Neamul Românesc, februarie 1939 (Anul 34, nr. 24-45)
1939-02-01 / nr. 24
maxiv 24 Miercuri 1 Februarie 1939 C Taxa poștală plătită în numerar conform aproMiei Dir. G-rald P. T. T. No. 1550S0/93S. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No, 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) ______________ Telefon 5.70.88 _________ 2 Lei 1 Abonamente Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Ijj * M 11—111,1,1111 Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU O glumă reușită Vedeți, dacă nu mi-ar fi teamă că marele nostru Caragie s’ar revolta, ne-am permite să-l parafrazăm spunând că evreii au și ei humorul lor. Dar până acolo să ne îngăduim o vagă recapitulare. De câteva luni, mânați de cine știe ce atavic dor de ducă, personalizând fiecare un Evreu rătăcitor, reprezentanții neamului ales pe care hazardul sau personala alegere i-a aruncat între noi s’au hotărit să plece peste granițe. Și pentru, că ei socot că banul pe care l-au stors muncitorului român și aurul pe care l-au furat sfântului nostru pământ sunt lucruri cari le aparțin exclusiv și pentru că, în acelaș timp socotesc că legile cari pedepsesc și interzic anume lucruri sunt numai pentru noi, ei putându-le eluda oricând, încearcă să treacă fraudulos și bogățiile țării, peste graniță. In fiecare zi, nouă asemenea fapte. Sunt multe și fiecare caz prezintă o parte caracteristică și luna comună. Firește, trăsătura comună este instinctul excrocheriei: a Lupurile acestea sunt atât de bine cunoscute de toată lumea , încât această sumară recapitulare n’o facem dacât pentru a sublinia humorul informației de mai jos : „Curierul Izraelit“ își invită cetitorii să se păzească de escrocil care mișună și care storc banul săracului, prezentându-se ca „ deținători de teritorii pentru e migrare sau ca reprezentanți, ai institutelor de binefacere“. E humoristică notița aceasta» pentru că nu precizează dacă evreii se tem de escrocii eventuali , de oi*a sau ,,de-ai lor“. , In cazul al doilea humorul e,, cum se spune, „gras“. Evreii au ajuns să se tragă pe sfoară intre ei. Și e un semn bun : „ Românii au început să se trezească. | N. Iorga: Istoria Bucureștilor — Ediția municipiului București, 1939 — 400 pagini în 4 °, cu numeroase ilustrațiuni în text — I Profesorul Iorga, în cele patru sute de pagini ale Istoriei Bucureștilor, ne dă cea mai completă istorie a Capitalei noastre ce s’a scris până acum. După o introducere luminoasă, în care ne place să întâlnim o mai dreaptă apreciere a operei lui Somescu-Gion, asupra aceluiaș subiect, decât cea „puțin ten glumeață“ făcută în tinerețe, învățatul istoric ne explică motivele pentru care, acest oraș, bătut de vânturi iarna și ars de arșița vered, a fost ales de capitală a Munteniei, mai întâi, apoi, după Unirea României. . Urmează nouă capitole, pline de cele mai variate informații, bogate în amănunte de tot felul, din citirea cărora, oricare ar fi preocupările noastre, vom trage toți profit. Aș recomanda, în special, lectorului obicinuit, pe cel din urmă din ele, „Bucureștii dominați de noua viață politică“, în care, oricare din noi, va găsi un prilej de meditație, chiar atunci când n’am fi cu totul de acord cu punctul de vedere al autorului. In sfârșit, publicația se încheie cu mai multe anexe și cu un apendice. Cartea este o mină nesecată de știri de tot felul. Tocmai de aceea regretăm că ea este lipsită de un index, care ne-ar ușura consultarea mai târziu, atunci când ne vom raporta la ea, cum e sigur că o vom face, în cercetările noastre viitoare. De asemenea am fi dorit o mai mare preciziuine și indicații de stradă și număr în legătură cu fotografiile ce-i servesc de ilustrație documentară. Acestea sunt cele două esocții ce ne credem obligați să facem, mai înainte de a purcede la analiza textului, în legătură cu domeniul artistic, singurul care va intra în cuprinsul acestei dări de seamă. Oricine dintre noi, care s’a ocupat de arhitectura orașului, a fost izbit de lipsa de monumente autentice, în material durabil, dintr’o capitală care există de câteva sute de ani. Prof. Iorga ne explică pentru ce, incendiile,cutremurele, războaiele, s’au ținut lanț. Chiar atunci când o clădire mai veche și-a păstrat scheletul, el a fost înecat de zidăria mai nouă, conformă unei mode mai recente, pe care ultimul ctitor se credea obligat să o urmeze. Este trist să vedem, în mai toate fotografiile ce însoțesc textul, că din cele 366 de biserici, — atâtea câte zile sunt într’un an, — numai acesea și-au recăpătat forma și podoaba originală, pe care comisia monumentelor istorice, prin corpul ei de arhitecți, le-a restaurat, adică le-a readus la planul lor primitiv. Multe din ele fuseseră compromise sub Bibescu și Știrbei, de altminteri Domni luminați, educați în Apus. De aceea înțelegem fraza d-lui Iorga (p. 281), care ne vorbește de acea operă pripită de modernizare a clădirilor istorice „care e marele păcat al epocei lui Bibescu și Știrbei, vandalismul pretențios fiind oprit numai de gustul și măsura lui Alexandru Ghica, revenit în calitate de Caimacam“. La început, singurele clădiri mai de seamă sunt cele câteva biserici și reședința domnească, și ea mai întâi de paiantă și de pământ. Din citatele alese închipui cel mai sugestia se desprinde aspectul scăldirilor, viața ce Se ducea în acest oraș de pe malul Dâmboviței, ce s’a semnalat dela origine până azi prin mari contraste, de o parte boemii, de pe atunci luxoși și rafinați, de alta nerodul sărac, mizerabil, turbulent, pus pe jaf, de câte ori se prezenta ocazia, așa cum l-am văzut făcând pentru ultima dată în primele zile ale ocupației germane, în timpul ultimului război. „Craii de Curte Veche“ ies în chip natural, ori de câte ori administrația slăbește, din moravurile mahalalei. Jacques Bongars vede primele clădiri de piatră, câteva biserici și Curtea domnească. El și cu ceilalți călători, în citate alese cu atâta pricepere, ne dau cele mai sugestive tablouri asupra vieții de la noi (francezul Lescaloppier între alții, în 1574). Totuși materialul întrebuințat, neingrijirea, războaiele mai ales și năvălirile turcești mai întâi, apoi cele austriace și rusești, au ca efect că cei mai mulți dintre străinii apuseni sunt izbiți de aspectul „miizerable“ (p. 61) al arhitecturii dela noi. Aceasta nu împiedică orașul să se desvolte, să facă dovada unei vitalități uimitoare. De la capitol la capitol, din bogăția informațiilor se desprinde istoria monumentelor, în primul rând a bisericilor, ni se explică numele lor, rolul lor în desvoltarea arhitecturii noastre. Până prin secolul al VII-lea, numărul bisericilor se înmulțise uimitor, nu lăcașuri mari, ci construcții modeste, pe care apusenii nu prea le înțeleg, nici în forma lor, nici în decorația lor, așa de deosebite de cea a marilor catedrale din Occident. Și astfel, în studii amănunțite și dense, încărcate de o informație extrem de copioasă, profesorul Iorga ne face să asistăm la desvoltarea orașului paradoxal, care va servi de capitală României întregite. Este curios să constatăm, odată mai mult rolul civilizator jucat de anume domni fanarioți. In înfrumusețarea orașului, ei sunt preocupați de amintirea Țarigradului; tot așa ori de câte ori doresc o ameliorare a împrejurărilor edilitare. Prezentată astfel, Istoria Bucureștilor devine ceva cu totul viu și chiar emoționant. Ea ne face să înțelegem regretul multora pentru dispariția atâtor și atâtor centre importante de viiață din trecut, pentru o modernizare pripită și fără un plan bine conceput, pentru rolul, și aici funest, pe care o politică rău înțeleasă și de tendințe demagogice l-a avut în fixarea planului de acum al orașului, în înlocuirea atâtor nume pitorești și sugestive de străzi și de ulițe, rezultate din istoria chiar a diferitelor cartiere, cu altele de politicieni obscuri, de membri ai consiliilor comunale ori de influenți partizani de cluburi, așa cum nu s’a făcut în nici unul din orașele mari occidentale. Volumul asupra istoriei Bucureștilor a fost tipărit de municipiu. O parte din felicitările noastre pentru realizarea în bune condiții a acestei opere utile se cuvine deci și celor care au suportat cheltuelile de tipărire. Prof. G. Oprescu („Universul"). Pentru statuia lui Eminescu Total" 461.720 lei TOTAL GENERAL 861.720 lei Donat. Comitetului pentru Casa, Crângul și Biserica lui Eminescu din comuna Ipătești, județul Botoșani 400.000 „ Suma subrinsă până acum pentru monumentul lui Mihail Eminescu ce se va ridica în Capitală: 411.720 ,, Publicăm numele nouilor subscriitori: Rezident regal, d. Profesor Gh. Alexianu, contribuția Rezidenței Regale Suceava 50.000 „ I UN AVERTISMENT ! „Dacă astăzi există încordări în Europa, ele se datorasc uneltirilor iresponsabile ale unei prese internaționale ,lipsită de conștiință, care nu lasă să treacă nicio singură zi fără să lanseze știri alarmante, toate pe cât de mincinoase, pe atât de idioate. „Ceea ce unele organe își îngăduesc în acest domeniu este pur și simplu criminali. „Noi credem că, dacă ar fi cu putință să se oprească propaganda evreiască în presa internațional, înțelegerea între popoare s’ar stabili repede“. Acest apel făcut ieri de d.Hitler, tuturor statelor naționale, a fost însoțit de o declarație și de un avertisment. Declarația: Evreii sunt astăzi singurii în lume cari vor războiul]. PURIFICAREA CONTINUA Acum câteva săptămâni am înregistrat cu o deosebită satisfacție măsurilor pe care mișcarea cooperatistă românească le-a luat pentru a se apăra contra numeroșilor profitori cari.și făcuseră din ea un câmp de operațiuni necinstite. Măsurile acestea continuă să fie aplicate cu aceeaș seriozitate. Comisia specială de judecată de pe lăngă institutul național al Cooperației a hotărât de curând îndepărtarea din coperație pe timp limitat sau în mod definitiv și a dat avertismente severe, unui mare număr de cooperatori și funcționari, reziduri ale vechii mentalități politicianistoclubiste. De asemenea a fost dizolvat un mare număr de bănci populare și cooperative a căror activitate nu corespundea țelurilor urmărite de mișcarea cooperatistă. Dorim ca această campanie de purificare, să continue până când coperația va reuși să redevină ceea ce a fost în momentul constituirii ei, un desăvârșit instrument de ridicare economică a masselor țărănești. UN FRUMOS LEGAMÍNT Un frumos legământ îl fac față de Majestatea Sa Regele și față de Țară un foarte mare număr de tineri titrați din generația „care în ultimii 15 ani și-a manifestat permanent credința în triumful naționalismului și necesitatea purificării morale a vieții publice“. „Ne legăm — față de Maiestatea Voastră și față de Țară, — spune legământul — ca toată energia și priceperea noastră să le punem în slujba Tronului și a Națiunii, executând cu avânt directivele date pentru înfăptuirea operii istorice inițiată și condusă de Majestatea Voastră“. Frumos legământ, dar, mai ales, necesar legământ. Nu mai este un secret: războiul cu tranșeele lui, dar și bucuria Unirii de mai târziu, au făcut să scape de supt veghea de altă dată, tinerile generații. Iar acestea au crescut — cu nu prea numeroase excepții — ca florile câmpului. Se impunea așadar intervenția excepțiilor. Tinerii cari au putut înfrânge vicisititudinele vremii și nu s’au lăsat pradăvinovatei neatenții față de ei, să ’ aibe ei‘ grija abandonaților. Promovarea muncii românești Avertismentul: „Dacă evreimea internațională din Europa și de peste mare va reuși vreodată să arunce popoarele într’un nou război, rezultatul acestui război nu va fi bolșevizarea lumii, și prin urmare triumful evreimii, ci nimicirea evreilor din Europa“. In destul de numeroșii ani câți sau scurs dela războiu, Statul român nu a reușit încă să rezolve problema așa de firească, a reintegrării elementului etnic in rosturile care i se cuvin. Cănd în 1934 s-a alcătuit prima lege pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, streinii cari se găseau în fruntea acestor întreprinderi, nu i-au dat prea multă importanță. Dar când, spre surpriza lor, legea a început să fie aplicată, s-a încercat prin tot felul de mijloace eludarea ei. Streinul e greu de subordonat autorității legilor. Conducătorii marilor întreprinderi apără cu îndărătnicie capitalul pe care-l rulează. Ei înfruntă cu mai multă ușurință rigorile legii decât să se conformeze obligațiunilor ei. Chiar atunci cănd au înțeles că trebue să respecte proporția etnică, au găsit foarte ușor modabilitatea de a menține personalul românesc in inferioritate. „Cu toată cererea tot mai accentuată pentru ingineri, există o rezistență organizată a întreprinderilor cu capital străin împotriva unei salarizări mai bune a inginerilor și tehnicienilor români". Aceste cuvinte au fost spuse de un inginer la adunarea de Duminică a Agirului. Ele desvălue încă un aspect sau încă un procedeu utilizat de patronii streini pentru a menține superioritatea salariaților de altă naționalitate în întreprinderile lor. Motivarea pe care acești streini o produc pentru a se justifica, anume nevoia de personal specializat pe care nu-l pot găsi în țară, e lipsită de seriozitate. Inginerii români sunt tot așa de destoinici ca și colegii lor aduși de peste graniță. Dar afară de aceasta nu numai tehnicienii sunt mai bine plătiți decât românii, Ci și personalul adminstrativ. Ceea ce dovedește încă odată că tot interesele capitalului strein sunt cele care comandă și care hotărăsc activitatea întreprinderilor românești conduse de streini. De aceea socotim că ar fi bine ca pe lângă proporția numerică să fie supusă și o proporție de salarizare, astfel ca personalul majoritar numericește să păstreze această proporție și in ceea ce privește salariul. In felul acesta li s-ar lua streinilor încă odată putința de a invoca motive care nu corespund realității. A/VN /WS/WV Selecționarea și primejdia snobismului social Instituțiile de educație și învățământ, începând cu școala primară și sfârșind cu universitatea, au menirea să pregătească generațiile pentru a fi în măsură să ridice odată cu valoarea fiecărui vis, valoarea așezămintelor sociale și naționale, până la cea mai de sus alcătuire , statul însumând toate valorile unei națiuni. Până în prezent alegerea valorilor a urmat în aceste instituții, un drum nefiresc. Structura socială a fost astfel așezată că în regulă elementele cele mai proprii, s’au oprit în drumul ascensiunilor, din lipsa unor mijloace de a continua școala care rămânea un apanaj al celor mai avuți, cu posibilități de a termina și ajunge în situațiile râvnite, unde locurile cele mai bune se acordau în regulă generală celor mai bine asigurați, prin situația socială dată de naștere, de legăturile matrimoniale, cărora adesea li se suprapuneau anumite aranjamente politice cu aceiași bază și pornite din comandamentele alcovurilor, saloanelor în care se punea la cale țara. Că așa a fost până azi nu mai poate fi discuție, când excepțiile puține ce s’au ivit din timp în timp, nu puteau să altereze o lege. Greu au putut să se ridice copiii satelor, oricât de bine înzestrați, pentru că celei mai geniale minți nu-i era îngăduit să treacă dincolo de barierele satelor, de unde nu luau drumul școlilor mai înalte, decât puțini și acesia cu multă stăruință a câteunui dascăl cu puteri materiale suficiente a urma un destin mai superior. Dar în afară de aceste excepțiuni, copiii satelor au rămas să continue viața croită după un tipar comun, la ocupațiile unde desigur calitățile individului n’au putut să se pună în valoare decât redus și mult alterate de mediul, pe care nu-l schimba nici timpul schimbător a toate. Astfel școala de sat n’a putut să-și producă o difuziune mai activă a valorilor ce s’ar fi ivit, mulțumită fiind să-și vadă revenind satului, la intervale prea rari, câte un evadat din obișnuita stare pe loc, inerția cea mare care a păstrat totuși neatinse virtuțile poporului pe care cărturarii de primă generație, uneori le detestau. Școala publică nu a îndrăznit și s’a resemnat cu dăscălii ei cei mai buni, să-și vadă pierdute în imensitatea unor prejudecăți ce stăruiau să domine, eforturile cele mai nobile. Decenii sunt numărate, când rosturile scoase sunt depășite sub influența unui mediu politic ingrat care ridică sus pe feciorii de bani gata, pe cei căzuți cu hăr zobul de sus, — pe cei cu rude la Ierusalim ! Prea rar reușea să spargă pojghița nepăsăril lor, — să străbată prin negura unor tendințe opacizante, câte un fecior ridicat de la opincă. Dar acesta era întâmpinat cu o răutate dictată de simțul conservării păturilor privilegiiate, ce în virtutea inerției au rămas și sunt tari în exercițiul acelui delict care azi a căpătat un nume detestat: traficul de influență. Școala își propune o revoluție ce nu va fi tocmai ușoară : ridicarea din masa populației a valorilor sale bine verificate. Ajutarea unui proces de selecțiune a valorilor impune însă o acțiune de stat, ce pare a-și fi enunțat faptic acest mare și vechiu desiderat al națiunii. Izolarea copiilor din pături sociale considerate superioare de copiii mahalalelor și satelor, a constituit una din marile greșeli ale acestora, pentru că s-a exprimat o neîncredere și un dispreț nemeritat, distanțând straturile sociale, prin abisurd,de netrecut. Căci educația aleasă având un temei de separație, de izolare a celor sortiți totuși a rămâne copiii națiunii, pe lângă că este un gest de snobism social, dar constitue și o primejdie națională, care explică de multe ori lipsa de coheziune în societatea românească, prin cultivarea disprețului suveran al unor indivizi de esență fanatică, față de mujicii ce sunt grosul națiunii noastre. Aceste tendinți trebuesc înfierate, pentru că ele nu ar exista dacă s’ar cunoaște grija atentă, simțul delicat al mamei din popor pentru copiii, — în timp ce copiii nobleței banului și a averii sunt crescuți de servitori străini și lăsați sub influența unui mediu infect și plin de păcate, cari fac ca să crească fanții și antigonele, — societatea superficială ce totuși își stăpânește pozițiunile, grație atâtor concursuri din umbră a unei lumi solidare. Nația are nevoe să-și potemizeze valorile. Psihotehnica este azi o știință care nu poate da greș să nobilăm școala cu metode științifice, să alungăm snobismul ce aduce o infecție în moravuri și că ajutăm geniile native a se ridica prin cultura patronată de legile statului, care are nevoie tocmai de astfel de energii pentru a-și avea elementele lui de progres pe toate tărâmurile. O școală organizată de la bază pe noul criterii, — un stat care să sacrifice totul pentru a-și avea la rând în frunte pe cei mai în stare de a-1 conduce și a-1 reprezenta strălucit. E prima și cea mai necesară revoluție a momentului de față. St. Cosâmbescu Antisemitismul nostru este dreptul la viață al Românului in țara lui. Treboue să învețe săteanul cum se lucrează și cât se lucrează, căci la noi el lucrează în timpul muncilor agricole și pe urmă, în cele mai multe locuri, în tot restul anului el stă fără să mai facă nimic. Este un lucru care duce la tot felul de păcate și contra acestui fapt va trebui luptat. M. S. REGELE CAROL II . ft. "V——uni»—mnnfii Tli^n/i,. _D £ UA ISPRĂVI, DEOPOTRIVĂ INFAME I D. Tzigara Samurcaș se erijează în apărător din oficiu al memoriei Marelui Rege Ferdinand. " In această calitate d-sa a oprit prin manopere și interpretări false, răspândirea în țară a volumului despre Ferdinand cel Loial, scris cu adânc respect și cu pietate de un biet autor german... Profesorul Wolbe, autorul care a muncit din greu, a venit in țară ca să adune material, — și a cheltuit destul cu aceste călătorii, — a murit de supărare... O’afirmă editorul cărței, d. M. Plieglein din Locarno, în scrisori către d. profesor Iorga. ’ I Am dat pasagii din acel volum. Toate vădesc respect și admirație, din belșug meritate de Ferdinand I. D. Tzigara, prefectul lui Mackensen, în 1917, arată că nu putea lăsa ca memoria Marelui Suveran să fie ultragiată de un învățător gimnasial, — de un străin... Am deschis memoriile lui Marghiloman, ca să văd dacă în adevăr, călăul moral al lui Wolbe, mersese totdeauna pe aceiași linie de respect și devoțiune către Regele Eliberărei noastre. Notele lui Alexandru Maghiloman pot fi pe alocureasearbede, — și personale — dar relatările despre ceea ce făceau alții nu pot fi puse în discuție în ce privește realitatea faptelor petrecute. La 22 Septembrie 1917, Kaiserul sosește în mare secret prin Vârciorova la Curtea de Argeș. Ministrul de interne, Lupul Kostake, nu e înștiințat. Nici P. P. Carp, nici chiar Al. Marghilloman. Singurul care află și se duce cu Wilhelm II, la Curtea de Argeș, este... Tzigara Samurcaș! Cu acest prilej primește dela comandantul suprem al oștilor de cotropire un ac de cravată. E încântat și măgulit la culme. Nu tot așa erau cei cari ignoraseră evenimentul... In vol. III din NOTELE POLITICE, Al. Marghiloman narează la pag. 149, vizita și amănuntele... Textual: 24 SEPTEMBRIE : „împăratul Wilhelm a părăsit din România după ce a vizitat Sinaia. Sosind din Riga prin Vârciorova a fost la Curtea de Argeș; a petrecut noaptea de Joi spre Vineri în trenul său, Gara de Nord, a trecut apoi la Giurgiu, pe Dunăre până la Cerna Vodă, unde a văzut podul în urmă pe frontul Siret și de aci la Sinaia. „Singurul român pe care l-a văzut A FOST TZIGARA, CARE L’A PRIMIT LA CURTEA DE ARGEȘ. Lupu Kostake n’a știut nimic și după părerea lui vizita „în astfel de condiții” n’a adus nici un bine, împăratul „nepromițând nimic”. Dânsul (Lupu Kostake) era foarte umilit. Nici odată nu va erta lui Tzigara că mareșalul (Mackensen) recomandând cea mai absolută discrețiune, Tzigara a observat-o chiar față de el“. Marghiloman urmează : „Tzigara spune că împăratul e persoana cea mai amabilă din câte a întâlnit. N'ai crede că ai în față o „Majestate". E documentat, familiar, cu priviri generale asupra tuturor chestiunilor... „De două ori spune (lui Tzigara): „Cum a putut Regele vostru să facă ce a făcut? Lipsă de caracter sau mare prostie?". „NATURA INFLUENȚABILA ȘI ANTURAJ RAU", răspunde Tzigara". "k Regele Loial care făurea pe fronturile tragediei noastre visul milenar, Regele Ferdinand era injuriat de polizeimester-ul Tzigara Samurcaș, înaintea Kaiserului! Pentru ce ?? Pentru că a pornit războiul Unirei noastre sfinte! Pentru că și-a zdrobit sufletul și a rupt legături de familie ca să poată lupta în slujba idealului românesc ! Natură influențabilă și anturaj rău ! O ! dacă ar fi ascultat pe rătăciții între cari Tzigara, se îndârjea ca cel mai odios agent prusac ! Să injuriezi pe Suveranul tău față de un cotropitor semeț și sălbatic ! Tzigara Samurcaș, polițaiul lui Toelff von Thippe, confidentul lui Mackensen, — singurul român căruia i se comunicau cele mai stricte secrete de stat de la Berlin, — e în adevăr un caracter... Și acest bronz, manevrează conspiră și reușește în 1938, să oprească volumul omagial pentru acelaș sfânt al neamului, pentru Regele Ferdinand ! ! înfierat cum merită în cazul Wolbe, pentru ucigașa lui ispravă, — încearcă o justificare: voia să apere memoria scumpă a Marelui Rege... După ce îl arăta dușmanului de moarte al României și al Dinastiei, — ca pe o simplă unealtă fără voință ! ! Și iată cum infamia dela Curtea de Argeș, se împletește după două decenii, cu cealalată, — de deunăzi.’ N. G. Un diplomat sârb spunea: tot ce avem am luat cu sabia și apărăm cu sabia. Și noi apărăm cu sabia și suntem siguri că biruința va fi a noastră. , ■mm muu ni m>imu minién 'ii N. IORGA ' TEATRUL LIGII CULTURALE Astă seară teatrul Ligii Culturale, reprezintă marele succes : „Stafia“ de Grisparzer, în admirabila traducere românească a d-lui prof. Nicolae Iorga, în regia d-lui Nicolae Massim. Frumoase realizări au în rolurile prime d-na Eugenia Voinescu, d-nii. Vasile Crețoiu de la Teatrul Național, Dorin Sireteanu, Sergiu Dumitrescu, Stelu Popescu, Titu Vedea, Dem. Ionescu. Miercuri seară la ora 8.30, „Othello“. „Sbuciumul unui suflet nou“,jurnalul unei femei Roman de Artur Corovei (Cartea Românească) și așa de prețioasă. Este o civilizație, în satele noastre, pe care eu n’am bănuit-o, din umiliții și desprețuiții săteni, se naște o lume nouă, care trebue să înlocuiască pătura suprapusă, menită să dispară printr’un concurs fatal de împrejurări. Al lor este viitorul țării acesteia, și cine nesocotește această generație care se ridică așa de bine înarmată, este un inconștient.... Margareta se căsători rupând legăturile cu părinții. Hipolit Bagiurea părea a nu fi suferit de loc din complexul evenimentelor, continua să frecventeze casa Nicoară de unde bucuria plecase de astăzi care mi-a adus o revelație mult. Margareta se îmbrăcă .In astfel de rânduri vibrează toată dragostea ce o arată Artur Gorovei poporului, acelui mare creator, obosit și atât de multă vreme înșelat : „Fetele acestea au exercitat asupra mea o influență prielnică; ele mă vor face să mă interesez de literatura și arta poporului meu, pe care nu-mi mai poate fi îngăduit să le ignorez. Este nedemn pentru o româncă să se intereseze și să cunoască manifestarea sufletească a unui popor străin, și să nesocotească pe acea a neamului din care se coboară și în mijlocul căruia trăiește. Binecuvântată să fie ziua de cum național, căutând să se acomodeze situațiunii din care nu vedea, deocamdată, decât pitorescul și noutatea, Iordăchescu înființase la Șipoteni două instituții care trebuiau să desrobească : economicește țărănimea. Banca populară „Ochiul lui Dumnezeu“ și cooperativa „Mântuirea poporului“ erau socotite drept providența ținutului. Câtă deosebire între fantoma și hidoșeniai scheletului ! Toată admirația tinerei se canaliza către soțul din popor, expresiunea cea mai sinceră și curată a energiei naționale. Realitatea, cu desamăgirile i ei crunte, se năpustește năzuind tot palatul de vise ridicat în curatul suflet al Margaretei. Iordăchescu era doar un profitor ordinar, iar cele două instituțin o admirabilă escrocherie. Apoi, întreaga persoană a vestitului politician nu putea inspira decât desgustul. Cât privește față de femeia care l-a urmat sacrificându-și familia, nu era vorba decât de moștenirea Necșemitor. I. Margareta avu ocazia s’o afle. Brutalitatea unui Iordăchescu nu putea pricepe în nici un caz universalitatea de bunătate și delicateță a soției sale. Iată lumea incită, dar vedem că nici cea ve^che nu-i mai curată. „Tante“ Aneta, care mijlocise cunoștința » între Iordăchescu și Margareta, își vânduse pur și simplu nepoata fostului amant. O scrisoare desgustătoare căzu în mâna nefericitei femei, prin care Aneta cerea cu insistența deputatului recompensa promisă, desvăluind diferite situațiuni penibile. Ne aflăm într’o atmosferă săturată de 1 minciună și viciu. Maltratată crunt, Margareta pleacă pe jos in oraș, venind la „tante“ Aneta, de unde s’a întors acasă, fără să știe nimic Sandu Nicoară, bătrânul bolnav și deprimat. Revederea colțurilor dragi dă prilej autorului să exteriorizeze emoționant acel suflet al lucrurilor, cunoscuta temă simbolistă: Aurel George Slin © j (Continuare în azul viitor)