Neamul Românesc, iunie 1936 (Anul 31, nr. 119-139)
1936-06-03 / nr. 119
Nr. îl 9 taxa poștală plătită la numerar conform aprobăriiftț. G î. R-X. T.KLftW93S. V* C74Ț//// ZIARUL PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC N. IORGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 5.70.88 2 Lei Miercuri 3 Imsie 1956 C _____ I fe un, an 600 lei. Pe șase luni 300 lei I *n 13râ Pentru autorități și institutiuni 1000 Le" ABONAMENTE ”——*----------—-----* — ---------— . In străinătate : Pe an an, 1200 Lei, pe șase luni, 600 lei DIRECTOR N. GEORGESCU Mulțimile pe stradă, — criteriu politic? Doar că s’au întors pe la casele lor sărăcite țăranii care au defilat pe străzile capitalei,fiecare cu agrafa chipului d-lui Mihalache în piept, și doctrinarii acestuia de la gazete au pornit să convingă pe toți factorii coinstitu pemată că țara e cu partidul rațional țărănesc. In consecință aritmetică, lui i se cade puterea, imediat și fără stârguiala cu alți deținători ai popularității. Dar odată puși pe drumul acesta al numărătoarei și alegerii noilor dintre capre, nu e greu pentru oricare alt competitor să revendice pentru sine proprietatea trecerii celei mai multe înaintea străzii. Căci cine nu poate s-o dovedească de la dreapta spre stânga și de aici îndărăt ? , iată întrunirea de la Chișinău a creștinilor naționali, care și ei au putut pune în bătie tot atâția partizani cât și d. Madgearu la București. Mai înainte d. Goga deasemeni a făcut o altă demonstrație la Cernăuți, pentru care ș-au lăsat oasele pe drum bieții țărani nevoiași basarabeni. Și care alt partid, altă modat ție nu poate să puna în marș, fie în Capitală sau intr’alt oraș din țară, mulțimi și mai impunătoare decât acelea aduse de Ru- 1 sălii de agenții d-lui Mihalache ? Dar acum doi ani mareșalul Averescu a avut la Brașov un dintre cele mai numeroase manifestații de club, precum poate organiza o alta oricând, care să sperie la fel factorii constituționali. Hatorit lucru, masele nu atestă altceva, așa cum sunt ele des orientate și la discreția oricui, de-cât că ele nu pot fi luate drept, îndreptar de judecată politică chibzuită. Steaua lor a apus și în alte țâri, unde totuși înseamnă ceva, și ea s’a făcut nevăzută la uoij pe măsură ce ele au fost puse la încercare și au ajuns să aibe, șef pe d. Ion Mihalache. După cum au fost întâia, nu va fi nici cea din urmă procesiune de irozi, aceea organizată Duminică de către clubul din strada Corăbiei, cu condicuță, cu bani, cu căprarii și făgăduințe [UNK] de înstărire. Numărul acestor adunări trebue să crească tot mai mult pentru că astfel să se convingă tot natul că mulțimea e un mit, stins. Vineri, la ora 9 seara, d. profesor V. Iorga va vorbi în sala teatrului Ligei Culturale despre : BOALA LITERATUREI ROMANEȘTI 1 Asistența socială a copilului Nu știu cum mi-aș putea începe această cronică, închinată copilului, se înțelege a copilului nostru care din leagăn, sau mai bine zis din copiță, învață necazul vieții și se înfrățește cu dânsul crescând amândoi suflet la suflet. Vorbim despre copilul omului muncitor dela țară și dela periferie ,unde în majoritatea cazurilor din cea de a doua lună a prunciei, e lăsat pe seama frățiorului doar cu trei patru anișori mai vrâstnic decât dânsul, pe prispa casei, ori în tindă- „Să-l legini Ionică, mamă și să nu te deslipești de lângă dânsul până vine măriuca de pe țarină, zice biata femee muncitoar-e-eteia-țârâ-și-pleacă- -în zori de zi fie ,la săpatul porumbului, fie la strânsul pâinei sau a fânului. De cele mai multe ori, fie că frățiorul mai măricel lipsește, fie că este și dânsul preamăricel și trebue să plece odată cu părinții la școală și cu vitele la pășune, biata femee, O încarcă în brațele ei, alături cu sapa și cu traista cu mămăligă și odată.ajunsă la ogorul de muncă și așează lângă tufa de mărăcini din capătul hotarului, pune haina peste mărăcine și-l lasă în paza Celui de Sus. Târziu, după trei ceasuri,, când soarele s’a ridicat de trei suliți, obosită de muncă și răsfoită de foame, ea lasă unelta de muncă înfiată în pământ, așează copilul pe forate și alăptându-1 apucă și dânsa cu mâna ce i-a mai rămas liberă, câteva înghițituri de mămăligă rece cu ceapă ori cu o scrumbie, otravă de sărată. Dar despre toate acestea, despre tragedia creșterii copilașilor pe cari noi cei dela oraș îi vedem an de an mai gălbejiți ori mai piperniciți, s’ar putea spune multe de tot. Nu e locul aici să arătăm toate lipsurile de care el, copilul omului nevoiaș este stăpânit, de la naștere și până când el însuși i ajunge tot un muncitor necăjit, ci, de ceea ce trebuia înfăptuit și de ceea ce s’ar putea, înfăptui măcar de aici încolo. Mă refer la acea săptămână a copilului pe care, de tot noul obicei, a inaugurat-o în viața noastră socială. Pentru orașe, unde oricâtă mizerie ar fi, unde oricâte lipsuri ar stărui, tot se mai găsesc mijloace pentru promovarea acestui deziderat, săptămâna copilului a putut răspunde cu ceva, cu foarte puțin, e adevărat, căci numai o preumblare, două, ]a pădure, în camionul împodobit cu crengi verzi și cu stegulețe, numai cu două trei bomboane și câțiva covrigi, e prea puțin față de atâtea alte lipsuri. Dar, aceste mici atențiuni, alăturate la celelalte, cam de bine, de rău, există, cum ar fi dispensarele pentru fugaci, asistența în școli, vizitele medicale gratuite, farmaciile întreținute de comitetele școlare și sprijinul primăriilor de sectoare,’ dau la un loc ceea ce s’ar putea numi o asistență socială pentru copiii. Dincolo însă, la sate, unde mergem doar pentru a arvuni voturi în ajunul alegerilor, unde ne ducem să culegem ceea ce n’am semănat, ne mor copilașii cu zile, în groaznica durere a părinților lor. Acolo, nu va fi de ajuns nici luna copilului. Trebue neapărat, de unde este, de unde nu este, găsite mijoace pentru o asistență ■ [UNK]omenească a copilului. Trebue cu atât mai mult, cu cât în toate celelalte domenii s’a făcut câte ceva. Și fără păcat vorbind, fără gândul rău de a lovi în bunele intenții ce străjuesc grija de mai bine la actualii conducători, spunem deschis că, chiar de aici s’ar fi putut începe. S’ar fi putut lăsa și pentru numai puțin cel mai târziu, sistematizarea celor câteva orașe, asfaltarea celor câteva șosele, înfrumusețarea celor câteva parcuri publice, începând mai înainte cu cea mai vitală operă, aceea de ocrotire și îngrijire a copiilor, ce ne lipsește cu desăvârșire. Ne mor copiii cu sutele la sate, într’o proporție care merge crescând, și aici e locul să amintim că acolo e nădejdea de mâine. Procentul nașterilor la orașe a descrescut de la război încoace într’o măsură și îl moșesc s’a prevăzut la vrede gândit. Oh, să mă este Dumnezeu, persistă cumva credința că ne prea înmulțim !? Repet, ne mor copiii și tocmai aceia care mâine, vor fi chemați și la munca grea a țarinei din rodul căruia trăim cu toții și la paza și mai grea a hotarelor întregite cu atâtea jertfe. Nu știu dacă în Statutul Statului Țărănesc pe cari viguroșii doctrinari ai partidului democrației îl vântură și îl moșesc s’a prevăzut la vre-un punct și ceva despre această mare lacună, dar știu prea bine din cele văzute cu ochii mei, tragedia sănătății copiilor la sate. Să se amâne puțintel înfrumusețarea la orașe și să se îndrepte privirile și asupra satelor, căci altfel, facem’ fără să vrem, poate, întocmai ca și aceia dintre oameni, cari îmbracă haine strălucitor de frumoase, peste o murdărie care le roade ceas cu ceas sănătatea corpului. Ilarion Ifrim Adevărata figură a Germaniei Budapesta, loc foarte cercetat pentru gingășia politică, a primit, după o visită polonă, cu privire la care ne-a lămurit, la Cluj, d. Arciszewski, care desigur a făcut bine să nu ceară și părerea marelui călător d. colonel Beck, și o zgomotoasă visită germană. Ofițeri de mai multe grade, din toate categoriile, cari ar fi putut aduce cu dînșii și specimene ale armelor pe care le pot furnisa, dacă nu cumva arme de acestea vor fi fost trimise mai dinainte. Nu ne îndoim că primirea va fi fost deosebit de caldă. Dar asupra sensului politic nu s'a vorbit, firește, nimic. Așa încît nu știm nici până astăzi cine a învățat ceva și cine a adus învățătura. E foarte posibil ca armata germană să fi dorit să ajungă la nivelul celei ungurești, dar, cu toată suficiența unor oameni de la Budapesta, se poate ca ei să fi cerut lecții, și ele să nu fi fi fost retușate. Oricum, între cele două armate se stabilește o legătură, și e bine ca ea să fie publică. Recriminațiile ar fi zadarnice și de rău gust. Și Italia și le interzice, ea care, din causa împrejurărilor, e adusă să conteze pe nu știu ce sprijin unguresc. Dacă presa din Roma tace de ce ne-am plînge noi că două țeri care, deși din propria lor vină, se cred nedreptățite, stau să-și cadă în brațe? Dar e în cașul de la Budapesta o învățătură pentru naivii noștri (pentru cei cari nu sunt naivi nu e nicio învățătură, ci o simplă chestie de ghișeu). S'a crezut în anume protestări de la Berlin . Germania nu se gîndește a clinti niciun hotar decît acelea care i-au fost impuse ei la ceasul, nenorocit pentru dînsa, cînd fiecare-și primește socoteala. Mai ales forma de azi a României nu supără de loc regimul hitlerist. Și s'a crezut, s'a proclamat chiar această credință. O vor păstra cei așa de lesne înșelați ? Sau poate li se va lămuri că ofițerii germani s'au dus în capitala Ungariei ca să convingă pe Unguri că n'au nimic de reclamat de la noi ? N. IORGA à I I I Răspuns d-lui profesor Giașcă Iubite domnule Tașcă. In scrisoarea mea de la 26 c. nu ating fondul cuvântărei d-voastră de la Timișoara, pentru a fi putut da o interpretare greșită. M’am referit numai la o singură frază, care nu corespunde adevărului istoric că : „Ion Mihalache este dezrobitorul țăranimei din vechiul regat“. Atâta tot. Răspund astăzi cu o deosebită plăcere la invitațiunea ce-mi faceți de a-mi da părerea în chestiunea atât de importantă pe care o atingeți; totuși marginile ce ospitalitatea coloanelor acestei foi îmi impun, mă împiedică a da acestei chestiuni lărgimea pe care o merită. Să fie oare adevărat, cum susțineți, că starea lucrurilor de azi, este rezultatul discordanței pe pe care o semnalați între așezământul social deoparte își cel politic-economic de alta și fiindcă înainte de războiu această concordanță exista într’o oarecare măsură ? Eu nu cred. Nu găsiți, ca și mine, că ea este de origină universală și externă mai mult decât internă ? Nu au fost oare toate popoarele, lovite de un dezechilibru economic și financiar, care a prilejuit această toropeală în mecanismul schimburilor interne și externe ? Cred că da și voci din toată lumea, mult mai competente ca mine, o afirmă. Oare starea economică și financiară atât de înfloritoare a vechiului regat până la războiu, să se datorească, cum spuneți d-voastră, faptului că puterea politică era concentrată în mâinile marii proprietăți ? Oare credeți, că sutele de mii de vagoane de cereale ce se exportau anual, mare parte chiar înainte ca ele să fi luat drumul hambarelor și pătulelor proprietăței, se datorește faptului că v>Mn v wî rttr» wî i /• nfi n no n citMlf Jș/J. XO %/XAj XXX WWVlitUWiW UJ. IjUVV*.UU> politică ? Nu văd cum s’ar putea susține această părere. Oare nu este dezechilibrul catastrofal între cerere și ofertă, ce s’a produs după războiu, care este cauza lâncezelei exportului nostru agricol, cu care ne învățasem de secole și pe care-l socoteam etern ? Desigur că da. Cauza nu poate fi, cum susțineți, fiindcă nu s’a dat păturei țărănești, pe lângă împroprietărire și puterea politică, fiindcă de fapt prin votul universal s’a dat puterea politică în mâna ei. Dar pentru că ea nu era pregătită a o exercita, s’a trecut la mascarada electorală de astăzi, când asistăm la acest spectacol desgustător de a vedea „Voința națională“ transformată într’o turmă inconștientă și supusă ebrietăței, condusă sub teroarea ciomegelor, de agenți electorali, la urnă,unde li s’a dat o ștampilă și embleme de : cruci, seceri, coase și topoare, pentru a masca și totodată a înflori neștiința. Și cu aceștia scumpe d-le prof. Tașcă, vreți să faceți Statul țărănesc ? Nu pot crede că vă gândiți serios la aceasta acum. Nu găsiți că este o contradicție, între fondul adevărului care stăpânește dreapta d-voastră judecată și imaginea pe care o forțați să se imprime pe placa Daghereotipului, al cărui fotograf îl reprezintați prin geniala trinitate : Maniu, Lupu, Mihalache ? Intuițiunea genială pe care o atribuiți acestora (tatăl, fiul și sfântul duh al credinței românești), istoria adevărului ne-o arată în figura lui Mihail Cogălniceanu de acum aproape un secol, cu imediata pășire la o realizare concretă, care constituie maximum pe care timpul de atunci permitea. Intuițiunea genială poate fi numită aceea a lui Ionel Brătianu la 1913, când spune Regelui Carol I că nu primește, eventualul guvern ce i s’ar oferi, decât dacă Suveranul aprobă: exproprierea marei proprietăți, împroprietărirea tuturor țăranilor și votul universal. Dovadă că este el înfăptuitorul acestei mare reforme revoluționară, e telegrama pe care Mareșalul Averescu, când ca șef al guvernului a tras prima brazdă a primului titlu de proprietate țărănească pe pământul României întregite, a trimis-o lui Ionel Brătianu. Această telegramă, care în lumea politică cu sentimente pătimașe a fost criticată, nu poate decât să onoreze caracterul și loialitatea marelui ostaș care a semnat-o. Cât de interesant ar fi, să putem examina mai deaproape , „chestiunea țărănească „atâta de scumpă nouă, dar ea cere o serie de scrisori, în care să fim stăpâniți numai de sentimentul adevărului, dezbrăcați de presumpțiunea pe care titlul de partid național-țărănesc, o dă tocmai acelora care in timpul celor cinci ani cât au guvernat, nu au făcut absolut nimic pentru țărănime. Din contra, au ridicat, întărit și îmbogățit o burghezime orășenească industrială, pe care spun astăzi că vor să o distrugă. Cine-i crede ? Din 40 miliarde ce au împrumutat, nu au dat 1 leu pentru îmbunătățirea stărei țăranului și vor să-și creeze un prestigiu pentru viitor cu o formulă și un titlu ademenitor, masselor ce nu înțeleg nimic. . Ar fi un teren de discuțiune în public, foarte interesant și atrăgător, pentru oameni de bună credință, fără prejudecată și fără legături de club și de persoanele ce le compun. Silit să mă opresc aci, vă rog domnule Tașcă, a nu vă îndoi de sentimentele cele mai bune ce vă păstrez ca totdeauna. 31 Mai 1936 GENERAL SCHINA De la Academia Română In ședința Academiei Române dela 30 Mai curent, d. N. Iorga a prezentat lucrarea recentă a d-lui Aurel Sacerdoțeanu „Considerațiuni asupra Istoriei Românilor în Evul mediu — Dovezile continuității și drepturile Românilor asupra teritoriilor lor actuale (Buc. 1936). D. Iorga a stăruit atât asupra informației bune a acestei cărți cât și asupra clarității ei care o așează printre cele mai bune publicații de istorie tipărite în anii din urmă. D-sa a făcut apel la Academie și la domnii colegi miniștri ca să găsească fondurile trebuitoare pentru ca această publicație să fie tradusă în limba franceză cât mai neîntârziat. In altă ordine de idei d-sa a atras atenția asupra interviewului acordat ziarului „Facla" de d. profesor universitar Al. Rosetti, cuprinzând calomnii contra Academiei Române pe care Academia are datoria să le respingă. Totdeodată d-sa semnalează apariția, prin grija d-lui Alex. Rosetti, a versurilor d-lui Tudor Arghezi, în care cea mai vulgară pornografie se publică sub pecetea Fundațiilor Regale, al căror director pentru literatură este d. Rosetti. O noua generație iaționalistă contra interesului național — Conferința d-lui prof. N. Iorga la „Liga Culturală (13 Maiu 1936) — Continuare ' La Viena era cu totul altceva, fiindcă Viena era capitala unui Imperiu în care trăiau națiuni vii,care se luptau pentru înaintarea lor, și în Universitatea din Viena, până la sfârșit, a răsunat ceva din aceste lupte naționale care sunt fenomene organice de desvoltare a unor popoare reale, și, de aceia, cei cari au învățat la Viena, cari au trăit acolo erau cu totul altfel decât cine fusese la Theresianum, trecuse la Berlin, dăduse o raită prin Paris, se instalase în Iași și aici, la douăzeci și ceva de ani, s’a instalat ca judecătorul bătrânului Bărnuțiu, ca măturătorul tuturor resturilor de credință romantică de origine ardeleană și ca batjocoritorul exaltărilor în nori ale lui Hasdeu. Acesta a fost momentul cultural de la Iași din 1870 și Maiorescu a avut convingerea că a învins. A învins, pentru ce ? A învins pentru că nu era un public, care publicul acela trebuia să înțeleagă, dar trebuia să și simtă, trebuia să aibă sentimente de venerație și pietate, și știind pe cine și ce trebuie să cruțe. A învins, fiindcă bătrânul Bărnuțiu zdrobit s’a întors înapoi în satul lui ardelean ca să moară, fiindcă, apoi, elevii, lui erau oameni slabi, produse ale Academiei Mihăilene, — și ce se putea face cu dânșii ? Fiindcă o lume învățată în străinătate și disciplinată în străinătate nu stătea în fața grupului de la „Junimea“, fiindcă Hasdeu era cu totul ireal, fiindcă lupta lui era numai o împroșcare de fulgere momentană, iar apoi, după ce răsese bine pe socoteala dușmanilor, ii era absolut indiferent ceia ce se petrece și în școală și în societate, în sfârșit Hasdeu s’a dus la București’și aici s’a apucat de alte lucruri, iar „Junimea“ a rămas stăpână la Iași. Aceasta este fasa ă’intâiu. Acum vă întreb pe d-voastră care binevoiții să mă ascultați cu o atenție pentru care vă mulțăresc așa de mult : nu vedeți d-voastră o asemănare între 1870 și 1936 ? Nu vedeți d-voastră și acum catedre care represiintă o lungă și erotică luptă pentru cultura românească și pentru creșterea și înălțarea țerii prin armele acestei culturi, nu vedeți d-voastră anii îngrămădiți asupra acelora cari și-au servit țara în acest fel și nu vedeți d-voastră alături produsul școlii noastre, mai ales a școlii de după răsboiu, care poate să deie o opinie publică și oameni a căror valoare științifică nu este totdeauna de primul rând ? Și nu vedeți d-voastră, precum Maiorescu venise de la Theresianum, de la Universitatea din Berlin, de la Universitatea din Paris ca să turtească pe bietul Urechiă, să-și râdă de cei șaptezeci de ani ai lui Bărnuțiu și să considere ca nebun pe genialul Basarabean debarcat la Iași, nu vedeți d-voastră tot așa oameni de douăzeci de ani, sau trecuți puțin cet de treizeci de ani, cari au făcut o bună pregătire în străinătate în școlile întemeiate de acela chiar de care își permit să-și bată joc, într’o formă pentru a cărui calificare, eu nu găsesc termenii potriviți cu decența acestei adunări care mă ascultă? Numai cât, vedeți d-voastră. Intre ce a fost atunci, pe la 1870, și între ceia ce este acum, este o deosebire. Această deosebire i-am spus-o cândva lui Maiorescu însuși, și am povestit aceasta și undeva într’o carte a mea de grele și dureroase mărturisiri, la unul din ceasurile cele mai amare ale vieții mele, care se chiamă: „O viață de om“, carte pare, azi, mângâiat de câtă înțelegere omenească am găsit în această societate, eu n’aș mai scrie-o, sau aș scrie-o cu mult mai mult optimism decât am scris-o atunci, în durerea isolării mele, când simțiam nevoia de a mă apăra. Acolo am povestit o scenă pe care este bine s’o ascultați și d-voastră, felul cum s’a despărțit de Maiorescu Universitatea din București. La un moment, în mijlocul nenorocitelor noastre lupte politice, era din partea unui guvern liberal, Haret ministru și d. Gheorghe Adamescu secretar general. D. Adamescu este un om foarte bine, dar era o deosebire între ministru și secretarul general. Și, fiind guvernul liberal la putere și Maiorescu, care făcea altă politică, fiind foarte doritor de a răsturna guvernul liberal, i s-a comunicat, supt iscălitura d-lui Gheorghe Adamescu, că, deoarece a refuzat să facă parte din nu știu ce comisie — noi nu suntem obligați să participăm la comisii, se poate întâmpla să refuzăm, în legea învățământului nu este ceva prevăzut în această privință, — a fost trecut la pensie din oficiu; de altminteri înplinise și vârsta de șaptezeci de ani. Maiorescu a venit la Consiliul Facultății și ni-a presintat adresa—nu era un cuvânt de mulțămire, ci două rânduri și jumătate, pe care le văd, și dedesupt respectabila iscălitură a d-lui Adamescu — și ne-a cerut satisfacție. Satisfacția pe care o voia el era punerea în grevă a Universității —evi( Urmare In pag. II-a), 1 onsultătorul [Academiei Române | Observațiile ziarului „Universul"»—Declarațiile d-lui prof. N. Iorga D. Al. Rosetti, unul din pilonii desperatei și ignorantei școlii „noi" și istorice, și-a permis să vorbească necuviincios ziarului I FACLA, într'un interview, dacă nu scris direct în orice caz DIC* » TAT de d-sa, despre Academia Română. Faptul ar fi putut să treacă neobservat. In definitiv ce reprezintă în cultura și scrisul românesc d. Al. Rosetti, ca teribilele L sale sentințe să aibă vre-o însemnătate? Așa înțelege un profesor universitar să răspundă instituției înalta care i-a făcut onoarea nemeritată să-i tipărească unele scrieri, pe care singur, și , competent, d-sa le înglobează în „maculatura" la care s'ar reszuma activitatea Academiei... Dar d. Al. Rosetti este și directorul Fundației de Literatură »și Artă Regele Carol II— ^ <ți Cu două zile înainte de apariția insanităților din „Facla". —« Suveranul a prezidat ședința extraordinară a primirei noilor ■membrii ai aceleiași Academii Române. In calitatea Sa de președinte de onoare, Regele și-a manifestat bucuria adâncă de a se afla în mijlocul academicienilor, colegii Săi. Regele Carol II, aduce înaltul Său salut noilor aleși. Se bucură de opera pe care o împlinește Academia, și a contribuit, — spune Suveranul, — „la lucrările acestui înalt cenaclu al culturei românești". Directorul „Fundației de Literatură și Artă Regele Carol II, a găsit probabil că Suveranul exagerează. Și îndrăznește să spună despre Academia Română, că : Noile alegeri de membru, constituesc o simplă.... INFLAȚIE. Academia Română a pierdut din prestigiul ei de odinioară. A abdicat de la vechiul ei ideal și e străină de mersul general al culturei. Pentru publicul românesc ea nu mai reprezintă NICI O AUTORITATE. Sunt numai câteva din sentințele acestui domn prost crescut în orice caz. Ele au provocat drasticele comentarii de mai jos, ale confratelui UNIVERSUL. Marele ziar românesc scrie, referindu-se la seria de insulte ale d-lui profesor universitar Al. Rosetti, sub titlul ■ dne insultă și calomniază Academia română „Zilele trecute, un ziar din Capitală a publicat, sub forma unui interview, declarațiile ce le-a atribuit d-lui Al. Rosetti, profesor universitar și directorul Fundațiilor regale pentru artă și cultură „Regele Carol II“, împotriva Academiei Române și a membrilor săi. N’am comentat acele declarații, imediat după ce am luat cunoștință de cuprinsul lor, deoarece n’am crezut că ele au putut să fie făcute de un profesor universitar, care este și directorul Fundațiilor culturale regale. Tăcerea ce a urmat, echivalând cu o confirmare, suntem datori să intervenim, deoarece nu e vorba de observațiuni critice serioase, formulate în termeni obicinuiți celor ce se ocupă de problemele culturale, ci de calomnii, atacuri pătimașe și de o acțiune îndrăzneață și condamnabilă din partea celor ce urmăresc prin toate mijloacele să slăbească, atât instituțiile de stat, cât și instituțiile culturale și naționale. A afirmat d. Al. Rosetti, că Academia Română ar fi abdicat de la idealul ei și este străină de mersul general al culturii; că întreaga sa activitate în domeniul cultural și științific ESTE NALA, căci se reduce la publicarea unei colecții de maculatură foaMoristică; că prin alegerile recente ,ar fi dovedit spiritul de coterie și caracterul reacționar, iar biblioteca și colecțiile sale nu sunt la dispoziția publicului. Iată cum un profesor universitar, care este și director al Fundațiilor regale, își permite să trateze Academia Română și pe membrii săi, desconsiderând rolul covârșitor ce l-a avut și îl are această înaltă instituție, în desvoltarea culturii românești și în afirmarea geniului nostru național, ca și activitatea sa rodnică în domeniul științific prin publicarea unui număr impunător de lucrări valoroase și de documente ce interesează trecutul, limba și literatura neamului nostru. Când M. S. Regele Carol II a prezidat ședința solemnă a Academiei din ziua de 28 Mai a. c. și a exprimat bucuria Sa că se află între colegii săi, în acest cenaclu al gândirii românești și a salutat în termeni câlduroși pe noii membri aleși, este nu numai o supremă necuviință, ci o provocațiune îndrăzneață, ce nu poate fi îngăduită, ca directorul Fundațiilor Regele „Carol II", d. Al. Rosetti, să insulte și să calomnieze Academia, al cărui Președinte de Onoare este însuși Suveranul, să considere de „coterie” pe toți membrii acestei instituții și să desconsidere pe noii aleși. Faptul, că acest calomniator — după cum îl califică comunicatul Academiei Române — a propus „DEMOCRATIZAREA“ acestei instituții și pe candidații sprijiniți de presa comunistă din Sărindar, — apărătoarea Anei Pauker, care a întreprins acțiunea revoluționară împotriva Monarhiei și a Suveranului — dezvâlue cât de întinsă este cangrena și cât de urgentă este intervenția chirurgicală. Acțiuni ca aceea a profesorului Rosetti nu fac decât să deschidă drumul anarhiei. Se cere, deci, ca d. ministru al instrucțiunii publice să intervină cât mai de grabă, dacă socotește că rolul său ca diriguitor al culturii românești, este să fie nu numai figurant, ci și activ la departamentul ce-l conduce“. # Dar d. Al. Rosetti nu își rezumă activitatea numai la interviewuri ignobile. D-sa e și autor de manuale didactice. In ele se face elogiul comunismului. Marii scriitori români, Delavrancea, Carageale, nu reprezintă nimic... Iar C. Stere, odiosul trădător, este elogiat pentru viața infamă pe care și-a romanțat-o în sînistra-i spovedanie... Acelaș d. Rosetti, care și-a găsit un apărător în persoana răspopitului Arghezi, scabrosul personaj scos din pușcărie de profesorul Iorga, mai activează și ca director al editurei Fundațiilor. Vom vedea că josnicia și amoralul, trec din manuale școlare până în volumele destinate tineretului, ca să-i facă „educația". Și în acele volume, d. Al. Rosetti, dacă nu cumva inspiră, lasă să se răsfețe în voe scabrosul vieții de lupanar și cariera prostituatelor vagabonde. O datorie elementară impune să începem lupta pentru stârpirea operei de subminare metodică a moralei, de rătăcire criminală a sufletului românesc. Tărcul victoriei italiene Credeți că strălucitul triumf pe care l-au repurtat cei pe cari sunt foarte mîndru că, în clipele cele mai grele, am putut să-i ajut cu mijloacele mele puține, credeți dacă Italienii au biruit numai cu mașinile lor, credeți că numai ceea ce a făcut armata a hotărît ? Dar a hotărît atitudinea întregii societăți italiene; dacă armata nu ar fi fost susținută de un întreg popor îngustat în viața sa și în toate ale sale, amenințat în tot ceea ce orice societate civinsată ține să aibă ca mijloace materiale, desigur că astăzi n'ar flutura steagul cu crucea albă a Savori pe ruinele fumegînda ale unei barbarii în sfîrșit zdrobite. („O școală nouă istorică”). ■ * N. IORGA '