care este obiectul de drept în materie de creanță. Dacă vom dovedi că nu este acelaș ca în materie de drepturi reale, atunci deciziunea Casației e greșită, fiindcă a asimilat două categorii de drepturi, diferite prin natura obiectului lor, ceea ce constitue o confusiune. Care este obiectul de drept în materie de creanțe ? Este el un lucru ponderabil, ca în drepturi reale ? Nu. Drepturile obligaționale au de scop ca debitorul la scadență să efectueze prestațiunea unui obiect determinat, cert, sau a unei cantități de bunuri zise tangibile, să facă o acțiune certă, sau să se abțină de la ea. Cauza juridică este ceea ce se va materializa de către voința activă a debitorului. Dar obiectul de drept ? Cei mai noi autori de filosofie judiciară, d-nii Edmond Picard și Ernest Roquin, zic că obiectul de drept, incidența juridică în materie de obligațiuni este sufletul debitorului, ființa sa psihică intimă întrucât el, debitorul, își va îndeplini la termen scopul convențiunii sale cu subiectul de drept, creditorul său. Iată, prin urmare, că, în materie de creanțe, obiectul de drept nu este, ca la drepturile reale, un lucru fizic, ci expresiunea invizibilă, a voinții debitorului. O convențiune alinează așadar o porțiune din liberul arbitru al debitorului, care se obligă a face sau a nu face ceva, la termen, către creditor ,subiectul dreptului. Dacă, la termen debitorul, obiectul de drept, în materie de creanțe, nu se supune obligației sale, devine rebel, cum lucrează asupra sa constrângerea socială, sancțiunea legii ? Poți să forțezi pe debitor, prin (Continuare in pâ& Ila) — XCVC--------— ... I. Nicolae Filipescu Zilele trecute s'a desvelit în sala de festivități a „Cercului militar“ bustul în bronz al marelui român Nicolae Filipescu. A fost o comemorare, în care solemnitatea momentului s-a păstrat la înălțimea acelei atmosfere de demnitate și venerațiune atât de sănătoasă și binefăcătoare pe care o răspândeau odinioară, fețele boerești. Era, de ziua sfântului Nicolae, un mănunchi de prieteni și admiratori au evocat într’un ceas de pioasă reculegere la mormântul dela Bellu, amintirea și faptele aceluia care a reprezentat prin întreaga sa structură trupească, sufletească și intelectuală poporul românesc și toate năzuințele lui. In fața mormântului pe care anii au plâns atâtea flori și atâtea sfâșietoare regrete, s’au adunat sufletele curate și cu iubire de această țară, să-i plângă lipsa și să soarbă puterile nevăzute ale amintirii clipelor de acum șaptesprezece ani. Sau revăzut acolo chipul cel trupesc și cel spiritual și i-au simțit îndemnul poruncitor al apărării cu prețul vieții, a ceea ce el ne-a dat cu jertfa vieții sale. F. EXTERNE încordarea care a durat pe tot timpul crizei de guvern din Germania, — de notat că a fost cea mai lungă criză de guvern cunoscută până acum în Europa, — se menține încă, situația nu a căpătat nici măcar pentru moment o așezare liniștitoare. Parlamentul nu știe care îi va fi soarta, după cum nici celelalte grupări și partide nu se pot orienta asupra viitoarei lor acțiuni deoarece nu știu cu ce ochi sunt privite de noul cancelar. Problema este cu atât mai importantă cu cât Germania are de rezolvat acum în rândul întâi o seamă de importante probleme sociale de ordin intern, dintre care șomajul nu este cea mai simplă și ușoară. Și e ciudat faptul că unele ziare franceze socotesc că acțiunea actualului cabinet va fi mai puțin militaristică. Noi credem dimpotrivă. Mai ales în urma experienței pe care președintele Hindenburg a făcut-o în ultimii ani, încrederea lui merge toată către oamenii de arme din vechea generație; însuși exemplul bătrânului mareșal este pus înaintea noului guvern și, suntem siguri, Hindenburg nu îl va tolera peste siguranța că acest cabinet nu lucrează decât în vederile impuse de el. In această atmosferă s’a deschis ori Reichstagul despre a cărui prorogare s’a vorbit mult, și a dat dela început semnalul unor nemulțumiri exprimate fățiș față de președintele Hindenburg. Nou președinte al Reichstagului a fost ales Goering și restul biroului e format din oameni ai tuturor partidelor. Se așteaptă acum reacțiunea mareșalului, care nu poate fi decât una singură. Seria crizelor continuă deci în Germania. La Geneva, lucrările pentru conferința dezarmării au intrat, într-o fază nouă de lâncezeală. Despre soarta conferinței nu se poate spune încă nimic, ea fiind dependentă direct de cealaltă mare problemă la ordinea zilei, anume de problema rezolvării datoriilor de război, pe care America vrea să o subordoneze conferinței dezarmării, statele europene urmărind din contra celălalt punct de vedere. Deocamdată se vorbește nu de o hotărîre la care aveam dreptul, ci de o amânare pe trei ani a conferinței. Odată mai mult statele mari confirmă falsa ideologie a păcii trâmbițată atât de zgomotos și așa de puțin sincer. * Italia a făcut un nou gest de desolidarizare de politica celorlalte state europene. De data aceasta gestul e menit să revoluționeze atitudinea statelor mari ale Europei față de Italia răsfățată oarecum și lăsată jocului la care s’a dedat în ultimul timp în chestiunea problemei revizionismului. Căci dacă până acum era vorba de o problemă agitată doar în principiu, de data aceasta este vorba de problema datoriilor de război care interesează direct Anglia și Franța într’un mod în care nu cuvântul lor este hotărîtor. Hotărârea congresului fascismului căutând a pune Italia într’o situație de favoare față de debitorii americani silește pe celelalte state să plătească cuponul și la îs Decembrie. Și însemnăm aci cu toată neliniștea firească acest act menit să agraveze în loc să armonizeze interesele statelor vechiului continent. I. Din lecțiile d-lui prof. H. Iorga la Academia de Comerț. Școala alexandrină-romană și cultura bizantină Intre școală și literatură, cultură în genere trebuie să existe un raport natural: cultura se oglindește în școală, nu școala este aceia care, cu liniile ei dur trase, să pretindă a impune literaturii forme păstrate prin tradiții și tendințele din care de mult să fi plecat inspirația. In Atena de mai târziu nu se păstrase acest raport necesar. Și din această cauză cultura în toate formele ei a decăzut, spontaneitatea ei necontenit creatoare fiind împiedecată, apoi total desființată de învățământul pur formal, cugetarea singură păstrându-se încă până la închiderea, într’un târziu, a școlilor libere de filosofie. Grija de singure lucrurile din afară a fost cauza pentru care popoarele Orientului, pe lângă faptul că erau silite a întrebuința în scris altă limbă decât cea vorbită a lor, au rămas, în epoca alexandrină, sterpe literar și artistic. In Roma tot pentru aceia opera de creațiune a devenit imposibilă. In partea răsăriteană a Imperiului indivizibil în însăși esența sa, de aici, de la această instrucțiune sterilă și sterilisantă a venit ceea ce face antipatică și greu de gustat așa zisă literatura bizantină, care, de altfel, se continuă, dar nu fără vioaie influențe apusene, venețiene, în insula Creta și apoi, prin scrisul fanariot, pînă, în Grecia de azi, unde în multe domenii inspirația e însă cu totul alta. Se caută de oameni cari au făcut prea bine o școală de simplă filologie expresiile cele mai rare, care sunt apoi sămănate în țesătura sintactică, uneori cea mai complicată cu putință. De aceia, cu toată admirația lui Krumbacher, „ctitorul“ bizantinologiei, nu ne putem încălzi de complicata frumusețe a melodului Romanos. De aceia preferăm, cu toată vulgaritatea lor rabelaisiană, bucățile lui Ptochoprodromos, așa lingușitor și cerșetor cum este, pentru că, măcar, el nu vorbește, în limba curentă, de o viață constantinopolitană pe care însuși o trăiește. Față de această cultură care s’a osîndit la repetiții și la refaceri, la scholii și la comentare, atitudinea Imperiului absolutist nu poate fi decît una de încurajare și ocrotire, de legiferare și supraveghere, tocmai ca în timpurile noastre. Era o școală la Roma în sensul de până atunci, care, cu trei, filosofia are numai un singur profesor, iar dreptului, care se va muta apoi cu totul aiurea, i se atribue doi. Profesorii sunt publici și oficiali, cu leafă, ca înaintașii lor de la Roma, și cu un rang în ierarhia „ordinii prime . Nimic din învățământul știinților care nu e o condiție pentru viitorul funcționar. Niciun curs în legătură cu un mai vast orizont. „Umanitatea“ lipsește cu totul. La ce ar servi ea într’o societate, unde tineretul trebuie educat pentru sclavie? Nicio rază de poesie. De ce s’ar strecura ea cînd scopul fiecărui scriitor nu e să găsească drumuri noi, ci să arăte că a bătătorit îndelung, cu o sfîntă răbdare, căile trecutului? De aici prin influența școlii cu veșnic același program, riguros a dus la îndeplinire, imobilitatea morală a unei societăți care, în domeniul cultural, se stinge tocmai de pe urma mijloacelor sale de a atinge perfecțiunea formală. I Cromandrat Mlică Teatrul National, ION 9 Dramă cu 16 scene de d. Mihail Sorbul după romanul d-lui Liviu Rebreanu La dreptul vorbind problema ce pune în discuție posibilitatea transformării unui roman în piesă de teatru, nu își mai găsește nici un temei, odată ce asistăm la miraculoasele prefaceri shakespeariene și la atâtea altele deosebite care se aseamănă cu acela oferit, de ultima premieră a Teatrului Național. A mai discuta procesul arhicunoscut al trecerii de la epic la dramatic, al schimbării totale de atitudine în fața subiectului și al excluderii unei corespondențe între un efect și altul, se vădește a fi clar, de prisos. Ne vom situa astfel, deadreptul pe planul viziunei dramaturgului ce ne aduce în scenă subiectul atât de vast și adânc rupt din inima vieții poporului românesc. Tragedia surdă, înăbușită în întunerec, a traiului țăranului nostru, apare sub pana odată încercată a d-lui A. Sorbul, doborîtoare. Scenele ce se succed pentru a prinde cu fidelitate ritmul diferit al romanului d-lui Liviu Rebreanu, rămân necuprinzătoare, evocând încercările făcute îndelungat timp, în diferite genuri ale teatrului, dela operetă și până la muncita „Năpastă“ a lui Caragiale. Ele nu pot aduna intri un mănunchi de replici clocotul adâncurilor ce umple acea „Putere a înelevi pînă la douăzeci de ani, a elibera diplome pentru viitorii funcționari, cum școli cam cu același scop, pe lingă cele speciale de teologie (și la Alexandria, dar abia observabile), de drept (la Berit), de medicină, se întâlnesc în marile centre ale Răsăritului: la Alexandria, la Antiochia, la Nisibis. Acestei școli i-a dat contururi netede care s-au păstrat și pe vremurile lui Justinian, care a adus numai restricții religioase pentru profesori și, peste interdicția brutalului împărat Phokas, pînă după Heracliu, împăratul Teodosiu al III-lea, el însuși un prinț foarte bine crescut, un „caligraf“. Reglementația din Mart 425, cuprinsă în Codicele Teodosian, prevede pentru acest institut, fixat în porticele de la Nord, zece profesori de gramatică greacă și zece de gramatică latină — deci, în această privință paritate, — dar cinci „sofiști“ greci și, pentru „elocvența romană“, inima tinerecului“ și a prezenta viabilă o acțiune în slujba căreia un Tolstoi, Cehov, Dostoievski sau Gorki, au pus îndemânări ce trec dincolo de legile scărmănate în critica (științifică sau ba) a teatrului. „Ion“, eroul uriaș al pământului, copleșește mai hotărîtor de astă dată pe dramaturg decât pe romancier. Din ebudiumul schițat în prelucrarea d-lui Sorbul nu rămâne decit o realizare ce ar mai fi putut mistifica o sală, dacă aducea o altă lume pe scenă. Acela însă de care s’a ocupat d-sa, apare atît de falsă, lipsită de simplul adevăr ce poate cuceri, nicit spectatorul asistă benevol și incredul până la urma, la desfășurarea unei acțiuni pentru care nu are nici cea mai slabă pornire de participare. Mai ales când realizarea scenică, — decoruri ce se clatină, zăpadă de vară spânzurată în pomi, case cu zaplazuri de copii — concurează la întărirea acestei impresii. Ea rămâne chiar cînd ar voi să fie împrăștiată de o interpretare cu elemente de valoare ca N. Băltățeanu, G. Ciprian, sau Aura Buzescu, și mănunchiul de actori ce s’a străduit reușind să releve doar calități personale. Titus Nicolau