Neamul Românesc, noiembrie 1938 (Anul 33, nr. 241-264)

1938-11-01 / nr. 241

Anul XXXJII Nr. 241 (• Taxa poștală plătită în numerar conform aprobărei Dir. G-rale P. T. T. No. 155080/933. Marți 1 Noembrie 1938 C It mmummmat...................III \im .....mu .....................................................................................ii a 0 bucurești (1)°’25' etaj 12 Lei Abonamente ,n țara: a"t”ilati £ [UNK]?»»■ [UNK]»<. "■« „­ georgescu ____________________________________________________Telefon 3.70.88 | | [ In străinătate: Prețul dublu. Ziua economiei Se sărbătorește azi, în toată lu­mea și pentru a 14-a oară, ziua mondială a economiei. Un prilej de reculegere pentru noi și de cercetare în trecut. Ne putem în­treba azi: ce-am făcut noi până acum pe tărâmul acesta. Am a­­gonisit ceva? Am dus o viață e­­chilibrată, am reușit ca din ago­niseala noastră să facem o bu­curie și în acelaș timp un folos personal și unul­­ comun? Răspunsurile, evident, sunt ne­gative. Și nu știm cine argumen­ta odată că românul nu știe ce e aceea economie pentru că n’a cu­noscut niciodată perioadele de crâncene suferințe și de totală lipsă pe care le-au cunoscut alte popoare. Poate să fie exact. Dar credem noi că tocmai de aceea ar fi trebuit ca românului să-i intre în sânge spiritul economic. Eco­nomia nu este sgârcenie sau pri­vațiune de lucruri recunoscute necesare și nici teama individua­lă a lipsei din ziua viitoare. Ea este strângerea chibzuită a unui plus de venit și acesta netezau­rizat pe fonduri de lăzi, scos din circulație ci, dimpotrivă, folosit pentru binele tuturor. *! Economia presupune spirit de­ prevedere dar și dorință de pros­­­perare. A economisi numai de dragul banului în sine este depar­te de ceea ce este în fond econo­­­mia.­­ Noi avem recolte abundente,­ material lemnos, minereuri, bo­gății animale. Risipirea lor, anti-, podul valorificării, iată dovada­ lipsei spiritului de economie. Să fim economi din spirit de­ prudență și să ne înmulțim ago­niseala din dorința de a realiza,­­ un standard de viață superior' ’ care,a raportat agoniselii de mai târziu să nu fie o risipă ci o con­­­­secință normală și fericită. Casele de economii, străjerii,­­­ școalele, alcătuiesc azi pildă vie.­ ’ Să ne recunoaștem în spiritul de, solidaritate națională prin spiri­tul economiei.­­ Căci țara aceasta care a cunos­­­cut destule desfățuri și destule­­ jafuri, prin bogățiile ei naturale, ne îndreaptă la agoniseală nu la risipă. Statele mici sunt datoare de acum înainte să se gândească, nu la „pacte“ care s’au dovedit trecătoare și neefective, ci la propria lor apărare și, pe lângă aceasta, la conștiința care se desface pentru dânsele din cunoașterea rosturilor lor, din convingerea că aceste ros­turi sânt suficiente pentru ca să pretindă a li se menține libertatea și ceiace se mai poate numi, în timpurile noastre, independența. N. IORGA Festire statuia lui Eminescu . Din partea d-lui Anghel Năvărtie, invalid de război, s’au primit următoarele : Excelență, Dela tatăl meu (autodidact) am pomenit în căsuța noastră dela țară cărți și revista „Neamul Românesc“, scrieri cari ne-au fost lumină și călăuză, iar numele Excelenței voastre a fost întot­deauna rostit cu sfințenie, de pe atunci numindu-vă Apostol al Neamului. Apropii vârsta de 50 de ani, fost luptător în cele două răz­boaie, și rămas invalid din războiul de reîntregire a neamului, cu toată sârguința ce o depun pentru a pluti în viață de la o zi la alta nu pot să nu răspund sublimului apel ce ați binevoit a lansa prin ziarul „Neamul Românesc“ cu listă de subscripție pentru colecta ridicărei unei statui genialului poet Mihail Eminescu, dar nu-mi pot stăpâni mâhnirea sufletească ce încerc ori de câte ori citesc acest prețios ziar, când văd că încă nu s’au strâns multe milioane pentru mai multe asemenea statui, cu atât mai mult cu cât ape­lul vine dela Excelența voastră și mai cu seamă gândindu-mă că în hotarele acestei țări reîntregite sălășluesc atâția milionari, în­străinați cu duhul. Cu rugămintea de a nu mi se lua în nume de rău umilul meu gest consemnez toată economia cuibului meu de muncitor, din pușculița zilnică până se va împlini suma trebuitoare pentru înfăptuirea măreață ce ați cugetat a face în această țară a cărei recunoștință vi­e datoare din plin. Cu credința că poate bănuțul săracului, asemeni, bănuțului văduvei din Sfintele scripturi, va face minunea ca să înțeleagă tot natul românesc adâncimea măreței dv. inițiative, și poate că minunea să se întâmple cu aceasta înainte chiar de a fi surprins cu o a doua rată de pușculiță plină. Să trăiți Execelență pentru binele și luminarea neamului al cărui idol și purtător de făclie îi sunteți. Anghel Năvârlie 30 Octombrie 1938 invalid din război TOTAL GENERAL 792.556 lei Donat. Comitetului pentru Casa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Bo­toșani 400.000 „ Total T92.55Trei Suma subscrisă până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală 392.256 „ Publicăm numele nouilor subscriitori : Anghel Năvârlie, invalid din răsboi 100 „ Florea Năvârlie, student la Facultatea de Theologie 50 „ Sevastița Năvârlie, elevă cl. I Gimnaziul Industrial Craiova 30 „ Dan Năvârlie, elev cl. 11 primară Căprenii Dolj 30 „ Mioara Năvârlie, grădina de copii Căpreni Dolj 20 „ Ionel Năvârlie, grădina de copii Căpreni Dolj 20 „ Bu­nica Dina Năvârlie 50 „ 300 „ „Agricultura a redevenit ramura principală de activitate a țării, care participă cu cota cea mai mare in balanța comercială. După îndemnul și hotărîrea Majestăți Voastre, guvernul dă o atențiune cu totul deosebită agriculturii. Ne străduim să ducem la bun sfârșit lucrările de reformă a­­grară și de măsurătoare, care mai trebuesc făcute pentru a asi­gura stabilitatea definitivă a proprietății. Dăm o grije deosebită colonizării și coloniștilor. Ne străduim a corecta efectele pulverizării proprietății prin comasare, prin asociații și prin întemeerea de cooperative să­nătoase. G. Ionescu-Sisești PENTRU RIDICAREA GOSPODĂRIILOR RURALE Reaua organizare și nechibzuința care există în viața satelor noastre, tref­ue neapărat remediate. Gospodăriile rurale, chiar dacă vor fi ridicate din punct de ve­dere economic, ele vor continua totuși să se prezinte nemulțumi­tor sub raportul organizării, atâta vreme cât nu se va extinde știința gospodării în massele largi ale poporului. In special, trebuesc educate în acest sens, femeile, învățământul practic al fetelor necesită o serioasă reorgani­zare. Școlile de gospodărie, nu au menirea de a forma maestre sau funcționare, ci elemente bine pregătite care să întemeeze în toate colțurile țării acele gospodării model, atât de puține astăzi. In Iugoslavia s’a făcut această experiență și rezultatele ob­ținute au fost mai presus de așteptări. Și la noi începuse acum 2—3 ani un curent în acest sens, ur­mările lui nu le cunoaștem însă. Școlile de gospodărie trebuesc înmulțite și plasate numai în mediu rural, pentru că numai acolo ele își au rostul. Iar absolventele lor trebuesc ajutate să-și întemeeze acasă la ele gospodării exemplare — care să fie modelul viu al viitoarelor gospodării țărănești. \ Un uitat: Nerva Hodoș : m După mulți, mulți ani se face, bisericește, numai bisericește, pomenirea aceluia care­­ a fost Nerva Hodoș. Și totuși fără dînsul n'am avea necontenit la îndemînă acel admirabil mijloc de in­formație care e Biblografia românească veche, științifica și tot odată artistica presintare­­ a acestei cărți de odinioară care e una din mîndriile noastre, Ioanu Bianu, care o iscălește­­ în primul rînd, s'a sprijinit exclusiv pe munca subordonatului și colaboratorului său.­­ La multe alte lucruri asupra lui a căzut sarcina, cu știința sau fără știința publicului, care se folosea de bunăvoința lui. Grele sarcini de familie l-au legat, împiedecîndu-l de la lu­­­­crări personale, de tipărirea corespondenței diplomatice franceze, în care și-a închis o parte din viață, din acea chinuită viață care l-a dus atît de curînd la prăpastie. Dar cu dispariția lui s'a pierdut omul. Omul care era acuma peste trei­zeci de ani unul din fruntașii tineretului. Acela care, cu sîngele moștenit de la tată, de la bunicul după , mamă, popa Bálint de la 1843, era un hotărît caracter și care, cu îngrijită lui creștere, îm­preună cu familia Davilla, era un perfect cavaler. In ultimele licăriri ale unei frumoase minți el saluta idealul de unitate românească , pentru a cărui înfăptuire porniau ostașii. ...A fost dintre acei credincioși cari n'au văzut învierea. 1 N. IORGA : Pentru activitatea culturală ■Mill... * Printr’un decret-lege semnat zilele trecute creditul extraordi­nar „pentru cheltuelile reclamate de activitatea culturală, a fost majorat cu 20 milioane lei. Orice încercare de înviorare a vieții culturale nu poate fi privi­­tă decât cu ochi buni. Cu atât mai mult faptul acesta care pune la dispoziția activității culturale mijloace importante. Este însă locul să amintim cuci un fapt. Cu prilejul desființării teatrelor naționale din provincie, a fost desființat și teatrul națio­nal de la Cernăuți. Global, măsu­ra nu-și are rostul să mai fie dis­cutată, teatrele au rămas des­ființate. Dar la Cernăuți, lipsa acestui teatru se face din ce in ce mai simțită. Trupe ambulante de actori cari debitează porcării fac rețete uluitoare.­­Unul din aceste cazuri este destul de re­cent ca să fie încă proaspăt în mintea cernăuțenilor). Trupele minoritare oferă spectacole pen­­tru minoritari. Cernăuții n’au însă un teatru românesc, organ de luptă românească, de promo­varea frumosului românesc. Și este mare păcat și nesocoti­tă pagubă. Organizația regională a Ligii Culturale, hotărâse, nu cu prea multă vreme în urmă, înființarea unui teatru pe modelul aceluia existent în București. Opera pe care a înfăptuit-o profesorul Ior­­ga prin Liga Culturală este una­nim cunoscută. Teatrul din Ca­pitală, cu toate imensele greutăți materiale cu care are de luptat, poate fi pe drept cuvânt socotit ca unul dintre puținii piloni sus­­ținători ai frumosului artistic. Dar greutățile materiale sunt atât de mari încât se pare că, cu toate bunele intenții și cu tot en­tuziasmul membrilor Ligii Cultu­rală, teatrul de la Cernăuți nu va putea fi realizat. Ce-ar fi oare dacă statul ar reînființa acum teatrul național din Capitala Bu­covinei? Concursul Ligii Cultura­­le nu i-ar fi de puțin folos și o­­pera pe care o are de îndeplinit o asemenea instituție, acolo,­este imensă. Iar mijloacele materiale pe care le reclamă o asemenea acti­vitate nu sunt nici prea mari și nici aruncate în patru vânturi. re ne învață Vodă Brâncoveanu de JM • tot»ga Ganidindu-mă la propunerile care ne vin din două părți, unii stăruind nu numai să se păstre­ze legături care ar putea să fie interpretate ca o atitudine o­­fensivă față de alții, dar să le și întregim, pentru ca să jucăm rolul, pe care ne putem permite a-1 crede periculos, al cetățea­nului care, pentru a se pune în vedere, s’ar așeza în fața unei locomotive în acțiune, căutând să arate că poate alerga și el, iar alții, crezând că se poate face și cu noi jocul care s’a fă­cut dar nu putem spune că va și izbuti până la capăt, cu alții, cari, foarte strâns legați de o a­­numită politică apuseană, au schimbat-o, pentru a trece la o politică centrală și acum, supt o amenințare ce se desemnează, sunt gata să revină la legătura cea dintâiu, siguri că în materie de diplomație, ocupație une­ori vecină cu acrobația toate lu­crurile se uită și se iartă. Cu înarmări care se anunță cu atâta zgomot și care se în­deplinesc cu atâta zăpeziciune de o parte și de alta, nu se știe ce pregătește chiar viitorul cel mai apropiat. Este cu putință ca iluziile pe care și le-au făcut popoarele după înțelegerea de la Muenchen, așa de aplaudată, cum mi-o spunea cineva care a fost de față, de mulțimea ger­mană însăși de acolo, să se îm­prăștie în curs de câteva luni, de câteva săptămâni chiar, și din nou să resară acea fantomă a nimicirii și a morții care a în­grozit un moment lumea în­treagă (afară de Japonia, care, deprinsă cu o asemenea activi­tate de secole, găsește în război un gust, pe care nu se poate să-l aibă Europenii înșiși). Nimeni­ nu poate spune dacă ne vom putea feri de acest gro­zav vârtej, care te prinde în ciu­da tuturor măsurilor de pre­cauție, dar, până în momentul când rezistența noastră pruden­tă ar începe, trebuie să facem tot ce este cu putință, trebuie să folosim toate silințile noas­tre, pentru a observa o atitu­dine care este în cele mai vechi și mai bune tradiții ale țărilor noastre și care a izbutit, peste atâtea primejdii, chiar și peste cutare anexări momentane, să ne păstreze întregi ca națiune, până în momentul de față. In această privință, un ade­vărat model de dibăcie în evi­tarea aventurii este politica lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, adecă acela care a ieșit pentru dânsul, nu numai din tempera­mentul său, dar și din sfaturile, așa de bune, pe care, până la un timp, le-a avut necontenit de la „Vulpea șireată“ cum a fost unchiul său Constantin Stolnicul Cantacuzino. Când, la 1688, el a ajuns în Scaunul Domniei, se discuta problema viitorului, în aceste locuri, al celor două Mari Pu­teri vecine, care erau Imperiul Otoman și Monarhia Austriacă. Lumea trăia încă supt presiu­nea forței turcești, de care mulți credeau că nu ne vom putea des­­lipi niciodată, ea însăși având sorți cari s’au dovedit a fi nu­mai o iluzie. Alții, amintindu-și de Mihai Viteazul și de legăturile lui, care s’au terminat prin iziolarea de la Turda, și mânați de cele mai sincere și mai explicabile senti­mente creștine, dorian cu un Constantin Bălăceanu în frun­te, candidat de Domnie, să se încheie imediat înțelegerea cu dinastia din Viena, asigurându­­ni-se nouă autonomia, de care n’am voit niciodată să ne de­părtăm, fără a pomeni pe acei cari ceva mai târziu, când o altă pajură creștină și-a luat zborul către Constantinopol, erau, ca buni ortodocși, pentru o strânsă legătură cu acel Țar Petru, de a cărui faimă răsuna Europa în­treagă. A trăi în legătură numai cu Turcii, evitând tot ce ar putea să compromită în ce privește legăturile cu vecinii creștini de la Nord sau de la Răsărit, a în­trerupt aripile acvilei latine din Vest, a se crede mai bine ocro­tiți în penele muscălești ale ce­lei de Răsărit, iată trei linii de conduită care ni se oferiau. Nu se poate spune câtă pre­vedere, câtă inteligență, cât simț al situațiilor, cât dar de a im­­proviza soluții pentru a ieși din realitatea stringentă, s’au chel­tuit, ani întregi de zile, pentru a evita pe oricare din aceste trei direcții. Rezultatul a fost, că pe când în Moldova tânărul teore­tician Dimitrie Cantemir s’a aruncat orbește înainte pe linia rusească și și-a sfărâmat capul de cele d’intâiu piedeci pe care -a întâlnit, țara lui fiind să­răcită multă vreme de răsbuna­­rea turcească, cealaltă Domnie românească, a lui Brâncoveanu, s’a păstrat întreagă de pe urma politicei cumpănite a stăpânito­­rului ei. Se poate zice de dornicii atitu­­dinelor elegante, ceia ce s’a zis odinioară de orice politică ro­mânească și mai ales de cea a înțeleptei Moldove de odinioară, că „Valahii sînt un popor per­fid“. Primim și astăzi orice califica­ții, când este vorba de a garanta viitorul nostru. O primim cu atât mai bucuros, cu cât o zice am face noi pentru a ne feri cinstit, este încă prea puțin față de ceia ce, cu o desinvoltură fără pereche, au făcut supt ochii noștri alții, sărind de pe un trapez pe celălalt. i („Timpul“) Vrei sâ cumperi, întreabă până vei iscodi unde ți se imbie marfa din mâini românești CEI MICI SA CONTRIBUIE CU SUFLETUL LOR, CEI MARI SA PUNA TOATA DESTOINICIA PENTRU ÎNZESTRAREA ARMATEI. IATĂ PROGRAMUL MORAL PE CARE TOJI TREBUIE SA-L URMAM. M. S. REGELE CAROL SILEA LUMEA VISURILOR ARABE Mahomed, marele inspirat, glăsuța și discipolii scriau pe oase­­ de cămile, frunze lăcuite de palmier sau pietre, lătărețe ceia ce­­ va deveni mai târziu Koranul. Ciobanul pe care l-a isbăvit de greutăți dragostea văduvei Kadija, avu apoi să decidă de soarta celor trei continente unde credința­ i fu răspândită cu sabia. Toată istoria arabă este un lung poem dramatic, străbătut­­ de lumina orbitoare a unor sori, pentru a fi înlocuită apoi cu bestia și descompunerea mădular cu mădular. Din Arabia — acea stranie viziune a infinitului evocând un Dumnezeu leit pustiului­­ — s’au întins spre Asiria, Persia, apoi Egiptul și de acolo, tot nor­­­­dul Africei, trecând peste Gibraltar și așezându-se în Spania. Di­­­­baci meșteri, încarnând în lumea chinuită a întortochiatelor ara­bescuri o bună parte din sufletul lor. Arabii se pot lăuda de a fi fost odată mari dascăli ai omenirii. Ciudat, aproape de necrezut, cum acești prădalnici fanatici au putut întemeia o civilizație atât­­ de strălucită, ale cărei resturi constituie până azi parte integrantă din patrimoniul umanității. Iscoditori ai cerului și misterelor pă­­mântului, chinuiți de dorul aurului, descoperitori de formule și corpuri, vraci vestiți care au înaintat știința lui Esculap. Arabii au trăit o intensă vieață spirituală, însă nu îngusta credință a lui Mahomed putea înscăuna o civilizație durabilă. Stăpânirea și civilizația arabă au fost niște fulgere orbitoare, ale căror reflexe mai străbat încă veacurile. Grație colonadelor svelte, îndrăznețe purtătoare a uriașelor bolte, vine să adăpostească vraja celor „1001 de nopți“. Puterea politică s-a pulverizat, având soarta cla­sică a­ țărilor prea întinse, susținute de sabie și fanatism. Divizate și ajunse la un nivel cu totul scăzut, cele mai multe popoare deschizând din Arabii seniori de pe vremuri, încep să ca­pete străfulgerări de conștiință națională. Dar, ceia ce a reușit formidabila desfășurare de forțe morale din noua Turcie a lui Ataturk s’a realizat în afară de poezia — în adevăr poezie — a Islamului. Unii caută să vadă în anumite mișcări pan-arabe o reeditare a vechei sperietoare a pericolului galben, însă lumea arabă de azi este cu totul incapabilă de o manifestare dinamică să-i schimbe radical forța, ba încă și-a pierdut și poezia odată cu introducerea — pe alocuri — a unei aproximative civilizații eu­ropene. Doar tulburările din Palestina apar bizare și neexplica­bile, orientându-ne după grandoarea clasică a Marii Britanii. Co­lonizările atât de costisitoare ale Evreilor din Palestina au adus răsvrătirea Arabilor, locuitorii țării sfinte, iar această revoltă, pe care ușor ne-am închipuit-o potolită cu câteva transporturi de trupe, durează și progresează. Este unicul colț arab unde sufle­tul național și-a regăsit dinamismul de prin veacuri, dar cu totul neînsemnat ca intensitate față de massa arabă a celor două con­tinente. Perseverența răsculaților arabi din Palestina poate fi în­să un serios indiciu asupra viitorului. Nu trebue trecută cu ve­derea nici propaganda marxistă ce se face cu vigoare în Africa franceză, amenințând vasta operă civilizatorie a colonizării fran­ceze. Fermenii de răsvrătire sau refacere străbat lumea arabă a­­flată în așteptarea unui Ataturk, propriu să-i scoată din toro­peala în care s-au turnat vremurile și instinctele acelea ilustrând învățătura profetului, celebrele recomandări de a te supune voin­ței Cerului. Deocamdată, trăim sub semnul marilor prefaceri și marilor reintegrări. Aurel George Stino j ROMANIA MARE, CEA VISATA ȘI DORITA FIERBINTE DE STRĂMOȘII NOȘTRI, S'A NĂSCUT DIN PLAMADIREA SÂNGELUI CU PAMAMTUL NOSTRU SFANT, AL ACELORA CE AU JERTFIT TOTUL M. S. REGINA MARIA Soroca «o,— ni«.. rn|-r>Mft-.^rwir_-\(^rr Dirt țtoesia bună Toamna basarabeană Toamna a tras brazde de glod. Plouă de-alaltăieri, de ieri, de az... Ceața despletește 'n zare-un mut năcaz. Codrul desbrăcat plânge ca un nerod. Un corb în frac, gătit ca un ministru. Pare-un bec negru atârnat de-un ram. Bolnav oftează și izbesc în geam Ecourile toamnei de la Nistru. Văzduhul s'a închis ca un ochiu tâmp. Toamna trage barbz vânăt pe­ obraz. Bețe de floarea soarelui pe câmp... Și plouă de-alaltăieri, de ieri, de az.... D. IOV. CUGET CLAR A apărut anul III nr. 15 din revista Cuget Clar (Noul „Sămănă­­tor”) de sub conducerea d-lui N. Iorga, cu următorul cuprins : G. Constandache : Scrisoare (versuri) ; N. Iorga: Ultimul indian (versuri) ; N. Iorga : O umbră a trecut...; I. Agârbiceanu : Codoba­tura ; Artur Gorovei : Un document cu privire la familia lui Emi­­nescu ; Aurel G. Stino : Din carnetul unui solitar ; Paul I. Papado­­pol : Pe drumul poesiei. VERSURI de N. Iorga, I. Const.­Delabaia, Aurel Ivănescu, Gheorghe Banu, Ecaterina St. Manole. CRONICA de N. Iorga și I.C. O altă dictatură Dacă vreodată s’a putut îndoi cineva de urmările internaționale care, în chipul cel mai firesc cu putință, se vor ivi după fiecare din izbânzile politicei imperialiste duse de Germania, — izbânzi ce au urmat într’un ritm de adevă­rată „cascadă“, după asalturi că­rora nicio Austrie demoralizată și învrăjbită înăuntru de proprii ei conducători, și nici o Cehoslova­cie părăsită de alianțe ce se cre­deau neclintite, nu li se puteau împotrivi — astăzi se citesc lim­pede nu numai drumurile, dar și țelurile prezente și cele viitoare, mai cu seamă, ale acestei poli­tici. N’au trecut nici patru săptă­mâni de la călătoria, cu atât mai tăcută cu cât aducea la îndepli­nire misiuni mai însemnate și ho­­tărî­toare pe care doctorul Walter Funk a făcut-o in Peninsula Bal­canilor, și iată că voci din ce in ce mai dese și mai răsunătoare se ridică din acea parte a Europei. Ocupându-se de roadele și por­țile pe care acea călătorie le-a deschis, de mai era nevoie, și se vede că era, de vreme ce vistier­nicul Germaniei a trebuit să vină până aci, corespondentul din So­fia al ziarului „Timpul“ publică într’unul din ultimele numere un articol arătând în chip amănun­țit fenomenul de penetrație a Reichului în Balcani. Dar ceia ce se desprinde cu de­osebire din acel articol este an­samblul condiților în care Ger­mania înțelege „colaborarea” sa cu țările Europei de Sud-Est. Căci ea oferă credite în măr­furi­­ și credite uriașe pe care o țară industrială, unde pâinea se dă pe tâmp de pace cu cartela, le poate deschide cu ușurință al­tora în care bogăția de căpete­nie o formează chiar această pâine — dar pretinde, în schimb cu ton mai br­urt sau mai puțin brutal, o scădere, dacă nu o în­trerupere totală a comerțului a­­cesor țări cu celelalte piețe ale Apusului. Este și acesta, dacă înțelegem destul de bine un Diktat unul din acele S­­tat­e de care o par­te din oamenii de azi par a se fi molipsit, dar care, până la o deplină exercitare asupra unor nații ce-și păstrează încă vie­o conștiință a libertății, a drepturi­­lor și datorilor lor, nu cată să se manifeste decât sub haina, se­nină și nepărtinitoare, a simple­lor raporturi de economie poli­tică. Ceiace noi avem a învăța din pilda Balcanilor, —care, în trea­căt fie spus, nici nu sunt atât de parte de noi — și ceiace ome­nirea a putut învăța dealungul miilor de ani ai istoriei, este fap­tul atât de simplu în încheietu­rile lui, dar atât de înfășurat și complex în aparențe, că orice propagandă și orice dominație se pot întemeia peste o îngenunche­re economică. Și vice versa, că orice domi­nație ideologică pornită din alte spațiu decât acelea ale conștiin­ței libertății naționale, și , pri­vind dincolo de ele, nu va sfârși, mai curând sa­u mai târziu, decât prin supunerea și economică a unei nații. Condițiile dictatoriale de schimb pe care Germania de azi, ca și cea de ieri, dealtfel, le im­pune unei Bulgarii cucerită eco­nomisește, nu sunt decât fata mai directă și mai pipăibilă a al­tei dictaturi pe care aceste ra­porturi economice o pregătesc.. Este lucrul pe care unii orbi, întârzie sau nu vor să-l vadă, în credința că o afacere este o a­­facere, cu om­ și cine ai trata.o. Căcu ei nu știu, săracii, că în a­­faceri, fie ele de cea mai rigu­roasă economie, ca în orice acti­vitate omenească, nu se lucrează numai cu marfă și bani, ci deo­potrivă cu mintea. Și mai ales cu ea, Miron R. Pa­ras­ch­ivesc­u

Next