Neamul Românesc, septembrie 1937 (Anul 32, nr. 190-213)

1937-09-01 / nr. 190

M Anul XXXII Nr. 190 Taxa poștală plătită in numerar conform aprobării Dir. G-rale P. T. T. No. 155038/931 1 NEAMUL ROMANESC ZIARUL PARTIDULUI NATIONALIST-DEMOCRAT DIRECTOR POLITIC N. IORGA redacția și administrația Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) BUCUREȘTI ® Telefon 3.70.83 2 Lei Miercuri 1 Septembrie 1937 C I Pe un­ an co O ten­ Pe șase luni 300 Lei I f­n tard . —..................... — * "* — Pentru autorități ș» instituțiuni 1000 ie* OmiCTJ« N. GEORGESCU Un vechi prieten al României și al " Transevarției ^Vm^^echiulTn­ prieten al ță­rii noastre, d. Louis Marin, a trezit amintiri prețioase prin care se arată cât de strâns le­gat a fost acest distins savant, nu numai de românii din Ve­chiul Regat, ci și de cei din Transilvania. Intr’un articol documentat și sugestiv, d. prof. Gh. Moroianu, membru al societății de etno­grafie din Paris și vicepreședin­tele pentru Transilvania al Ligii antirevizioniste române, aduce în „Universul“ de azi, prețioase mărturii în această privință. „Nu încape nici o îndoială,— spune d-sa, — că dacă d- Louis Marin s’a simțit îndemnat să vie în Transilvania în 1894 a­­ceasta s’a întâmplat de­sigur nu numai pentru dragostea d-sale pentru știința etnografică, pe care o cultivă cu pasiune din tinerețe, dar și pentru dragostea ce ne-o poartă“. Astfel, d-sa arată cum, în 1890, când s’a înființat Liga Cultu­rală s’a pornit de către studen­ții români dela facultățile din Paris, o acțiune inimoasă, me­nită să întărească tot mai mult legăturile de prietenie cu Fran­ța. Această acțiune, apreciată de curând în termeni călduroși de d. prof. N. Iorga într’una ’ din numeroasele d-sale opere istori­ce a găsit printre oamenii poli­­­tici, ziariștii și personalitățile i­­lustre ale Franței o adâncă în­­­țelegere și printre aceștia a fost­­ în frunte și s’a dovedit până as­­­tăzi un statornic iubitor al Ro­­­­mânilor, d. Louis Marin. . Dar în special, a fost atunci îmbrățișată cauza românilor ar­­­deleni, de care d. Louis Marin s'a­­ simțit atât de strâns legat și pe­ care a înfățișat-o nu numai din­­ punctul de vedere al nostru, al­ durerilor noastre, al dreptății­ noastre, ci și dintr’un punct de­­ vedere mai înnalt european, cum s’a verificat aceasta în timpul marelui războiu. De aceia, acest vechi și stator­­l ni e prieten al nostru e cu atâta mai prețuit și ne simțim strâns , legați de el cu sentimente de a­­­­dâncă recunoștință și nestrămu­tată dragoste. DAtoRia nOAsTRă NOI LA NE ORGANISAM PENTRU RĂZBOIUL CONȘTIINȚII ȘI AL MUNCII. ȘI SA PORNIM LA RECIȘTIGAREA PRIN TRUDA DE FIECARE ZI ȘI PRIN PERFECTA BUNA ÎNȚELEGERE, PRIN RUPEREA DE RAPORTURI CU ACEIA CARI VREAU SA NE ÎNLOCUIASCĂ ȘI SA NE RECUCERIM CELE CE LE-AM PIERDUT. SI INTRE EI, CUM AU VRUT­ NOI INTRE NOI PENTRU NOI, AȘA LA VREM ! N. IORGA „Iudaica“ ** ^ ‘ *" *­­■ ^Unity-^iifmiv-ifLMi Dionisiaca Sinaia 1937 Ultimele spectacole Sâmbătă searn și Duminică seara a urmat la Sinaia a patra și ultima serie de spectacole de Muzică și Balet, organizate sub aus­piciile Oficiului de Turism și cu larga înțelegere a președintelui cen­tral dl. Sergiu Dumitriu. La amândouă spectacolele au fost invitați delegații presei Micei înțelegeri, confrații noștri iugoslavi și cehoslovaci. Programul bo­gat și vastt a cucerit aplauze multe și la scenă deschisă. S’au reprezentat admirabilele scenete coreografice de mare an­samblu și de costumație aleasă : „ESPANIA“, de Em. Chabrier, Floria Capsali, Clark Nichols, Ma­rie-Jeane Livezeanu, Nora Lina, Milica Marinescu, Magdalena Ră­dulescu, Banu Baltag, Mitiță Dumitrescu, Elisabeta Henția, Titi Nur­­deanu. BACH (după Vivaldi) Alegro maestoso, la 2 piane: C. Silvestri, Hilda Jer ia. VASE ETRUSQUE pe Guossiennes de Erik Soție: Floria Capsali. VALSURI de BRAHMS, din op. 39: Marie-Jeane Livezeanu, Maria Marinescu, Magdalena Rădulescu, Elisabeta Henția. TANGO DES FRATELLINI de Darius Mihaud: Floria Capsali, Clark Nichols. ■ JOCURI ROMANEȘTI, de Paul Constantine­scu (manuscris : Marie-Jeane Livezeanu, Magdalena Rădulescu, Milieu Marinescu, deosebit de spectaculoase­ și de mare succes scenic. EN BLANC ET NOIR de Debussy, la piane: C. Silvestri, Hilda­teria. O CLIPA DE DANS pe muzică din vals impromptu de Liszt. IMPROVIZATA (op. 125) Carl Reinecke, la 2 piane: C. Silvestri, Hilda Jerna. Și, la urmă, deliciosul Carnaval, de Schumann, cu scenariu co­­reografic, executate de: Floria Capsali, Clark Nichols, Nora-Line, Marie-Jeane Livezeanu, Mitiță Dumitrescu, Banu Baltag, Magda­lena Rădulescu, Milica Marinescu, Elisabeta Henția și Titu­ Nur­­deanu. Succesul a fost desăvârșit. Ziariștii Micei înțelegeri și mulți alți confrați străini veniți la Sinaia cu prilejul conferinței au rămas în­cântați de spectacolul acesta de mare artă, și au mulțumit iniția­torilor pentru că le-a oferit prilejul unui divertisment ales. Jocul românesc a fost călduros aclamat, în special, iar d-rele Ră­dulescu și Livezeanu au reușit să se ridice la distincția ori jocul ce­lor mai de seamă artiste europene. Astă seară, cu un program schimbat, urmează spectacolul de artă oferit de d. Victor Antonescu, ministrul externelor, d-lor Stoia­­dinovici, Krofta, misiunilor Micei înțelegeri și reprezentanților celor trei state. Inițiatorii ciclului Dionisia ca Sinaia, inițiativă frumoasă și necesară, nudăjduesc să facă permanente aceste spectacole de artă aleasă, cu sprijinul celor cari văd nevoia ca reședința regală să poată oferi atracții înalte. Zeul poeziei românești Mihail Eminescu își va avea statuia de 0MMIM marmură în Capitala României Mari. 1r Continuăm a publica numele subscriitorilor: V -------------­SUMA DIN URMA Lei 629.677 Ion Zidăroiu, învățător Benești-Vâlcea­n 200 Contribuția Baroului Caliacra (A treia listă de subscripție) : Gh. Bărbulescu, magistrat 100 Lei B. Frumușanu, magistrat 100 „ E. Bujoreanu, magistrat 100 „ G. Dumitrescu, magistrat 100 „ V. Popescu, magistrat 100 „ M. Batali, comerciant 50 „ „ 550 Florea Sprinceană, avocat, Loco „ LOO Aurel D. Procopiu, Loco 500 Total lei 631.227 Dați obolul vostru la lista ziarului „NEA­MUL ROMÂNESC*. In străinătate : Pe un an. 1200 Lei­i pe sase «um, est o ta* Alunecăm Capitala unei țeri nu arată numai cît de sus s'au putut ridica organele de conduce­re, ci și care e spiritul care domnește în cuprinsul ei, spirit care se distilează, se subli­mează acolo. De aceia orice popor socotit se îngrijește de ceia ce respresintă creierul însuși al unui corp național dispunînd de toate energiile sale celulare. Noi am lăsat Bucureștii în voia întîmplării și la îndemîna emigranților. Orașul cel mare al României unite e compus astăzi din trei părți, în care luxul cel mai babilonic se unește cu miseria Bărăganurilor părăsite. in mijlocul rămas cu biserici total uitate, cu așezăminte de cultură care produc funcționari, cu cinematografe mute pentru orice fel de spectatori, cu săli de conferințe în general goale finanța internațională ridică uriașe clădiri de speculă pentru străinii bogați și pentru cei cîțiva Români pe cari-i îmbogățește politica. Aici o presă adesea fără răspun­dere și o literatură fără sens și fără rușine, făcută de străini dușmani și de Români per­verși, ajută opera de prăbușire. In cartierele laterale, pătrunderea continuă a tuturor elementelor pribege care se așează, pledesc și huzuresc pe ruina noastră națională. Cronica accidentelor vieții sociale arată cine stă în părțile cu cele cincizeci de biserici văduve: unul­­ din Borșa Maramură­­șului, altul din Rădăuții Dorohoiului, atîția vin din Basarabia ca să facă educația noastră co­munistă. Iar, în margene, acea odioasă mahala, unde abia pătrunde acuma un început de grijă edilitară, dar greșeala e într'aceia că nu interesează frumuseța șoselei, ci vitalitatea în­săși a oamenilor ce se înșiră pe margenile ei. N. IORGA Democrația în contra Patriarhului Pentru că patriarhul s’a rostit precum se știe asupra primejdiei­­ iudaice, un deputat și radical și țărănist, d. Petrescu dela Gorj, a cerut să fie pedepsit. După luminata minte a aces­tui deputat al d-lui Grigore Iu­­nian, sanctitatea la capul biseri­­cei românești, n’avea voe să-și a­­rate grija de viitorul nației, de înlocuirea acesteia cu Evrei. Dar dacă ar fi aprobat pe Fil­­dermann­ și radicalii democra­ției? O, atunci patriarhul Miron Cristea nu se făcea vinovat cu nimic. Căci ă. Petrescu junianistul nu condamnă orice fel de ames­­tec al patriarhului, în afacerile publice, nu, ci numai pe acesta, care, nu e pe placul democrației țărăniste. Slujitorii iudaicei sunt de mul­te feluri: unii sunt în literatură, în frunte cu criticii puși sub co­manda d-lui E. Lovinescu. . Iată-i și pe cei politici întru­pați în persoana deputatului a­­cestuia, care în sine nu prezintă nici­ un interes pentru nimeni, d. Petrescu nevalorificându-se în nici un domeniu public până în ziua de față. Figura d-sale simbolizează­­ o anumită teamă de oameni de partid pe care dânsul i-a dat în vileag de rândul acesta. Ce-și vor fi închipuind acești radicali stil Petrescu că e patri­arhul ortodoxiei românești? O ștearsă icoană de călugăr vetust, nesimțitor la durerile neamului pironit cu ochii numai la cer, și pe care s’o miște ei cum vor ca pe o marionetă de pae? Nu, biete imitații gorjene ale radicalismului francez, patriar­hul român se găsește după ran­gul social în capul conducerii neamului, și ca atare nu poate închide ochii înaintea năvalei iudaice. Cuvântul său sacrosanct tre­buia să-l rostească, pentru a de­masca și pe politicianii în subsis­­tența iudaicei. Mite aspecte gnactice ale problemei­ evreești Tot problema ^~~w~wwwwwx AAAAAAAAA celor 500,000 Problema celor 500.000 de vân­turi lume, constituind apăsătoa­rea invazie a României, — își are sorgintea desigur și in ten­dințele de colonizare, mărturisită net­ de industriașul Fildermann, dar și în lipsa noastră evidentă de prevedere națională în apă­rarea pământului strămoșesc. In­trigat de alarmantul articol al camaradului de front Pamfil Șeicaru, „Anti-cosmopolis“, am încercat să studiez legislația, care se ocupa la noi, în România, de huzurul acestor străini invada­tori. Sunt două legi: legea pen­tru controlul străinilor și legea migrațiunilor. Prima datează, cu ultimele modificări, din anul 1927, pornind de la o lege mai ve­che, pe care o desvoltă, din anul 1881, relativă la procedura ex­­pulzării. Ambele legi sunt un monument de inconștiență națională, un re­flex frapant al maladiei umani­tariste, două potente asociate, menite să deschidă larg granițele abia înfiripate ale țărei, a tu­turor străinilor pribegi, aventu­rieri și disolvanți ai caracterului nostru strămoșesc. Ca și când n’am fi avut destui minoritari în­corporați, prin lărirea hotarelor, am adus o legislație de libertinaj național, pe care ne-ar putea-o revendica doar cosmopolita Elve­ție care trăiește din industria... huzurului internațional. Din economia legei, pentru controlul străinilor, rezultă că pe ministerul de interne român, nu-1 pasionează conservarea na­țională împotriva invaziei, cu care de altfel se împacă, ba chiar o favorizează, — și îl interesea­ză procedura... biletului de „li­beră petrecere“. Cu adevărat se și potrivește: „petrecere“ și încă „liberă“. Deci simplă țară de a­­muzament. Astfel că, în loc să urmărim intențiile străinului pri­beag, care nu totdeauna pătrun­de în casă cu gânduri oneste, nu-i pretindem decât să ne in­dice, după opt zile de la trecerea frontierei — localitatea unde va binevoi să „petreacă liber“, în Arcadia ferice. In eventualitatea că nu ne-a vestit, după cele opt zile de rigoare, nefixăndu-și pla­sarea amuzamentului, ne luăm teribila îndrăzneală ca să-l a­­mendăm cu formidabila sumă de.... una sută lei. Amenda trans­formată în valută forte nu ega­lează nici plata trăsuri de la ho­tel la poliție. Desigur zâmbiți, vă rog nu râdeți, căci nu vom ști cum să deplângem atâta aiu­reală umanitaristă. Dar să revenim la faimosul „bilet de liberă petrecere“, pen­tru a urmări pe emitenți: dela prefect în jos eliberează toți po­­liț­iștii urbani, iar pentru sate nu­mai pretorul satelor. Cu alte cuvinte: „o excelentă arendășie politică. Admitem totuși extrema opusă și convenim că în extre­mis prefectul este un roman perfect conștient: în concluzie refuză galițianului mult aștep­tata „liberă petrecere“; cazul este inoperant, căci aventurierul tre­ce în alt județ, urmând alterna­tiva, ori o nouă încercare pentru „libera petrecere“, or pierderea fără urmă în masa coreligiona­rilor, a căror solidaritate e no­torie. Dar să-l considerăm pe ga­­lițian ghinionist, a fost captu­rat de poliției. Legea îi înlesnește facultatea să declare, că i s’a fu­rat pașaportul, sau și mai mira­culos, va renunța la supușenia căreia a aparținut. Concludent plătește amenda — faimoasa a­­mendă de una sub lei — și stâ­rnește în obținerea talismanu­­lui românesc, biletul de „liberă petrecere“.­­ Cu o atare mentalitate bolnă­vicioasă nu pare de­loc­ stupid pentru „legislatorul“ român, că în vecinătatea Rusiei comuniste, am admis, cu o rară dezinvol­­tură, un regim de extremă fa­voare pentru.... refugiații politici (faimoșii contra­revoluționari) și dezertorii altor armate, cărora le acordăm cu preferință cea mai excelentă „liberă petrecere în Arcadia danubiană. In definitiv regimul biletului de „liberă petrecere“ apare ca o măsură automată, în concepția „legislatorului“ român, fiindcă operația opusă acestui regim n’ar fi alta decât expulzarea, pe care n’o administrează decât consi­liul de miniștri și „țara avis“ : pentru fiecare caz în parte, so­­luționându-se nominal. Dar cine să plictisească pe semizeii unui consiliu de miniș­tri pentru fiecare Șloimitc gali­­țian ori Naftuliei siberian? Legea migrațiunilor este și mai incoherentă pentru salvgar­darea caracterului nostru națio­nal: la adăpostul ei fermentea­ză posibilitatea caravanei inva­datoare, fără nici o bătaie de cap. Vine cine vrea să ne colonizeze. Este suficient să-ți declari o me­serie, alta decât pe ceia pe care a prohibit-o ministerul muncei și agentul consular român­­ (de multe ori consulul e „onorific“ și ca atare neromân) are toată fa­cilitatea sa de a viza pentru o ceată de aventurieri, costumată în talentul jidovului rătăcitor. Apoi frontiera și raiul biletului de liberă petrecere. Adesea nici n’ai nevoie să simulezi o mese­rie salvatoare, fiindcă fenomena­lul art. 3, din legea migrațiuni­­lor, iți acordă excepționala fa­voare de a te primi cu toate plo­conelile dacă te declari: profe­sor, chiar de dans, artist (iată misterul, invazia cocotelor ma­­gharo-evreice), sau și mai sim­plu, represintant de comerț. De­sigur într’o țară, în care sunt atâtea de vândut (unii au oferit­ desfacerea generală) represin­­tantul de comerț nu poate avea decât regim de omnipotență și durată nelimitată.... până la în­deplinirea providențialului man­dat acordat de fabrică. Comerț-comerț! Prin cine oare te-ar putea represinta mai desă­vârșit eternul Ahasverus, decât prin discipolul său galițian ? Mai poate fi nedumerire în a­­tari împrejurări, că acum ne su­focăm de huzurul celor 500.000 de evrei­ străini, pe care-i supor­tăm grație unei criminale indo­lențe, legiferate atât de stupid ? * Dar scriind cele două articole de lămurire, n’am intenționat să recomand sinuciderea națională, ca să binemerităm de la falsa umanitate, ba din potrivă: în a­­cest caz aspectele practice ale­­ problemei evreești vor prezintă soluția în cel de al treilea și ul­timul articol. SEVER AL. SLATINESCU Dincolo de vorbe, faptele. Faptele noastre hotărâsc eliberarea ro­mânilor din rețeaua de exploatare ebraică. Ajutați pe negustorii, pe industriașii, pe meseriașii români. Nu răspundem evr­eilor cu ura pe care ne-o poartă, cu lipsa de înțelegere cu care ne provoacă. Nici o ură pentru evrei. Numai sprijin și numai iubire, pentru negustorimea creștină. Pietre venim soclul ă-lui Bug. Rovinescu VI . „ Cea dintâi caracteristică a ironistului E. L. este platitu­dinea. Parcă-l aud — în cancelaria liceului — povestind discret fel de fel de nostimatie — culese de prin almanahuri, ciupite de ici și colo — toate în măsură să-l arate instruit, bine pus, copios informat și mai ales spiritual. Din nenorocire toate glu­­­­mele d-sale sunt complet nesărate, fade — adevărate deziluzii­­ pentru bieții ascultători — care s’ar fi așteptat la mai mult din­­ partea unui scriitor atât de reputat. Din acest punct de vedere­­ l-aș putea socoti deținătorul celui mai comic record: acela al­­ glumelor neizbutite, al gafelor — pe care caută să le salveze în­­văluindu-le în pojghița unei vorbiri scâncite și a unui chihotit îngățat. E tot ce pot auzi curioșii de la acest măiestru al încurcă­­­­turii la școală, pe stradă, la cafenea, la teatru (unde d. E. S. nu­­ Plătește nici timbrele) — dar mai ales în Cenaclul din Câm­pi­­neanu, unde butadele sale, aceleași și aceleași totdeauna, sunt sorbite cu nesațiu — odată cu ceaiul aromat oferit cu dărnicie­­ de patron — aplaudate cu entuziasm de toți aceia cari se simt­­ fericiți în preajma d-sale. Nu trebue să se uite însă — un singur moment — cu toate aceste năzbâtii, prezentate ca autentice — tocmai spre a­­ le mări creditul — sunt, în cele mai multe cazuri lipsite cu totul de originalitate și prezentate fără acel dar al povestirii, fără­­ acel farmec înnăscut care e în stare să salveze chiar cea mai crasă platitudine. De-aici urmează două lucruri: cazurile ieftine care au făcut înconjurul lumii și și-au pierdut tot hazul inițial, local și profesional, — au poposit, în cele din urmă și și-au făcut­­ cuibar în creierul obosit al d-lui E. L. — care — răui — com­plet lipsit de calitățile unui povestitor distins n’a fost în stare să le împrospăteze, să le încălzească și să le facă interesante. E de mirat oare că aceeași platitudine, aceeași povestire seacă, aceeași prezentare sordidă ne întâmpină în toate nuvelele și ro­manele, în memorile acestui duelgiu din timpuri patriarhale, în repezelile în vânt ale acestui spadasin cu chivără de carton. E cea mai bună dovadă că autorul lor nu poate fi decât acela care etalează, la moment, tot ce e mai agasant și mai tocit, mai uscat și mai răsuflat. Dar lucrurile nu se opresc nici aici. D. E. S. — urmărind cu orice preț — succesul ieftin, stima cafenelei și cenaclului calcă, de cele mai multe ori, în străchinile neîngăduinței. Când simte că pericolul se apropie, când își dă seama că nu va fi la înălțime — d-sa s­e refugiază — în brațele unor snoave atât de murdare, atât de scabroase, încât stârnesc desgustul și indig­narea ascultătorilor normali. D. E. S. nu se dă înapoi de la ni­mic. Când „glumele“ sale încep să exale mirosuri pestilențiale — atunci se simte d-sa mai în larg, se lățește deasupra birou­lui, râde cu toată gura, radiază, triumfă, se socotește deținătorul celui mai ales premiu mondial, se felicită singur, meditează pre­gătirea unei noui lovituri tot atât de strașnice. Și tot așa procedează d-sa în literatură — când vrea să cucerească „aplauzele grele ale canaliei de uliți“. Gândiți-vă la bietul Eminescu purtat — singur sau cu Veronica Micle prin toate sălașurile de necurățenie și admirați — ca și mine — con­­­secvența acestui scriitor — care pune pe hârtie toate cancanurile și mahalagismele, care nu-și dă seamă că literatura nu trebue, nu are voie să reproducă decât ceea ce ne poate împărtăși emo­­țiunea estetică, ceea ce ne poate deștepta în suflet fiorul sfânt al artei. « D. E. S. nu vede lucrurile așa; pe d-sa îl interesează docu­mentul — oricât de rigid și de dessquistător —; d-sa se lasă furat de valurile sensualului și sensaționalului, scabrosului și grotes­cului — pentru că, lipsit cu totul de ceea ce se numește talent literar — nu poate, nu e în măsură să atragă altfel. Și același procedeu întrebuințează d-sa față de adversari: Condamnat din natură să nu poată argumenta sau parali­zat de soliditatea gândirii persoanei cu care polemizează — d-sa, ca orice mahalagioaică, recurge la procedeele clasice în subur­bie, își ridică poalele sau răstoarnă un anumit obiect de uz co­mun și cotidian, în care a avut grijă să-și adune toate necură­țeniile — în capul adversarului, după ce a avut grija să-l aran­jeze cu cele mai răsunătoare epitete ornante și determinante. Cetiți povestea cu pelerina — împrumutată (a câtă vară?) din Th. Gauthier și spuneți-mi dacă am sau nu dreptate. Dar honistul Lovinescu nu e numai fad, lipsit de nou­tate și imoral — el este complet antisocial și lipsit de gust —­ atunci când, din dorința de a epata, lovește în chiar temelia so­­­­cietății. Iată — în acest sens — un pasaj suculent — definiția pe­­ care o dă ironistul din cisa Omului de bine: „Un om care-și împlinește datoriile către sine și către alții, așa cum ne învață cărțile de morală (cum și le-o fi împlinind d. E. L.?), un om ce-și plătește cu exactitate dările către stat și către comună cu adiționale cu tot (cum? și ăsta e un motiv de ironie, d-le L.?); e punctual la serviciu (asupra acestui punct are d-sa ceva pe conștiință?), nu fură, nu bea, nu bârfește, poate nici nu fumează, nu râvnește la femeia altuia (te văd, te văd? Ai dat drumul la robinetul cu murdărie?), nu minte (ca d. E. L., în literatură), vine regulațt la masă și se culcă de vreme, un om corect in relațiile lui publice și private (se putea altfel?), bun soț, bun contribuabil, bun cetățean....“ Ei bine d. E. L. ironistul fin și mălăieț, stilistul încâlcit și nătăfleț — care prestează servicii statului după legi și regu­lamente precise, găsește că a fi om de bine, adică bun soț, bun contribuabil și bun cetățean e un puternic temeiu de ridicu­lizare, crede că toți cari corespund acestor cerințe sociale sânt niște dobitoace vrednice de plâns și că numai d-sa și cei de teapa d-sale cari, prin a contraria, or fi fiind răi soți, răi contribuabili și mai ales răi cetățeni (toată activitatea d-sale li­terară e o dovadă definitivă de aceasta) sunt oamenii de gust, în fața cărora trebue să se închine și să se umilească toți ceilalți. Nu rău, dar spiritual mai ești, d-le E. L. mai ales când, glu­mind, spui atâtea crude adevăruri, întrucât mă privește, ajuns la capătul acestei încâlcite ca­racterizări — am mulțumirea de a fi pus încă o piatră la soclul unui scriitor pe care lumea trebue să-l cunoască așa cum e, iar nu așa cum vrea să pară. Și­ acum, după toate acestea, dacă țineți totuși să vedeți în d. E. S. un om de spirit, sunteți liberi s’o faceți. Nu uitați însă că spiritul d-sale este trezit, flasc, grosolan, indecent, antisocial și — chiar în volumele cu care se mândrește — cu totul în afară de literatură, un adevărat spirit de țață libidinoasă cum așa de bine L a zis poetul Radu Gyr. Paul 1. Papadopol •KV«*« Epigrame . O definire a d-lui Lovinescu El s'a născut un Român prost. Dar visul lui mai scump a fost: Ca 'n „Adevărul­ înțelept S'ajungă un Jidan deștept. n. D-lui Lovinescu, căruia la „Adevărul” i-au am­putat un foileton Că mai mult nu ți-au permis Tu de ce­le superi­oare? Foiletonul circumcis­e toaleta de rigoare. I. jt

Next