Neamul Românesc, iunie 1936 (Anul 31, nr. 119-139)

1936-06-03 / nr. 119

Nr. îl 9 taxa poștală plătită la numerar conform aprobări­iftț. G­ î. R-X. T.­­KLftW93S. V* C74Ț/­/// ZIARUL PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC N. IORGA REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) Telefon 5.70.88 2 Lei Miercuri 3 Imsie 1956 C _____ I fe un, an 600 lei. Pe șase luni 300 lei I *n 13râ Pentru autorități și institutiuni 1000 Le" ABONAMENTE­­ ”——*----------—-----* — ---------— . In străinătate : Pe an an, 1200 Lei, pe șase luni, 600 lei DIRECTOR N. GEORGESCU Mulțimile pe stradă, — criteriu politic? Doar că s’au întors pe la casele lor sărăcite țăranii care au de­­­­filat pe străzile capitalei,­­fiecare cu agrafa chipului d-lui Mihala­­che în piept, și doctrinarii a­ces­tuia de la gazete au pornit să con­vingă pe toți factorii coinstitu pe­­mată că țara e cu partidul rațio­­nal țărănesc. In consecință aritmetică, lui i se cade puterea, imediat și fără stârguiala cu alți deținători ai popularității. Dar odată puși pe drumul a­­cesta al numărătoarei și alegerii noilor dintre capre, nu e greu pen­tru oricare alt competitor să re­vendice pentru sine proprieta­tea trecerii celei mai multe înaintea străzii. Căci cine nu poate s-o dove­dească de la dreapta spre stânga și de aici îndărăt ? , iată întrunirea de la Chișinău a creștinilor naționali, care și ei au putut pune în bătie tot atâ­ția partizani cât și d. Madgearu la București. Mai înainte d. Goga dea­semeni a făcut o altă demon­strație la Cernăuți, pentru care ș­-au lăsat oasele pe drum bie­ții țărani nevoiași basarabeni. Și care alt partid, altă moda­t ție nu poate să puna în marș, fie în Capitală sau intr’a­lt oraș din­­ țară, mulțimi și mai impună­­­­toare decât acelea aduse de Ru- 1 sălii de agenții d-lui Mihala­­che ? Dar acum doi ani mareșa­lul Averescu a avut la Brașov un dintre cele mai numeroase manifestații de club,­­ precum poate organiza o alta oricând, care să sperie la fel factorii con­­stitu­ționali. Hatorit lucru, masele nu ates­tă altceva, așa cum sunt ele des­­ orientate și la discreția oricui, de-­­cât că ele nu pot fi luate drept, îndreptar de judecată politică­ chibzuită. Steaua lor a apus și în alte­ țâri, unde totuși înseamnă ceva, și ea s’a făcut nevăzută la u­oij pe măsură ce ele au fost puse la­ încercare și au ajuns să aibe­, șef pe d. Ion Mihalache. După cum au fost întâia, nu­ va fi nici cea din urmă procesiu­­­ne de irozi, aceea organizată Du­­­­minică de către clubul din stra­­­da Corăbiei, cu condicuță,­­ cu­ bani, cu căprarii și făgăduințe­ [UNK] de înstărire. Numărul acestor adunări tre­­­bue să crească tot mai mult pen­­tru că astfel să se convingă tot­ natul că mulțimea e un mit, stins. Vineri, la ora 9 seara, d. profesor V. Iorga va vorbi în sala teatrului Ligei Culturale despre : BOALA LITERATUREI ROMANEȘTI 1 Asistența socială a copilului Nu știu cum mi-aș putea începe această cronică, închinată copilului, se înțelege a copilului nostru care din leagăn, sau mai bine zis din co­p­iță, învață necazul vieții și se în­frățește cu dânsul crescând amân­doi suflet la suflet. Vorbim despre copilul omului muncitor dela țară și dela periferie ,unde în majoritatea cazurilor din cea de a doua lună a prunciei, e lăsat pe seama frățioru­lui doar cu trei patru anișori mai vrâstnic de­cât dânsul, pe prispa ca­sei, ori în tindă- „Să-l legini Ionică, mamă și să nu te deslipești de lân­gă dânsul până vine măriuca de pe țarină, zice biata femee muncitoa­­­r-­­­e-eteia-țârâ-și-pleacă- -în­ zori de zi fie ,la săpatul porumbului, fie la strânsul pâinei sau a fânului. De cele mai multe ori, fie că frățiorul mai măricel lipsește, fie că este și dânsul prea­măricel și trebue să plece odată cu părinții la școală și cu vitele la pășune, biata femee, O încarcă în brațele ei, alături cu sapa și cu traista cu mămăligă și odată­.ajunsă la ogorul de muncă și așează lângă tufa de mărăcini din capătul hotarului, pune haina peste mărăcine și-l lasă în paza Ce­lui de Sus. Târziu, după trei ceasuri,, când soarele s’a ridicat de trei suliți, obosită de muncă și răsfoită de foa­me, ea lasă unelta de muncă înfia­­tă în pământ, așează copilul pe fora­te și alăptându-1 apucă și dânsa cu mâna ce i-a mai rămas liberă, câteva înghițituri de mămăligă rece cu ceapă ori cu o scrumbie, otravă de sărată. Dar despre toate acestea, despre tragedia creșterii copilașilor pe cari noi cei dela oraș îi vedem an de an mai gălbejiți ori mai piperniciți, s’ar putea spune multe de tot. Nu e lo­cul aici să arătăm toate lipsurile de care el, copilul omului nevoiaș este stăpânit, de la naștere și până când el însuși i ajunge tot un muncitor necăjit, ci, de ceea ce trebuia în­făptuit și de ceea ce s’ar putea, în­făptui măcar de aici încolo. Mă re­fer la acea săptămână a copilului pe care, de tot noul obicei, a inau­gurat-o în viața noastră socială. Pentru orașe, unde oricâtă mizerie ar fi, unde ori­câte lipsuri ar stărui, tot se mai găsesc mijloace pentru promovarea acestui deziderat, săptă­mâna copilului a putut răspunde cu ceva, cu foarte puțin, e adevărat, căci numai o preumblare, două, ]a pădure, în camionul împodobit cu crengi verzi și cu stegulețe, numai cu două trei bomboane și câțiva co­vrigi, e prea puțin față de atâtea alte lipsuri. Dar, aceste mici aten­țiuni, alăturate la celelalte, cam­ de bine, de rău, există, cum ar fi dis­pensarele pentru fugaci, asistența în școli, vizitele medicale gratuite, far­maciile întreținute de comitetele școlare și sprijinul primăriilor de sectoare,’ dau la un loc ceea ce s’ar putea numi o asistență socială pen­tru copiii. Dincolo însă, la sate, unde mergem doar pentru a arvuni vo­turi în ajunul alegerilor, unde ne ducem să culegem ceea ce n’am se­mănat, ne mor copilașii cu zile, în groaznica durere a părinților­­ lor. Acolo, nu va fi de ajuns nici luna co­pilului. Trebue neapărat, de unde este, de unde nu este, găsite mijoace pentru o asistență ■ [UNK]omenească a copilului. Trebue cu atât mai mult, cu cât în toate celelalte domenii s’a făcut câ­te ceva. Și fără păcat vorbind, fără gân­dul rău de a lovi în bunele intenții ce străjuesc grija de mai bine la actualii conducători, spunem des­chis că, chiar de aici s’ar fi putut începe. S’ar fi putut lăsa și pentru numai puțin cel mai târziu, sistema­tizarea celor câteva orașe, asfaltarea celor câteva șosele, înfrumusețarea celor câteva parcuri publice, înce­pând mai înainte cu cea mai vi­tală operă, aceea de ocrotire și în­grijire a copiilor, ce ne lipsește cu desăvârșire. Ne mor copiii cu sutele la sate, într’o proporție care merge crescând, și aici e locul să amintim că acolo e nădejdea de mâine. Pro­centul nașterilor la orașe a descres­cut de la război încoace într’o măsu­ră și îl moșesc s’a prevăzut la vre­­de gândit. Oh­, să mă este Dumne­zeu, persistă cumva credința că ne prea înmulțim !? Repet, ne mor copiii și tocmai a­­ceia care mâine, vor fi chemați și la munca grea a țarinei din rodul că­ruia trăim cu toții și la paza și mai grea a hotarelor întregite cu atâtea jertfe. Nu știu dacă în Statutul Statului Țărănesc pe cari viguroșii doctrinari ai partidului democrației îl vântură și îl moșesc s’a prevăzut la vre-un punct și ceva despre această ma­re lacună, dar știu prea bine din cele văzute cu ochii mei, tragedia sănă­tății copiilor la sate. Să se amâne puțintel înfrumusețarea la orașe și să se îndrepte privirile și asupra satelor, căci altfel, facem’ fără să vrem, poate, întocmai ca și aceia dintre oameni, cari îmbracă haine strălucitor de frumoase, peste o murdărie care le roade ceas cu ceas sănătatea corpului. Ilarion Ifrim Adevărata figură a Germaniei Budapesta, loc foarte cercetat pentru gingășia politică, a primit, după o visită polo­nă, cu privire la care ne-a lămurit, la Cluj, d. Arciszewski, care de­sigur a făcut bine să nu ceară și părerea marelui călător d. colonel Beck, și o zgomotoasă visită germană. Ofițeri de mai multe grade, din toate categoriile, cari ar fi putut aduce cu dînșii și spe­cimene ale armelor pe care le pot furnisa, dacă nu cumva arme de acestea vor fi fost trimi­se mai d­inainte. Nu ne îndoim că primirea va fi fost deosebit de caldă. Dar asupra sensului politic nu s'a vorbit, firește, nimic. Așa încît nu știm nici până astăzi cine a învățat ceva și cine a adus învățătura. E foarte posibil ca armata germană să fi dorit să ajungă la nivelul celei ungurești, dar, cu toată suficiența unor oameni de la Budapesta, se poate ca ei să fi cerut lecții, și ele să nu fi fi fost retușate. Oricum, între cele două armate se stabilește o legătură, și e bine ca ea să fie publică. Recriminațiile ar fi zadarnice și de rău gust. Și Italia și le interzice, ea care, din causa împrejurărilor, e adusă să conteze pe nu știu ce sprijin unguresc. Dacă presa din Roma ta­ce de ce ne-am plînge noi că două țeri care, de­și din propria lor vină, se cred nedreptățite, stau să-și cadă în brațe? Dar e în cașul de la Budapesta o învățătură pentru naivii noștri (pentru cei cari nu sunt naivi nu e nicio învățătură, ci o simplă chestie de ghișeu). S'a crezut în anume protestări de la Berlin . Germania nu se gîndește a­ clinti niciun hotar decît acelea care i-au fost impuse ei la ceasul, nenorocit pentru dînsa, cînd fiecare-și primește socoteala. Mai ales forma de azi a României nu supără de loc regimul hitlerist. Și­­ s'a crezut, s'a proclamat chiar această credință. O vor păstra cei așa de lesne înșelați ? Sau poate li se va lămuri că ofițerii germani s'au dus în capitala Ungariei ca să convingă pe Unguri că n'au nimic de reclamat de la noi ? N. IORGA à I I I Răspuns d-lui profesor G­­iașcă Iubite domnule Tașcă. In scrisoarea mea de la 26 c. nu ating fondul cuvântărei d-voastră de la Timișoara, pentru a fi putut da o interpretare gre­șită. M’am referit numai la o sin­gură frază, care nu corespunde adevărului istoric că : „Ion Miha­­lache este dezrobitorul țăranimei din vechiul regat“. Atâta tot. Răspund astăzi cu o deosebi­tă plăcere la invitațiunea ce-mi faceți de a-mi da părerea în chestiunea atât de importantă pe care o atingeți; totuși margi­nile ce ospitalitatea coloanelor a­­cestei foi îmi impun, mă împie­dică a da acestei chestiuni lărgi­mea pe care o merită. Să fie oare adevărat, cum sus­țineți, că starea lucrurilor de azi, este rezultatul discordanței pe pe care o semnalați între așeză­mântul social deoparte își cel po­litic-economic de alta și fiindcă înainte de războiu această con­cordanță exista într’o oarecare măsură ? Eu nu cred. Nu găsiți, ca și mine, că ea este de origină universală și externă mai mult decât internă ? Nu au fost oare toate popoarele, lovite de un dezechilibru economic și financiar, care a prilejuit aceas­tă toropeală în mecanismul schimburilor interne și externe ? Cred că da și voci din toată lu­mea, mult mai competente ca mine, o afirmă. Oare starea economică și fi­nanciară atât de înfloritoare a vechiului regat până la războiu, să se datorească, cum spuneți d-voastră, faptului că puterea politică era concentrată în mâi­nile marii proprietăți ? Oare credeți, că sutele de mii de vagoane de cereale ce se ex­portau anual, mare parte chiar înainte ca ele să fi luat drumul hambarelor și pătulelor proprie­­tăței, se datorește faptului că v>Mn v­ wî rtt­r» wî i /•­ nfi n no n ci­tMlf Jș/J. XO %/XAj­ X­XX WWVlitUWiW UJ. IjUVV*.UU> politică ? Nu văd cum s’ar putea susține această părere. Oare nu este dezechilibrul ca­tastrofal între cerere și ofertă, ce s’a produs după războiu, care este cauza lâncezelei exportului nostru agricol, cu care ne învă­țasem de secole și pe care-l so­coteam etern ? Desigur că da. Cauza nu poate fi, cum sus­țineți, fiindcă nu s’a dat păturei țărănești, pe lângă împroprietă­rire și puterea politică, fiindcă de fapt prin votul universal s’a dat puterea politică în mâna ei. Dar pentru că ea nu era pregă­tită a o exercita, s’a trecut la mascarada electorală de astăzi, când asistăm la acest spectacol desgustător de a vedea „Voința națională“ transformată într’o turmă inconștientă și supusă e­­brietăței, condusă sub­ teroarea ciomegelor, de agenți electorali, la urnă,unde li s’a dat o ștampilă și embleme de : cruci, seceri, coa­se și topoare, pentru a masca și totodată a înflori neștiința. Și cu aceștia scumpe d-le prof. Tașcă, vreți să faceți Statul ță­rănesc ? Nu pot crede că vă gân­diți serios la aceasta acum. Nu găsiți că este o contradic­ție, între fondul adevărului care stăpânește dreapta d-voast­ră ju­decată și imaginea pe care o for­țați să se imprime pe placa Da­­ghereotipului, al cărui fotograf îl reprezintați prin geniala trinita­te : Ma­niu, Lupu, Mihalache ? Intuițiunea genială pe care o atribuiți acestora (tatăl, fiul și sfântul duh al credinței româ­nești), istoria adevărului ne-o a­­rată în figura lui Mihail Cogăl­­niceanu de acum aproape un se­col, cu imediata pășire la o reali­zare concretă, care constituie maximum pe care timpul de a­­­tunci permitea. Intuițiunea genială poate fi numită aceea a lui Ionel Bră­­tianu la 1913, când spune Rege­lui Carol I că nu primește, even­tualul guvern ce i s’ar oferi, de­cât dacă Suveranul aprobă: ex­proprierea marei proprietăți, îm­proprietărirea tuturor țăranilor și votul universal. Dovadă că este el înfăptuitorul acestei mare reforme revoluțio­nară, e telegrama pe care Mare­șalul Averescu, când ca șef al guvernului a tras prima brazdă a primului titlu de proprietate țărănească pe pământul Româ­niei întregite, a trimis-o lui Ionel Brătianu. Această telegramă, care în lu­mea politică cu sentimente păti­mașe a fost criticată, nu poate decât să onoreze caracterul și lo­ialitatea marelui ostaș care a semnat-o. Cât de interesant ar fi, să putem examina mai deaproape , „chestiunea țărănească „atâta de scumpă nouă, dar ea cere o se­rie de scrisori, în care să fim stă­pâniți numai de sentimentul ade­vărului, dezbrăcați de presumpți­­unea pe care titlul de partid na­­țional-țărănesc, o dă tocmai a­­celora care in timpul celor cinci ani cât au guvernat, nu au fă­cut absolut nimic pentru țără­nime. Din contra, au ridicat, întărit și îmbogățit o burghezime orășe­nească industrială, pe care spun astăzi că vor să o distrugă. Ci­­ne-i crede ? Din 40 miliarde ce au împru­mutat, nu au dat 1 leu pentru îmbunătățirea stărei țăranului și vor să-și creeze un prestigiu pen­tru viitor cu o­ formulă și un titlu ademenitor, masselor ce nu înțe­leg nimic. . Ar fi un teren de discuțiune în public, foarte interesant și atră­gător, pentru oameni de bună credință, fără prejudecată și fără legături d­e club și de persoanele ce le compun. Silit să mă opresc aci, vă rog domnule Tașcă, a nu vă îndoi de sentimentele cele mai bune ce vă păstrez ca totdeauna. 31 Mai 1936 GENERAL SCHINA De la Academia Română In ședința Academiei Române dela 30 Mai curent, d. N. Ior­ga a prezentat lucrarea recentă a d-lui Aurel Sacerdoțeanu „Con­­siderațiuni asupra Istoriei Românilor în Evul mediu — Dovezile continuității și drepturile Românilor asupra teritoriilor lor actua­le (Buc. 1936). D. Iorga a stăruit atât asupra informației bune a acestei cărți cât și asupra clarității ei care o așează printre cele mai bune publicații de istorie tipărite în anii din urmă. D-sa a făcut apel la Academie și la domnii colegi miniștri ca să găseas­că fondurile trebuitoare pentru ca această publicație să fie tra­dusă în limba franceză cât mai neîntârziat. In altă ordine de idei d-sa a atras atenția asupra intervie­­wului acordat ziarului „Facla" de d. profesor universitar Al. Ro­­setti, cuprinzând calomnii contra Academiei Române pe care Academia are datoria să le respingă. Totdeodată d-sa semnalează apariția, prin grija d-lui Alex. Rosetti, a versurilor d-lui Tudor Arghezi, în care cea mai vulgară pornografie se publică sub pecetea Fundațiilor Regale, al căror director pentru literatură este d. Rosetti. O noua generație i­aționalistă contra interesului național — Conferința d-lui prof. N. Iorga la „Liga Culturală (13 Maiu 1936) — Continuare ' La Viena era cu totul altceva, fiindcă Viena era capitala unui Imperiu în care trăiau națiuni vii,care se luptau pentru înain­tarea lor, și în Universitatea din Viena, până la sfârșit, a răsunat ceva din aceste lupte naționale care sun­t fenomene organice de desvolt­are a unor popoare­ reale, și, de aceia, cei cari au învățat la Viena, cari au trăit acolo erau cu totul altfel decât cine fusese la Theresianum, trecuse la Berlin, dăduse o raită prin Paris, se in­stalase în Iași și aici, la două­zeci și ceva de ani, s’a instalat ca judecătorul bătrânului Bărnu­­țiu, ca măturătorul tuturor res­turilor de credință romantică de origine ardeleană și ca batjocori­torul exaltărilor în nori ale lui Hasdeu. Acesta a fost momentul cultu­ral de la Iași din 1870 și Maio­rescu a avut convingerea că a învins. A învins, pentru ce ? A învins pentru că nu era un pu­blic, care publicul acela trebuia să înțeleagă, dar trebuia să și simtă, trebuia să aibă senti­mente de venerație și pietate, și știind pe cine și ce trebuie să cru­țe. A învins, fiindcă bătrânul Băr­­nuțiu zdrobit s’a întors înapoi în satul lui ardelean ca să moară, fiindcă, apoi, elevii, lui erau oa­meni slabi, produse ale Academi­ei Mihăilene, — și ce se putea face cu dânșii ? Fiindcă o lume învățată în străinătate și disci­plinată în­ străinătate nu stătea în fața grupului de la „Junimea“, fiindcă Hasdeu era cu totul ireal, fiindcă lupta lui era numai o împroșcare de fulgere momenta­nă, iar apoi, după ce răsese bine pe socoteala dușmanilor, ii era absolut indiferent ceia ce se pe­trece și în școală și în societate, în sfârșit Hasdeu s’a dus la Bu­curești’și aici s’a apucat de alte lucruri, iar „Junimea“ a rămas stăpână la Iași. Aceasta este fasa ă’intâiu. Acum vă întreb pe d-voastră care binevoiții să mă ascultați cu o atenție pentru care vă mulțăr­­esc așa de mult : nu vedeți d-voastră o asemănare între 1870 și 1936 ? Nu vedeți d-voastră și acum catedre care represiintă o lungă și erotică luptă pentru cul­tura românească și pentru creș­terea și înălțarea țerii prin ar­mele acestei culturi, nu vedeți d-voastră anii îngrămădiți asu­pra acelora cari și-au servit țara în acest fel și nu vedeți d-voastră alături produsul școlii noastre, mai ales a școlii de după răsboiu, care poate să deie o opinie publică și oameni a căror valoa­re științifică nu este totdeauna de primul rând ? Și nu vedeți d-voastră, precum Maiorescu ve­nise de la Theresianum, de la Universitatea din Berlin, de­ la Universitatea din Paris ca să tur­tească pe bietul Urechiă, să-și râdă de cei șaptezeci de ani ai lui Bărnuțiu și să considere ca nebun pe genialul Basarabean debarcat la Iași, nu vedeți d-voastră tot așa oameni de douăzeci de ani, sau trecuți pu­țin cet de treizeci de ani, cari au făcut o bună pregătire în străi­nătate în școlile întemeiate de acela chiar de care își permit să-și bată joc, într’o formă pen­tru­ a cărui calificare, eu nu gă­sesc termenii potriviți cu decența acestei adunări care mă ascultă? Numai cât, vedeți d-voastră. Intre ce a fost atunci, pe la 1870, și între ceia ce este acum, este o deosebire. Această deosebire i-am spus-o cândva lui Maiorescu însuși, și am povestit aceasta și undeva într’o carte a mea de grele și dureroase mărturisiri, la unul din ceasurile cele mai ama­re ale vieții mele, care se chiamă: „O viață de om“, carte pare, azi, mângâiat de câtă înțelegere o­­menească am găsit în această societate, eu n’aș mai scrie-o, sau aș scrie-o cu mult mai mult opti­mism decât am scris-o atunci, în durerea isolării mele, când sim­­țiam nevoia de a mă apăra. Aco­lo am povestit o scenă pe care este bine s’o ascultați și d-voastră, felul cum s’a despărțit de Maio­­rescu Universitatea din Bucu­rești. La un moment, în mijlocul nenorocitelor noastre lupte poli­tice, era din partea unui guvern liberal, Haret ministru și d. Gheorghe Adamescu secretar ge­neral. D. Adamescu este un om foarte bine, dar era o deosebire între ministru și secretarul ge­neral. Și, fiind guvernul libe­ral la putere și Maiorescu, care făcea altă politică, fiind foarte doritor de a răsturna guvernul liberal, i s-a comunicat, supt is­călitura d-lui Gheorghe Adames­cu, că, deoarece a refuzat să facă parte din nu știu ce comisie — noi nu suntem obligați să parti­cipăm la comisii, se poate în­tâmpla să refuzăm, în legea în­vățământului nu este­ ceva pre­văzut în această privință, — a fost trecut la pensie din oficiu; de altminteri înplinise și vârsta de șaptezeci de ani. Maiorescu a venit­­ la Consiliul Facultății și ni-a presintat adresa—nu era un cuvânt de mulțămire, ci două rânduri și jumătate, pe care le văd, și dedesupt respectabila iscălitură a d-lui Adamescu — și ne-a cerut satisfacție. Satisfac­ția pe care o voia el era punerea în grevă a Universității —­evi­( Urmare In pag. II-a), 1 onsultătorul [Academiei Române | Observațiile ziarului „Universul"»—Decla­­rațiile d-lui prof. N. Iorga D. Al. Rosetti, unul din pilonii desperatei și ignorantei școli­i „noi" și istorice, și-a permis să vorbească necuviincios ziarului I FACLA, într'un interview, dacă nu scris direct în orice caz DIC* » TAT de d-sa, despre Academia Română. Faptul ar fi putut să treacă neobservat. In definitiv ce repre­­­­zintă în cultura și scrisul românesc d. Al. Rosetti, ca teribilele L sale sentințe să aibă vre-o însemnătate? Așa înțelege un pro­­­fesor universitar să răspundă instituției înalta care i-a făcut onoa­­­­rea nemeritată să-i tipărească unele scrieri, pe care singur, și , competent, d-sa le înglobează în „maculatura" la care s'ar re­­szuma activitatea Academiei... Dar d. Al. Rosetti este și directorul Fundației de Literatură »și Artă Regele Carol II— ^ <ți Cu două zile înainte de apariția insanităților din „Facla". —« Suveranul a prezidat ședința extraordinară a primirei noilor ■membrii ai aceleiași Academii Române. In calitatea Sa de pre­­­­ședinte de onoare, Regele și-a manifestat bucuria adâncă de a se afla în mijlocul academicienilor, colegii Săi. Regele Carol II, aduce înaltul Său salut noilor aleși. Se bu­­cură de opera pe care o împlinește Academia, și a contribuit, — spune Suveranul, — „la lucrările acestui înalt cenaclu al cul­­turei românești". Directorul „Fundației de Literatură și Artă Regele Carol II,­­ a găsit probabil că Suveranul exagerează. Și îndrăznește să spună despre Academia Română, că : Noile alegeri de membru­, constituesc o simplă.... INFLAȚIE. Academia Română a pierdut din prestigiul ei de odinioară. A abdicat de la vechiul ei ideal și e străină de mersul gene­ral al culturei. Pentru publicul românesc ea nu mai reprezintă NICI O AU­TORITATE. Sunt numai câteva din sentințele acestui domn prost cres­cut în orice caz. Ele au provocat drasticele comentarii de mai jos, ale con­fratelui UNIVERSUL. Marele ziar românesc scrie, referindu-se la seria de insulte ale d-lui profesor universitar Al. Rosetti, sub titlul ■ dne insultă și calomniază Academia română „Zilele trecute, un ziar din Capitală a publicat, sub forma unui interview, declarațiile ce le-a atribuit d-lui Al. Rosetti, profesor uni­versitar și directorul Fundațiilor regale pentru artă și cultură „Re­gele Carol II“, împotriva Academiei Române și a membrilor săi. N’am comentat acele declarații, imediat după ce am luat cu­noștință de cuprinsul lor, de­oarece n’am­ crezut că ele au putut să fie făcute de un profesor universitar, care este și directorul Funda­țiilor culturale regale. Tăcerea ce a urmat, echivalând cu o confirmare, suntem datori să intervenim, de­oarece nu e vorba de observ­ațiuni critice serioase, formulate în termeni obicinuiți celor ce se ocupă de problemele cul­turale, ci de calomnii, atacuri pătimașe și de o acțiune îndrăzneață și condamnabilă din partea celor ce urmăresc prin toate mijloacele să slăbească, atât instituțiile de stat, cât și instituțiile culturale și naționale. A afirmat d. Al. Rosetti, că Academia Română ar fi abdicat de la idealul ei și este străină de mersul general al culturii; că întreaga sa activitate în domeniul cultural și științific ESTE NALA, căci se re­duce la publicarea unei colecții de maculatură foaMoristică; că prin alegerile recente ,ar fi dovedit spiritul de coterie și caracterul reacțio­nar, iar biblioteca și colecțiile sale nu sunt la dispoziția publicului. Iată cum un profesor universitar, care este și director al Funda­țiilor regale, își permite s­ă trateze Academia Română și pe membrii săi, desconsiderând rolul covârșitor ce l-a avut și îl are această înaltă instituție, în desvoltarea culturii românești și în afirmarea ge­niului nostru național, ca și activitatea sa rodnică în domeniul știin­țific prin publicarea unui număr impunător de lucrări valoroase și de documente ce interesează trecutul, limba și literatura neamu­lui nostru. Când M. S. Regele Carol II a prezidat ședința solemnă a Aca­demiei din ziua de 28 Mai a. c. și a exprimat bucuria Sa că se află între colegii săi, în acest cenaclu al gândirii românești și a salutat în termeni câlduroși pe noii membri aleși, este nu numai o supremă necuviință, ci o provocațiune îndrăzneață, ce nu poate fi îngăduită, ca directorul Fundațiilor Regele „Carol II", d. Al. Rosetti, să insulte și să calomnieze Academia, al cărui Președinte de Onoare este însuși Suveranul, să considere de „coterie” pe toți membrii aces­tei instituții și să desconsidere pe noii aleși. Faptul, că acest calomniator — după cum îl califică comunicatul Academiei Române — a propus „DEMOCRATIZAREA“ acestei insti­tuții și pe candidații sprijiniți de presa comunistă din Sărindar, — apărătoarea Anei Pauker, care a întreprins acțiunea revoluționară împotriva Monarhiei și a Suveranului — dezvâlue cât de întinsă este cangrena și cât de urgentă este intervenția chirurgicală. Acțiuni ca aceea a profesorului Rosetti nu fac decât să deschidă drumul anarhiei. Se cere, deci, ca d. ministru al instrucțiunii publice să intervină cât mai de grabă, dacă socotește că rolul său ca dirigui­tor al culturii românești, este să fie nu numai figurant, ci și activ la departamentul ce-l conduce“. # Dar d. Al. Rosetti nu își rezumă activitatea numai la inter­­viewuri ignobile. D-sa e și autor de manuale didactice. In ele se face elogiul comunismului. Marii scriitori români, Delavrancea, Carageale, nu reprezintă nimic... Iar C. Stere, odiosul trădător, este elogiat pentru viața infamă pe care și-a romanțat-o în sî­­nistra-i spovedanie... Acelaș d. Rosetti, care și-a găsit un apărător în persoana răspopitului Arghezi, scabrosul personaj scos din pușcărie de profesorul Iorga, mai activează și ca director al editurei Funda­țiilor. Vom vedea că josnicia și amoralul, trec din manuale șco­lare până în volumele destinate tineretului, ca să-i facă „educa­ția". Și în acele volume, d. Al. Rosetti, dacă nu cumva inspiră, lasă să se răsfețe în voe scabrosul vieții de lupanar și cariera prostituatelor vagabonde. O datorie elementară impune să începem lupta pentru stârpirea operei de subminare metodică a moralei, de rătăcire criminală a sufletului românesc. Tărcul victoriei italiene Credeți că strălucitul triumf pe care l-au repurtat cei pe cari sunt foarte mîndru că, în clipele cele mai grele, am putut să-i ajut cu mijloacele mele puține, credeți da­­că Italienii au biruit numai cu mașinile lor, credeți că numai ceea ce a făcut armata a hotărît ? Dar a hotărît atitudinea întregii societăți italiene; dacă ar­mata nu ar fi fost susținută de un întreg popor îngustat în viața sa și în toate ale sale, amenințat în tot ceea ce orice societate civin­sată ține să aibă ca mijloace materiale, de­sigur că astăzi n'ar flutura steagul cu crucea albă a Savori pe ruinele fumegînda ale unei barbarii în sfîrșit zdrobite. („O școală nouă istorică”). ■ * N. IORGA '

Next