Neamul Românesc, decembrie 1938 (Anul 33, nr. 265-286)

1938-12-01 / nr. 265

Anu­l XXXm Nr. 265 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobărei Dir G­rate V. T. T. No 155030/933 Joi 1 Decembrie 1938 C DAMECTOR POLITIC I­N REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA I­I­I Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei I ms­a I Strada BREZOIANU No. 25. (etaj) I «s g I Abonamente ! In țara: Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei I ö,A­u in N. IORGA I BUCUREȘTI (!) I Â 8­ ei I prețul^ —“ I N­ GEtmGESCU __________ I Telefon 5.7Q.88 ( I ) In strainatate: PgU“ dublu~ f m WmmmsmfâBSl \ jnmmwmr*. ma ......... ■ ■. ■ .............— — ..... ........................................ ....... ■ ■■■■ ■ ........... B ■■■■> 11 «uni.« «mii .mm. nmu unu ■ ■ li.li w Reorg­anizar­ea cooperației sătești D. Mitiță Constantinescu, mi­nistrul Economiei Naționale, de acord cu conducerea Institutu­lui național al cooperației, a ho­­tărît să cerceteze la fața locului nevoile și dezideratele coopera­torilor. Această măsură luată din ini­țiativa d-lui ministru al Econo­miei Naționale, e așteptată să determine o mai bună punere în valoare a bogățiilor țării, o re­dresare economică a țărănimii și o renaștere a vieții coopera­tiste de la noi. Primele inspecții și lucrări pe regiuni au și început. D. René Râmniceanu, directorul general al Institutului național al coo­perației a vizitat Basarabia de Sud, Bucovina și județele: Neamț, Bacău, etc.’ Din constatările făcute de d-sa reiese că aproape pretutin­deni mișcarea cooperatistă o du­ce foarte greu, din cauza nepu­tinței de a se aproviziona. Siliți să apeleze la negustori, coope­ratorii sunt speculați — fapt­­ care a determinat hotărîrea de­­ a se înființa depozite de mărfuri de primă necesitate. La reuniunea organelor de control ale Institutului și a re­prezentanților cooperativelor din Bucovina și județele Dorohoi și Hotin s-a accentuat nevoia de a se veni grabnic în ajutorul coo­perativelor din această regiune, mai ales că populația de aici stă foarte prost sub raportul ali­mentației. Prefectul județului C.­Lung-­­Bucovina, lt. col. Slătinescu, a arătat că pentru înviorarea coo­perației din județul său, a luat inițiativa înființării unei fede­rale. D. René Râmniceanu a ex­pus liniile programului de în­făptuiri, ale Institutului, ară­tând că la opera de asanare a cooperativelor, d. Mitiță Con­stantinescu, ministrul Econo­miei naționale a promis tot sprijinul său. Astfel d-sa a pus la dispoziție suma de un mi­liard pentru ridicarea vieții ță­rănești. Aquarele pariziene Cypano Bergerac Era pe la sfârșitul lui Februa­rie 1898, într’o Duminică seara, când am văzut, la a opta repre­zentație, celebra piesă a lui Ed­mond Rostand. Un copilandru, cum eram pe vremea aceea, elev intern la liceul St. Louis, m’am înțeles împreună cu doi camarazi, Messager și un rus Koșkin, să mergem la teatrul „Porte St. Martin“, ca să vedem minunea zilei. Cassa teatrului era închisă, bi­letele fiind vândute cu câte o săptămână înainte. Messager, care cunoștea bine Parisul, ne-a dus la un birou de locațiune tea­trală aproape de Operă, unde am găsit trei bilete de statul al III-lea, cu 60 franci unul. Am plătit oftând cu toții. Spre seară s’a pornit o burniță deasă și rece ce te pătrunde la oase. In fața teatrului stătea o mulțime imensă. Până ne-a venit rândul, am așteptat vre-o două ceasuri in gloată, făcând coadă la intra­re. In sfârșit, am intrat. Coquelin Ainé juca rolul lui Cyrano. Marele artist era in cea mai desvoltată formă a talentului său. Vocea lui Coquelin Aine! Cine l’a auzit nu poate să uite acel timbru cald, cu o varietate bogată de tonuri rotunde, largi, pline, siguranța gestului sobru, prestigiul unei mari inteligențe care știa să fixeze prin finețea inflexiunilor graiului și puterea hipnotică ce răspândea persona­litatea sa artistica, inspirația, scânteierea, strălucirea ilustru­lui poet. Toată sala, grădina cu mii de flori sufletești, primea lumina astrului Edmond Rostand, lu­ceafărul cel nou apărut pe ori­zontul artei franceze. Verva nesecată, a lui Coquelin ce se interesa pe măsu­ră ce pă­trundea mai în adâncul operii, rostogolea torente de versuri ar­monioase, brodate cu imagini sclipitoare. Vrăjiți, orbiți, de atâta nobilă eloquență, nu ne-am regăsit pe noi înșine decât târziu. Sfârșitul pie­sei a dat naștere unui entu­­siasm de nedescris. Poetul, în­conjurat de interpreți, a stat timp îndelungat pe scenă, în flori și aclamații. Revăd și astăzi, atât de vie, distincțiunea frumu­seții și expresiunea ademenitoa­re’ a lui Edmond Rostand, salu­tând mulțimea delirantă. Nu voi povesti subiectul atât de cunoscut al lui Cyrano. De altfel, un rezumat nu ar fi mă­car o palidă icoană a operii. Chiar cetit Cyrano pierde enorm “‘l*11**1 **1*r-M-^(rnrnrr»_int) din valoarea ce i-o dădea scena și jocul vehement sau mișcător, duios, al lui Coquelin după cum se schimba expresia scenelor perfect articulate. Minunea con­stă în faptul că deși se vorbea în versuri pe un subiect lipsit de realitatea curentă totuși Cyrano era un tip perfect uman, de o naturalețe uimitoare, din cauza accentului pasional atât de ade­vărat al sentimentelor. Piesa in sine, lipsită de formu­lele clasice ale teatrului realist, era un anacronism romantic, prin extravaganța lirismului și a fac­turii scenice, apărută în plin triumf al școalei naturaliste a lui Emile Zola, fraților Rosny, în apogeul scepticismului renanist, continuat de Anatole France, al romanului psihologic Paul Bour­­get, — al pieselor dramatice sociale, nordice, — Ibsen, Strind­berg, Sudermann — al teatrului lui Becque, Brieux, de Cusel. Mulți îi preziceau o cădere ca­tastrofală nefiind în tonul mo­dei literare de atunci. Totuși, succesul a fost fantastic. Au a­­muțit toate glasurile criticei a­­cerbe față de aureola plină de glorie a noului mare poet fran­cez. Se lămurește totul prin taina versului. Poezia este un mister adânc. Muzica ritmului lăuntric al ar­tistului creator te cuprinde, te sugestionează, subjugă, voința rebelă, spiritul critic și te ame­țește cu vraja imaginilor Înca­drate în simfonia verbală. Ieșind de la Porte St. Martin, eram tustrei prietenii atât de zguduiți, profund emoționați, în­cât nu ne mai puteam despărți unii de alții. Au mers, strânși în brațe, încet, prin ploaia rece, până’n Quartierul Latin. Acolo, înt­r’un colț de berărie, am stat ore întregi, povestindu-ne im­presiile și reamintindu-ne câte un crâmpeiu de vers, reținut din sborul recitării marelui Coquelin. A doua zi, la internat, au suferit, destul, problemele de algebră și temele latine: gândul nostru era fermecat de Cyrano.. Așa era pe atuncea. Astăzi, în plină frenesie a epo­cii sinistre a Tonului și Banului, au amuțit poezia, muzica și arta. Nu avem, pe lumea întreagă, un mare poet, un mare muzician, un dramaturg de geniu. Avem, în schimb, fortărețe zburătoare, tancuri, cupole și ar­tilerie grea. Dar elino-latinismul e nemu­ritor. Să mai așteptăm. N. N. Sanguceanu GAZETA CĂRȚILOR . A apărut „Gazeta Cărților”, anul VIII, nr. 7—8, cu următorul sumar: Cade Serbia — Ne vine rândul­ de D. Munteanu-Râmnic; o vechie istorie a literaturii românești de prof. Aurel George Stino; Sport și cultură de prof. I. Theodoriu; Bibliografie franco-română de Anton Oprescu. . , EXPOZIȚIA D-NEI JUVARA D-na Florica Juvara, deschide la 1 Decembrie art., în sala Dalles a VIII-a expoziție anuală de artă plastică cu nenumărate lucrări în piele, pictură pe piele, obiecte felurite, legături de cărți, peisagii, în tonuri moarte sau în tonuri vii, în stil modern sau cla­sic, atât de apreciate de publicul bucureștean. Vernisajul expoziției are loc la orele 11 dimineața. Pentru statuia lui Emmeseu­ WWA^WAAZVWVWVWWWvWN'WVVWWW TOTAL GENERAL 795.406 Ief Donat. Comitetului pentru Casa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipotești, județul Bo­toșani­­ 400,000 „ Suma subcrisă până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală 395,236 „ Publicăm numele noilor sule scriitori: Centurii IV-a, Stolul Liceului „N. Cane“ Fălticeni 170 „ Total 395.406 lei I Nn „studenții“! De cîte ori se săvîrșește un act de desordine, o manifestare a unei exaltații bolnăvi­cioase, o lovire sau o crimă și se întîmplă ca vinovatul sau vinovații să fie înscriși la o Universitate, îndată se trece fapta în sama studenților și cercetări întinse se încep în me­diul studențesc, iar nu în acela de unde a ieșit, cu scrîptelile și stigmatele lui, vinovatul. E o mare greșeală și mii de tineri sufăr pe nedrept, în libertatea sau numai în repu­tația lor, de pe urma ei. Pot spune ca studenții îmi sunt cunoscuți mai bine decit oricui, ca unul care sunt unul dintre cei mai vechi profe­sori, intrînd­ în rîndurile lor încă din 1890, iar la înalta școală de la 1894, și, pe lingă aceasta, în ceasuri foarte grele, am fost mai mult de doi ani rector la București, restabilind fără nicio măsură de „ordine" violentă pacea în suflete, acelea cărora cu iubire și înțelegere trebuie să li se îndrepte orice învățător. Pot face astfel deosebirea, necesară, între înscris și între student, deosebire pe care până acum n’a reușit a o face nicio lege și niciun regulament înscris poate fi orice bacalaureat, și, orice înscris poate trece, cu îngăduință și în gră­madă, unul sau mai multe examene. Student e cel ce studet, ce „se sîrgu­iește" și e prins de iubirea­­ științii. E adaptatul la mediul universitar. E acela care este așa de cucerit încît nu se poate gîlvciti la alt­ceva. A scădea numărul înscrișilor, a considera pe cei cari totuși au trecut, ca pe niște simpli „catehumeni", — „cei chemați ieșiți !" —, aceasta e sarcina organelor de conducere. Adevărații studenți li vor fi recunoscători. N. IORGA Protecția muncii naționale Problema proteguirii muncii naționale nu și-a găsit încă so­luția cea mai potrivită. Chiar dacă nn întreprinderi elementul românesc este majoritar, această majoritate este departe de a fi cea dorită. Actuala lege a protec­ției muncii naționale prevede pentru stăini un procent de 20 la sută. Din cauză, însă, că dispo­­zițiunile ei nu sunt destul de ca­tegorice, patronii găsesc nume­roase mijloace de a camufla per­sonalul străin întrebuințat. Mi­nisterul muncii cunoaște această situație și pentru a-i pune capăt, a însărcinat o comisiune specială să lucreze la elaborarea unei noui legi, în ca­re, pe deo parte, procen­tul străinilor va fi redus la 10 la sută, iar pe de alta, sancțiunile pentru contravenienți vor fi înăs­prite. Dar problema muncii naționale nu trebue limitată numai la pla­sarea muncitorului salariat căci dacă aceasta este de bine, de rău, majoritar față de cel străin, nu tot acelaș lucru se întaâmplă cu patronul român. Este indiscutabil că cea mai mare parte din posturile de pa­troni sunt deținute azi de streini, fie minoritari (adică numai ce­­tățeni români), fie pașaportari. O astfel de situație nu mai poate fi socotită normală. Oricât de inepuizabilă sursă de venituri ar fi pentru statul nos­tru agricultura, nu trebue să se uite că siguranța lui economică nu i-o dă decăt comerțul și indus­­triet și logic este ca statul să facă toate eforturile posibile ca renta­bilitatea acestor două izvoare de câștig pentru cetățenii lui, să fie îndreptată exclusiv către elemen­tul etnic românesc. Și odată rezolvată problema a­­ceasta, se va putea ușor soluțio­na și plasarea muncitorului ro­mân în întreprinderi. Patronul român nu are nici un interes ca să prefere mâna de lucru streină, celei românești; nu tot așa se întâmplă însă cu patronul strein, care dintr’o ex­plicabilă solidarizare etnică, pre­feră să suporte adesea rigorile le­gii, decât să i se conformeze pe deplin. De aceea Statul are față de pro­blema proteguirii muncii națio­nale datoria de a folosi toate mij­loacele pentru a crea întreprin­derilor curat românești cât mai multe posibilități de desvoltare. /io- i lumi Din trenul care mă lasă din timp in timp în fața gărei ora­șului meu de naștere, cobor și — acuma ca și odinioară, cu a­­ceiași emoție adâncă — parcă mai adâncă cu cât anii apasă pe umerii mei. Este, fără îndoială, emoția pricinuită de amintirile anilor copilăriei mele ;• sunt, as­tăzi, mormintele părinților mei, este înțelegerea limpede — cu alți ochi și altă experiență — a ceia ce ar fi trebuit să ajungă de-a lungul anilor, acest oraș și județ, cu numeroase posibili­tăți naturale. Dar aceasta nu­mai dacă gospodarii, ce s’au pe­rindat în fruntea lor, ar fi avut bunăvoință, dragoste și o cât de mică mustrare pentru risipa ba­nului adunat cu trudă și căruia ei i-au dat o altă folosință decât acela pentru care a fost desti­nat , dacă, în sfârșit, concetă­țenii mei nu s’ar fi complăcut cu asemeni procedele, cari i-au adus până­ la o desăvârșită pasi­vitate și o lipsă de acțiune, învio­rată altădată doar de schimbă­rile politice, cari în ultimul timp ajunseseră o calamitate. Așa s’a așternut cu vremea, peste orașul cu vechi urme, — o­­rașul lui Vintilă-Vodă, — acea tihnă și indiferentism în toate manifestările cari trebuiesc să pulseze într’un oraș și județ, dornic de o propășire și la care contribuția tuturora este cate­goric trebuitoare. Altfel, asistăm la prăbușiri în loc de propășiri. Este cazul tipic al orașului Sla­tina și județului Olt, care doar­me, nemarcând decât ici și cele sporadice dar netrainice­i încer­cări de a scutura somnolența; orașul, în deosebi, care de la 1904 și până astăzi nici în populație n’a izbutit a marca decât un urcuș de aproximativ 4000 lo­cuitori, în timp ce, orașe mici odinioară, așezate pe linii­ secun­dare — de pildă Alexandria și Roșiorii de Vede — și-au triplat populația, iar sub­ raportul în­făptuirilor gospodărești și spiri­tuale, au întrecut cu mult ora­șul de pe malul Oltului. De departe, prin scrisul mieu — aici și aiurea — am încercat un îndemn: îmi cunosc conce­tățenii, pentru ca să-mi fac ilu­zii că slova mea scrisă de de­parte, va tulbura reuniunile din cine știe ce local de aperitive, partidele de joc de cărți din fa­miliile burgheze cu atitudini de boieri născuți, cancanurile, in­­trigăriile și abuzurile de fiece zi. In toamna aceasta, străbă­tând orașul într’o trăsură cu a­­coperișul sfârtecat, trasă de doi cai slăbănogi — primă impre­sie­­ deplorabilă, — emoția m’a înfășurat și mai temeinică, fiindcă întreaga vară am colin­dat prin multe locuri ale țării înfrigurată, activă, dornică de a scutura îndeletniciri vechi și păgubitoare, de a alunga din munca cotidiană, pe care tre­buie să o depunem fiecare, —­ a­­cea dihonie așezată de vieața politică de altădată și care opr­i­­se pretutindeni cazul propăștrei. Pretutindeni, și în toate acțiu­nile, cuvântul regesc, a adus ’în­viorare și încredere în puterile noastre, credința că se poate fa­ce mult în această țară bogată, cinste și corectitudine în mânui­rea banului dat de cetățean, realizări de ordin gospodăresc și spiritual. Un avânt tineresc, străbate peste tot locul, de la un capăt la celălalt al țării, un a­­devărat șantier, unde fiecare își aduce contribuția sa la che­marea aceluia care este cel din­­tâiu cetățean al țării. Fără îndoială, și în Slatina- Ol­tul­ui această înviorare am simțit-o. Ea cată să câștige su­fletele și ale celor mai neîncre­zători. Aceia cari, odinioară, ve­deau în politică o slujbă în pa­guba țarei și în profitul său, stau la o parte jinduitori. Nu se pot împăca, fiindcă nepregătiți la muncă, neînsuflețiți de al­­­truism și dragostea pentru inte­resul obștesc, nu pot aduce con­tribuția lor caldă. Cele zece luni de... inactivitate politică, rodnică pentru ei, a în­ceput la unii să se observe. Lip­surile se rânjesc. In vestmintele care s’au uzat, în tocurile de la încălțăminte cari s’au scâlciat, in paltonul cu coatele prin care a apărut țesătura, în cheltuielile largi de altădată cari s’au res­trâns. In toate aceste, poți ve­dea deabia pe sclivisitul de acu­ma zece luni, care trăia pe spi­narea alegătorului. Aceștia, hie­nele de odinioară, cu case, cu a­­careturi, ferme, moșii, făcute într’o noapte­­— firește necin­stit — stau deoparte și aciastă. Până când ? Tot nu se pot obiș­nui cu credința în această pră­bușire, care le’­a răpit posibili­tatea de a huzuri — ei și cu a­­coliții lor — în viața aceasta care cere tocmai ceia ce ei nu au cunoscut cândva: cinste, mun­că și devotament. La Slatina-Oltului, lucrurile J dacă merg bine, totuși nu este mai puțin adevărat că mai sunt multe de făcut și mai cu seamă de întărit! Trebuiește cineva care să fie identificată cu trecu­tul, prezentul și drepturile la viitor ale acestui ținut, pentru ca din ele să soarbă acea licoare a pasiunei pentru creațiuni trainice și care să așeze curând orașul și județul­­ acesta, din toate punctele de vedere, ală­turi de celelalte ale țării chema­tă la muncă obștească prin graiul M. Sale Regelui Carol II-lea. Așezarea ofițerilor în gospodă­riile județene — fericită ideie a cărei paternitate d. prof. N. Ior­­ga o are ca pe atâtea altele în această țară — a adus într’un­ timp uimitor de­ scurt rânduia­­­lă în banul public, muncă și creațiune în serviciul de fiecare zi, care fără îndoială, nu le-ar fi realizat nici în 50 ani de aci înainte așa zisa gospodărie de subt regimul politic, înmormân­tat. Regim care, la Slatina este mărturisit prin străzi pline de noroi, fără canalizare, cu mla­știni în împrejurimi, praf, șosele desfundate, poduri stricate, sta­re sanitară dureroasă, populație în lipsuri de tot soiul, nicio miș­care spirituală vrednică de sem­nalat, școli insalubre, locale de închinăciune ce se dărâmă în loc de a fi reparate... Din mijlocul acestei reprezentative nepăsări și moșteniri se ridică totuși... mândre numirile de străzi ai te­nor oameni politici ce nu au creiat nimic în acest oraș și ju­deț, cu trei recente busturi de politiciani, pe cari odihnesc pă­sările cerului, cu amintirea hâdă a celui mai trist și deficitar re­gim, din care vii rămășițe ome­nești mai stau acolo dosite, mai sperând să li se refacă bugetele personale și ale rudelor, bugete crunt sdru­ncinate. D. prof. N. Iorga, consilier re­gal, atât de plecat către nevoile țării, care a citit și rândurile mele de totdeauna, dar care cu­noaște și trecutul acestei țări ca nimeni altul, va găsi soluția pentru ca locul rămas liber, prin­­ plecarea prefectului de până aci, să fie cât mai curând ocu­pat, pentru ca și acest colț de țară, de care mă leagă totul, pe mine care nu am încetat o clipă a fi credincios în opera d-sale, — să răspundă cu același entu­ziasm rodnic, creiator la marea operă de redresare a nației. Recunoștința slătinenilor îi este de pe acuma asigurată, findcă va ști sa aleagă și să pro­pună omul vrednic de acest post. Const. George-Munteanul A­SAA sub noul regim in Slatina - COSTUMUL PE CARE-L POARTA MAI TOATA LUMEA NU ESTE COSTUMUL ROMANESC, CI UN AMESTEC DIN TOATE REGIUNILE, REPREZINTAND O ȚESĂTURĂ DE PANZA SUBȚIRE, CARE NU ȚINE, CU O MATALICA ALBASTRA, LEȘINATĂ, SAU ROSA, TOT AȘA DE LEȘINATĂ. N. IORGA VA TREBUI SA GĂSIM UN SISTEM — POATE FISCAL — PRIN CARE SA SE ÎNCURAJEZE PANA LA EXTREM, PRIN CARE SA PU­TEM — ÎNTREBUINȚÂND O EXPRESIUNE CARE PLACE IN TIMPUL NOSTRU — DEGREVA CARTEA BUNA, IAR PE DE ALTA PARTE SA PUTEM PUNI BARIERE, INCARCAND-O CU IMPOZITE, CĂRȚII PROASTE. M. S. REGELE CAROL II SALTĂ COMERȚUL INFECȚIEI TIPĂRITE! D. N. P. Cojan, pseudonim sub care scrie un d. colonel citi­tor al nostru — ne comunică întâmplări dureroase, care vădesc câte primejdii ascunde libertatea nețărmurită a așa ziselor cărți „literare“... „Pe bulevarde, în centrul Capitalei și chiar pe soclurile Uni­­­­­versităței, haimanale de import, pun în comerț volume de litera­tură scabroasă. Cărți de mult ieșite de sub tipar, cu foile netăiete se vând pe un preț cu totul redus, se vând mereu și totuși nu se mai is­prăvesc de loc ! Vin ediții peste ediții. E în ele otrava sufletelor tinerimii. Autorii, editurile și tra­ducătorii iudei, sau iudaizați, caută să ne nimicească neamul! In treacăt citez câteva din aceste edituri și cărți: Edituri: Eminescu, Alcalay, Ideia, Criterion, Cartea Noastră, Cultura Poporului. Autori: Stevenson, BESTIA (cu mențiunea „nu-1 citiți noap­tea“), Faresona : FEMEIA DE LA MIEZUL NOPȚII, Machamde : FEMEIA PENTRU O NOAPTE, A. Kuprin: BÂLCIUL DE FETE, V. Margueritte: PROSTITUATA, VITELE UMANE, CORPUL TAU IȚI APARȚINE, și multe altele cu același conținut. „Un anticar pe b-dul Tache Ionescu, stăruia pe lângă câteva eleve ale unei școale secundare din Capitală, să cumpere cărțile lui Damian Stănoiu (Eros în mănăstire și Călugări și ispite). Căuta să convingă pe eleve că sunt volume.... foarte frumoase, oferindu-le cu zece și cincisprezece lei, volumul! ! N’a sosit oare vremea să ne deșteptăm din trista noastră som­nolență, — domnule director ? E somn de moarte pe care îl strecoară în gândurile tinerimei cetele ucigașilor de suflete“. E legitimă de­sigur indignarea d-lui colonel. Dar noi „huli­ganii“ ce putem să facem ? Demascam farsa cioculească, crava­șăm turpitudinea tipărită, lovim în proză și poezeaua infecțioasă. Dar nu ajunge.­­ Nu ajunge pentru că S.S.R.-ul se complace într’o echilibris­tică savantă. Cenzurei nu-i e îngăduit să se ocupe de ignominia imprimată, dacă criticaștrii salariați ori inconștienți o botează „literatură“. Așa se face că producția abjectă a Stăncilor și Pipersbergilor circulă și se oferă tineretului școlar și ori­cărui trecător pe prețuri „de ocazie“, de penibilă ocazie grafică. N. G. Os­t­tabulg > D. I. Constan­tinescu Delabaia, autorul meritoaselor „Fabule“ atât de elogios prețuite de d. N. Iorga, poate fi mulțumit din plin pentru darul făcut iubitorilor de citit: o carte minunată. Aprecierile d-lui Iorga evidențiază realele calități ale fabu­listului Delabaia: „o morală la îndemâna oricui“, „bună tradiție de folklore românesc“, risipă de fantasie personală cu totul nouă“, carte frumoasă“ și „cuvinte cumpănite la sfârșitul fiecărei bucăți“, apoi totul redat în culorile vii ale unei limbi curgătoare, plină de farmec și admirabilă ca fuziune de element popular și cult. Autorul, cărturar care știe să ascundă multă adâncime in­­tr’un surâs fin, și-a rotit privirea-i de autentic „bonhomme“ peste lume — oameni și lucruri — de unde bogăția și vioiciunea fabu­lelor sale, adevărate frânturi din­­ buciumul vremurilor. D. Delabaia observă, meditează și biciuește; totul pare atât de firesc, mai ales pornit din glasul jucăuș al unor versuri svelte și sprintene, încât ne dăm bine seama că ni se vorbesc de fapte bătrâne de când lumea, dar și de judecăți strecurate prin cristalul înțelepciunii din urmă. D. Delabaia caută să ne introducă în Universul atât de popu­lar al fabulelor sale, și vine să-și călăuzească musafirii încântați îndată ce au trecut pragul cărții, peste spovedania din „Ce-i Fa­bula“, un manifest explicând organicește împărăția genului ne­socotit de Boireau în catastiful său poetic. Ce-i o fabulă ? Atât de plastic ne-o spune autorul. Un lucru mic, te poți face din mai nimic... Așa cum l-a făcut poetul, însă, în acel „mai nimic“ a turnat cu deosebit talent soliditatea viziunilor și concepțiunilor sale etico-morale. Din nimic poți cizela o bijuterie de fabulă, căci aurul și argintul îl ai la îndemână. Te uiți la broască și la bou, Ori la găină și la ou , Te uiți Tal cerului mister, Ori la nimicul efemer Ce este omul pe pământ.... Cât de cosmică se arată deci a fi disprețuita fabulă! Iat-o că începe cu găina și oul, trece prin grozăvia infinitului pentru a sfârși cu pretențiunea de suveranitate a omului pe care ...Nl îmbraci într’un vestmânt De slugă sau de împărat De pustnic sau de acrobat. N­ pui în pielea unui nare Și-l faci să fie un discurs ori de catâr urechi îi pui Să tragă plugul ori și cui..... Uriașa scenă unde se agită omenirea cea pestriță, omenire de slugi, împărați, pustnici, acrobați și alte făpturi aidoma cum le-a lăsat Domnul, nu cere decât mâna poetului să desprindă fi­gurinele din grămadă unde nu-i greu să... Vezi lup la stâna fără câini ori vulpea paznic la găini......... Nu lipsește deloc prilejul să tot spui ....de brazi și de scăieți Ori de vânateci și poeți, Apoi iată cum­arca lui Noe își umflă pânzele în acordurile lirei lui Esop: Vorbești cu laude de cuc De gaițe și de bursuc, Ori de maimuțele dublu­ Ce știu să imite tot ce știi, Și fabula încet se ’nșiră, Ca niște­ acorduri pe o Ură Și poți să li dai drumu’n voie Căci ai corabia lui No­e. Sunt multe de văzut și auzit printe umbri, a­e parfuma­tele poteci ale gospodăroasei livezi a lui I. C. Delabaia , s’ar cu­veni să ne oprim la fiecare pom, tufă sau luminiș, locuri unde se­ îngrămădesc duhurile înțelepciunii și a dorului de mai bine.­­ ■ .... — Aurel George Stino £

Next