Neamul Românesc, februarie 1939 (Anul 34, nr. 24-45)

1939-02-01 / nr. 24

m­a­xiv 24 Miercuri 1 Februarie 1939 C Taxa poștală plătită în numerar conform aproMiei Dir. G-rald P. T. T. No. 1550S0/93S. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA Strada BREZOIANU No, 25, (etaj) BUCUREȘTI (I) ______________ Telefon 5.70.88 _________ 2 Lei 1 Abonamente Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei Ijj * M 11—111,1,1111 Pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei In străinătate. Prețul dublu. DIRECTOR N. GEORGESCU O glumă reușită Vedeți, dacă nu mi-ar fi teamă că marele nostru Caragie s’ar revolta, ne-am permite să-l pa­­rafrazăm spunând că evreii au și ei humorul lor. Dar până acolo să ne îngăduim o vagă recapitulare. De câteva luni, mânați de cine știe ce atavic dor de ducă, personalizând fie­care un Evreu rătăcitor, repre­zentanții neamului ales pe care hazardul sau personala alegere i-a aruncat între noi s’au hotărit să plece peste granițe. Și pentru, că ei socot că banul pe care l-au stors muncitorului român și au­rul pe care l-au furat sfântului nostru pământ sunt lucruri cari le aparțin exclusiv și pentru că, în acelaș timp socotesc că legile cari pedepsesc și interzic anume lucruri sunt numai pentru noi, ei putându-le eluda oricând, în­cearcă să treacă fraudulos și bo­­gățiile țării, peste graniță. In fiecare zi, nouă asemenea fapte. Sunt multe și fiecare caz­­ prezintă o parte caracteristică și l­una comună. Firește, trăsătura­ comună este instinctul excroche­­­­riei: a Lupurile acestea sunt atât de­­ bine cunoscute de toată lumea , încât această sumară recapitu­­­lare n’o facem dacât pentru a su­­­blinia humorul informației de­­ mai jos :­­ „Curierul Izraelit“ își invită­­ cetitorii să se păzească de escro­­­cil care mișună și care storc ba­­­­nul săracului, prezentându-se ca „ deținători de teritorii pentru e­­ migrare sau ca reprezentanți, ai­­ institutelor de binefacere“.­­ E humoristică notița aceasta» pentru că nu precizează dacă e­­­vreii se tem de escrocii eventuali , de oi*a sau ,,de-ai lor“. , In cazul al doilea humorul e,,­­ cum se spune, „gras“. Evreii au­­ ajuns să se tragă pe sfoară intre ei. Și e un semn bun : „ Românii au început să se tre­­­­zească. | N. Iorga: Istoria Bucureștilor — Ediția municipiului București, 1939 — 400 pagini în 4 °, cu numeroase ilustrațiuni în text — I Profesorul Iorga, în cele patru sute de pagini ale Istoriei Bucu­reștilor, ne dă cea mai completă istorie a Capitalei noastre ce s’a scris până acum. După o introdu­cere luminoasă, în care ne place să întâlnim o mai dreaptă apre­ciere a operei lui Somescu-Gion, asupra aceluiaș subiect, de­cât cea „puțin ten­ glumeață“ făcută în tinerețe, învățatul istoric ne explică motivele pentru care, a­­cest oraș, bătut de vânturi iarna și ars de arșița vered, a fost ales de capitală a Munteniei, mai în­tâi, apoi, după Unire­­a Româ­niei. . Urmează nouă capitole, pline de cele mai variate informații, bogate în amănunte de tot felul, din citirea cărora, ori­care ar fi preocupările noastre, vom trage toți profit. Aș recomanda, în spe­cial, lectorului obicinuit, pe cel din urmă din ele, „Bucureștii do­minați de noua viață politică“, în care, oricare din noi, va găsi un prilej de meditație, chiar a­­tunci când n’am­ fi cu totul de acord cu punctul de vedere al au­torului. In sfârșit, publicația se încheie cu mai multe anexe și cu un apendice. Cartea este o mină nesecată de știri de tot felul. Tocmai de aceea regretăm că ea este lipsită de un index, care ne-ar ușura consul­tarea mai târziu, atunci când ne vom raporta la ea, cum e sigur că o vom face, în cercetările noastre viitoare. De asemenea am fi dorit o mai mare preciziuine și indicații de stradă și număr în legătură cu fotografiile ce-i ser­vesc de ilustrație documentară. Acestea sunt cele două eso­cții ce ne credem obligați să facem, mai înainte de a purcede la analiza textului, în legătură cu domeniul artistic, singurul care va intra în cuprinsul acestei dări de seamă. Ori­cine dintre noi, care s’a ocupat de arhitectura orașului, a fost izbit de lipsa de monumente autentice, în material durabil, dintr’o capitală care există de câteva sute de ani. Prof. Iorga ne explică pentru ce, incendiile,cu­tremurele, războaiele, s’au ținut lanț. Chiar atunci când o clădire mai veche și-a păstrat scheletul, el a fost înecat de zidăria mai nouă, conformă unei mode mai recente, pe care ultimul ctitor se credea obligat să o urmeze. Este trist să vedem, în mai toate foto­grafiile ce însoțesc textul, că din cele 366 de biserici, — atâtea câte zile sunt într’un an, — numai a­­cesea și-au recăpătat forma și po­doaba originală, pe care comisia monumentelor istorice, prin cor­pul ei de arhitecți, le-a restaurat, adică le-a readus la planul lor primitiv. Mu­lte din ele fuseseră compromise sub Bibescu și Știr­bei, de altminteri Domni lumi­nați, educați în Apus. De aceea înțelegem fraza d-lui Iorga (p. 281), care ne vorbește de acea operă pripită de modernizare a clădirilor istorice „care e marele păcat al epocei lui Bibescu și Știr­bei, vandalismul pretențios fiind oprit numai de gustul și măsura lui Alexandru Ghica, revenit în calitate de Caimacam“. La început, singurele clădiri mai de seamă sunt cele câteva biserici și reședința domnească, și ea mai întâi de paiantă și de pământ. Din citatele alese închi­pui cel mai sugestia se desprinde aspectul scăldirilor, viața ce Se­ du­cea în a­cest oraș de pe malul Dâmboviței, ce s’a semnalat dela origine până azi prin mari con­traste, de o parte boemii, de pe atunci luxoși și rafinați, de alta nerodul sărac, mizerabil, turbu­lent, pus pe jaf, de câte ori se pre­zenta ocazia, așa cum l-am vă­zut făcând pentru ultima dată în primele zile ale ocupației ger­mane, în timpul ultimului război. „Craii de Curte Veche“ ies în chip natural, ori de câte ori adminis­trația slăbește, din moravurile mahalalei. Jacques Bongars vede primele clădiri de piatră, câteva biserici și Curtea domnească. El și cu cei­lalți călători, în citate alese cu atâta pricepere, ne dau cele mai sugestive tablouri asupra vieții de la noi (francezul Lescaloppier între alții, în 1574). Totuși materialul întrebuințat, neingrijirea, războaiele mai ales și năvălirile turcești mai întâi, apoi cele austriace și rusești, au ca efect că cei mai mulți dintre străinii apuseni sunt izbiți de as­pectul „miizerable“ (p. 61) al ar­hitecturii dela noi. Aceasta nu împiedică orașul să se desvolte, să facă dovada unei vitalități uimitoare. De la capitol la capitol, din bogăția informații­lor se desprinde istoria monumen­telor, în primul rând a biserici­lor, ni se explică numele lor, ro­lul lor în desvoltarea arhitecturii noastre. Până prin secolul al VII-lea, numărul bisericilor se înmulțise uimitor, nu lăcașuri mari, ci construcții modeste, pe care apusenii nu prea le înțeleg, nici în forma lor, nici în decora­ția lor, așa de deosebite de cea a marilor catedrale din Occident. Și astfel, în studii amănunțite și dense, încărcate de o informație extrem­ de copioasă, profesorul Iorga ne face să asistăm la des­voltarea orașului paradoxal, care va servi de capitală României în­tregite. Este curios să constatăm, odată mai mult rolul civilizator jucat de anume domni fanarioți. In în­frumusețarea orașului, ei sunt preocupați de amintirea Țarigra­­dului; tot așa ori de câte ori do­resc o ameliorare a împrejurări­lor edilitare. Prezentată astfel, Istoria Bucu­reștilor devine ceva cu totul viu și chiar emoționant. Ea ne face să înțelegem regretul multora pentru dispariția atâtor și atâtor centre importante de viiață din trecut, pentru o modernizare pri­pită și fără un plan bine conce­put, pentru rolul, și aici funest, pe care o politică rău înțeleasă și de tendințe demagogice l-a a­­vut în fixarea planului de acum al orașului, în înlocuirea atâtor nume pitorești și sugestive de străzi și de ulițe, rezultate din istoria chiar a diferitelor cartiere, cu altele de politicieni obscuri, de membri ai consiliilor comunale ori de influenți partizani de clu­buri, așa cum nu s’a făcut în nici unul din orașele mari occidentale. Volumul asupra istoriei Bucu­reștilor a fost tipărit de munici­piu. O parte din felicitările noas­tre pentru realizarea în bune con­diții a acestei opere utile se cu­vine deci și celor care au supor­tat cheltuelile de tipărire. Prof. G. Oprescu („Universul"). Pentru statuia lui Eminescu Total" 461.720 lei TOTAL GENERAL 861.720 lei Donat. Comitetului pentru Casa, Crângul și Biserica lui­­ Eminescu din comuna Ipătești, județul Bo­toșani 400.000 „ Suma subr­insă până acum pentru monumentul lui Mihail Emin­escu ce se va ridica în Capitală: 411.720 ,, Publicăm numele nouilor subscriitori: Rezident r­egal, d. Profesor Gh. Alex­ian­u, contri­buția Rezidenței Regale Suceava 50.000 „ I UN AVERTISMENT ! „Dacă astăzi există încordări în Europa, ele se datorasc unel­tirilor iresponsabile ale unei prese internaționale ,lipsită de conștiință, care nu lasă să treacă nic­io singură zi fără să lanseze știri alarmante, toate pe cât de mincinoase, pe atât de idioate. „Ceea ce unele organe își îngă­­duesc în acest domeniu este pur și simplu criminali. „Noi credem că, dacă ar fi cu putință să se oprească propa­ganda evreiască în presa inter­național, înțelegerea între po­poare s’ar stabili repede“. Acest apel făcut ieri de d.­­Hitler, tuturor statelor naționale, a fost însoțit de o declarație și de un avertisment.­­ Declarația: Evreii sunt astăzi singurii în lume cari vor războiul]. PURIFICAREA CONTINUA Acum câteva săptămâni am în­registrat cu o deosebită satisfac­ție măsurilor pe care mișcarea cooperatistă românească le-a luat pentru a se apăra contra nume­roșilor profitori cari.și făcuseră din ea un câmp de operațiuni ne­cinstite. Măsurile acestea continuă să fie aplicate cu aceeaș seriozitate. Comisia specială de judecată de pe lăngă institutul național al Cooperației a hotărât de cu­rând îndepărtarea din coperație pe timp limitat sau în mod de­finitiv și a dat avertismente seve­re, unui mare număr de coopera­tori și funcționari, re­ziduri ale vechii mentalități politicianist­o­­clubiste. De asemenea a fost dizolvat un mare număr de bănci populare și cooperative a căror activitate nu corespundea țelurilor urmărite de mișcarea cooperatistă. Dorim ca această campanie de purificare, să continue până când coperația va reuși să redevină ceea ce a fost în momentul consti­tuirii ei, un desăvârșit instru­ment de ridicare economică a masselor țărănești. UN FRUMOS LEGAMÍNT Un frumos legământ îl fac față de Majestatea Sa Regele și față de Țară un foarte mare nu­măr de tineri titrați din gene­rația „care în ultimii 15 ani și-a manifestat permanent credința în triumful naționalismului și necesitatea purificării morale a vieții publice“. „Ne legăm — față de Maiesta­tea Voastră și față de Țară, — spune legământul — ca toată energia și priceperea noastră să le punem în slujba Tronului și a Națiunii, executând cu avânt directivele date pentru înfăptui­rea operii istorice inițiată și con­­­­dusă de Majestatea Voastră“. Frumos legământ, dar, mai a­­les, necesar legământ. Nu mai este un secret: războiul cu tranșeele lui, dar și bucuria Unirii de mai târziu, au făcut să scape de supt veghea de altă dată, tinerile generații. Iar aces­tea au crescut — cu nu prea numeroase excepții — ca florile câmpului. Se impunea așa­dar interven­ția excepțiilor. Tinerii cari au putut înfrânge vicisititudinele vremii și nu s’au lăsat pradă­­vinovatei neatenții față de ei, să ’ aibe ei‘ grija abandonaților. Promovarea muncii românești Avertismentul: „Dacă evreimea internațională din Europa și de peste mare va reuși vreodată să arunce popoa­rele într’un nou război, rezulta­tul acestui război nu va fi bolșe­­vizarea lumii, și pri­n urmare triumful evreimii, ci nimicirea evreilor din Europa“. In destul de numeroșii ani câți sau scurs dela războiu, Statul ro­mân nu a reușit încă să rezolve problema așa de firească, a rein­tegrării elementului etnic in ros­turile care i se cuvin. Cănd în 1934 s-a alcătuit pri­ma lege pentru utilizarea perso­nalului românesc în întreprin­deri, streinii cari se găseau în fruntea acestor întreprinderi, nu i-au dat prea multă importanță. Dar când, spre surpriza lor, legea a început să fie aplicată, s-a în­cercat prin tot felul de mijloace eludarea ei. Streinul e greu de subordonat autorității legilor. Conducătorii marilor întreprinderi apără cu îndărătnicie capitalul pe care-l rulează. Ei înfruntă cu mai mul­tă ușurință rigorile legii decât să se conformeze obligațiunilor ei. Chiar atunci cănd au înțeles că trebue să respecte proporția etnică, au găsit foarte ușor mo­­dabilitatea de a menține per­sonalul românesc in inferioritate. „Cu toată cererea tot mai ac­centuată pentru ingineri, există o rezistență organizată a între­prinderilor cu capital străin îm­potriva unei salarizări mai bune a inginerilor și tehnicienilor ro­mâni". Aceste cuvinte au fost spuse de un inginer la adunarea de Dumi­nică a Agirului. Ele desvălue încă un aspect sau încă un procedeu utilizat de patronii streini pentru a menține superioritatea salaria­ților de altă naționalitate în în­treprinderile lor. Motivarea pe care acești streini o produc pentru a se justifica, a­­nume nevoia de personal specia­lizat pe care nu-l pot găsi în țară, e lipsită de seriozitate. In­ginerii români sunt tot așa de destoinici ca și colegii lor aduși de peste graniță. Dar afară de a­­ceasta nu numai teh­nicienii sunt mai bine plătiți decât românii, Ci și personalul adminstrativ. Ceea ce dovedește încă odată că tot interesele capitalului strein sunt cele care comandă și care hotărăsc activitatea întreprin­derilor românești conduse de streini. De aceea socotim că ar fi bine ca pe lângă proporția numerică să fie supusă și o proporție de salarizare, astfel ca personalul majoritar numericește să păstre­ze această proporție și in ceea ce privește salariul. In felul acesta li s-ar lua streinilor încă odată putința de a invoca motive care nu cores­pund realității. A/VN /WS/WV Selecționarea și primejdia snobismului social Instituțiile de educație și învă­țământ, începând cu școala pri­mară și sfârșind cu universitatea, au menirea să pregătească gene­rațiile pentru a fi în măsură să ridice odată cu valoarea fiecă­rui vis,­­ valoarea așezăminte­lor sociale și naționale, până la cea mai de­­ sus alcătuire , statul însumând toate valorile unei națiuni. Până în prezent alegerea valo­rilor a urmat în aceste instituții, un drum nefiresc. Structura socială a fost astfel așezată că în regulă elementele cele mai proprii, s’au oprit în dru­mul ascensiunilor, din lipsa unor mijloace de a continua școala care rămânea un apanaj al celor mai avuți, cu posibilități de a ter­mina și ajunge în situațiile râv­nite, unde locurile cele mai bune se acordau în regulă generală ce­lor mai bine asigurați, prin si­tuația socială dată de naștere, de legăturile matrimoniale, cărora adesea li se suprapuneau anumi­te aranjamente politice cu ace­iași bază și pornite din coman­damentele alcovurilor, saloanelor în care se punea la cale țara. Că așa a fost până azi nu mai poate fi discuție, când excepțiile puține ce s’au ivit din timp în timp, nu puteau să altereze o lege. Greu au putut să se ridice co­piii satelor, oricât de bine înzes­trați, pentru că celei mai geniale minți nu-i era îngăduit să trea­că dincolo de barierele satelor,­­ de unde nu luau drumul școli­lor mai înalte, decât puțini și a­­cesia cu multă stăruință a câte­­unui dascăl cu puteri materiale suficiente a urma un destin mai superior. Dar în afară de aceste excep­­țiuni, copiii satelor au rămas să continue viața croită după un ti­par comun, la ocupațiile unde desigur calitățile individului n’au putut să se pună în valoare de­cât redus și mult alterate de me­diul, pe care nu-l schimba nici timpul schimbător a toate. Astfel școala de sat n’a putut să-și producă o difuziune mai ac­tivă a valorilor ce s’ar fi ivit, mulțumită fiind să-și vadă reve­nind satului, la intervale prea rari, câte un evadat din obișnui­ta stare pe loc, inerția cea mare care a păstrat totuși neatinse virtuțile poporului pe care cărtu­rarii de primă generație, uneori le detestau. Școala publică nu a îndrăznit și s’a resemnat cu dăscălii ei cei mai buni, să-și vadă pierdute în imensitatea unor prejudecăți ce stăruiau să domine, eforturile cele mai nobile. Decenii sunt numărate, când rosturile scoase­ sunt depășite sub influența unui mediu politic ingrat care ridică sus pe feciorii de bani gata, pe cei căzuți cu hăr­­ zobul de sus, — pe cei cu rude la Ierusalim ! Prea rar reușea să­ spargă poj­ghița­­ nepăsăril lor, — să străbată prin negura unor tendințe opaci­­zante, câte un fecior ridicat de la opincă. Dar acesta era întâmpinat cu o răutate dictată de simțul con­servării păturilor privilegiiate, ce în virtutea inerției au rămas și sunt tari în exercițiul acelui de­lict care azi a căpătat un nume detestat: traficul de influență.­­ Școala își propune o revoluție ce nu va fi tocmai ușoară : ridi­carea din masa populației a va­lorilor sale bine verificate. Ajuta­rea unui proces de selecțiune a valorilor impune însă o acțiune de stat, ce pare a-și fi enunțat faptic acest mare și vechiu desi­­derat al națiunii. Izolarea copiilor din pături so­ciale considerate superioare de copiii mahalalelor și satelor, a constituit una din marile greșeli ale acestora, pentru că s-a expri­mat o neîncredere și un dispreț nemeritat, distanțând straturile sociale, prin abisurd,de netrecut. Căci educația aleasă având un temei de separație, de izolare a celor sortiți totuși a rămâne­­ co­piii națiunii, pe­­ lângă că este un gest de snobism social, dar con­­stitue și o primejdie națională, care explică de multe ori lipsa de coheziune în societatea româ­nească, prin cultivarea disprețu­lui suveran al unor indivizi de e­­­sență fanatică, față de mujicii ce sunt grosul națiunii noastre. Aceste tendinți trebuesc înfie­rate, pentru că ele nu ar exista dacă s’ar cunoaște grija atentă, simțul delicat al mamei din po­por pentru copiii, — în timp ce copiii nobleței banului și a averii sunt crescuți de servitori străini și lăsați sub influența unui me­diu infect și plin de păcate, cari fac ca să crească fanții și anti­­gonele, — societatea superfi­cială ce totuși își stăpânește po­­zițiunile, grație atâtor concursuri din umbră a unei lumi solidare. Nația are nevoe să-și potemize­­ze valorile. Psihotehnica este azi o știință care nu poate da greș să nobilăm școala cu metode științifice, să alungăm snobismul ce aduce o infecție în moravuri și că ajutăm geniile native a se ridica prin cultura patronată de legile sta­tului, care are nevoie tocmai de astfel de energii pentru a-și avea elementele lui de progres pe toa­te tărâmurile. O școală organizată de la bază pe noul criterii, — un sta­t care să sacrifice totul pentru a-și avea la rând în frunte pe cei mai în stare de a-1 conduce și a-1 repre­zenta strălucit. E prima și cea mai necesară re­voluție a momentului de față. St. Cosâmbescu Antisemitismul nostru este dreptul la viață al Românului in țara lui. Treboue să învețe săteanul cum se lucrează și cât se lucrează, căci la noi el lucrează în timpul muncilor agricole și pe urmă, în­­ cele mai multe locuri, în tot restul anului el stă fără să mai facă nimic. Este un lucru care duce la tot felul de păcate și contra acestui fapt va trebui luptat. M. S. REGELE CAROL II . ft. "­V——uni»—mnnfii Tli^n/i,. _D £ UA ISPRĂVI, DEOPOTRIVĂ INFAME­ I D. Tzigara Samurcaș se erijează în apărător din oficiu al­­ memoriei Marelui Rege Ferdinand. " In această calitate d-sa a oprit prin manopere și interpre­tări false, răspândirea în țară a volumului despre Ferdinand cel Loial, scris cu adânc respect și cu pietate de un biet autor ger­man... Profesorul Wolbe, autorul care a muncit din greu, a ve­nit in țară ca să adune material, — și a cheltuit destul cu aceste călătorii, — a murit de supărare... O’afirmă editorul cărței, d. M. Plieglein din Locarno, în scrisori către d. profesor Iorga. ’ I Am dat pasagii din acel volum. Toate vădesc respect și ad­mirație, din belșug meritate de Ferdinand I. D. Tzigara, prefectul lui Mackensen, în 1917, arată că nu­­ putea lăsa ca memoria Marelui Suveran să fie ultragiată de un învățător gimnasial, — de un străin... Am deschis memoriile lui Marghiloman, ca să văd dacă în adevăr, călăul moral al lui Wolbe, mersese totdeauna pe ace­iași linie de respect și devoțiune către Regele Eliberărei noastre. Notele lui Alexandru Maghiloman pot fi pe alocurea­sear­­­­bede, — și personale — dar relatările despre ceea ce făceau alții nu pot fi puse în discuție în ce privește realitatea faptelor pe­­­­trecute. La 22 Septembrie 1917, Kaiserul sosește în mare secret prin Vârciorova la Curtea de Argeș. Ministrul de interne, Lupul Kostake, nu e înștiințat. Nici P. P. Carp, nici chiar Al. Marghi­­l­loman. Singurul care află și se duce cu Wilhelm II, la Curtea de Argeș, este... Tzigara Samurcaș! Cu acest prilej primește dela comandantul suprem al oștilor de cotropire un ac de cravată. E încântat și măgulit la culme. Nu tot așa erau cei cari ignoraseră evenimentul... In vol. III din NOTELE POLITICE, Al. Marghiloman na­rează la pag. 149, vizita și amănuntele... Textual: 24 SEPTEMBRIE : „împăratul Wilhelm a părăsit din România după ce a vizitat Sinaia. Sosind din Riga prin Vârciorova a fost la Curtea de Argeș; a petrecut noaptea de Joi spre Vineri în trenul său, Gara de Nord, a trecut apoi la Giurgiu, pe Dunăre până la Cerna Vodă, unde a văzut podul­ în urmă pe frontul Siret și de aci la Sinaia. „Singurul român pe care l-a văzut A FOST TZIGARA, CARE L’A PRIMIT LA CURTEA DE ARGEȘ. Lupu Kostake n’a știut nimic și după părerea lui vizita „în astfel de condiții” n’a adus nici un bine, împăratul „nepromițând nimic”. Dânsul (Lupu Kostake) era foarte umilit. Nici odată nu va erta lui Tzigara că mareșalul (Mackensen) recomandând cea mai abso­lută discrețiune, Tzigara a observat-o chiar față de el“. Marghiloman urmează : „Tzigara spune că împăratul e persoana cea mai amabilă d­in câte a întâlnit. N'ai crede că ai în față o „Majestate". E do­cumentat, familiar, cu priviri generale asupra tuturor chestiuni­lor... „De două ori spune (lui Tzigara): „Cum a putut Regele vos­tru să facă ce a făcut? Lipsă de caracter sau mare prostie?". „NATURA INFLUENȚABILA ȘI ANTURAJ RAU", răspunde Tzi­­gara". "k Regele Loial care făurea pe fronturile tragediei noastre visul milenar, Regele Ferdinand era injuriat de polizeimester-ul Tzi­­­gara Samurcaș, înaintea Kaiserului! Pentru ce ?? Pentru că a pornit războiul Unirei noastre sfinte! Pentru că și-a zdrobit sufletul și a rupt legături de familie ca să poată lupta în slujba idealului românesc ! Natură influențabilă și anturaj rău ! O ! dacă ar fi ascultat pe rătăciții între cari Tzigara, se în­dârjea ca cel mai odios agent prusac ! Să injuriezi pe Suveranul tău față de un cotropitor semeț și sălbatic ! Tzigara Samurcaș, polițaiul lui Toelff von Th­ippe, confi­dentul lui Mackensen, — singurul român căruia i se comunicau cele mai stricte secrete de stat de la Berlin, — e în adevăr un ca­racter... Și acest bronz, manevrează conspiră și reușește în 1938, să oprească volumul omagial pentru acelaș sfânt al neamului, pen­tru Regele Ferdinand ! ! înfierat cum merită în cazul Wolbe, pentru ucigașa lui is­pravă, — încearcă o justificare: voia să apere memoria scumpă a Marelui Rege... După ce îl arăta dușmanului de moarte al României și al Di­nastiei, — ca pe o simplă unealtă fără voință ! ! Și iată cum infamia dela Curtea de Argeș, se împletește după două decenii, cu cealalată, — de deunăzi.’ N. G. Un diplomat sârb spunea: tot ce avem am luat cu sabia și apărăm cu sabia. Și noi apărăm cu sabia și suntem siguri că bi­ruința va fi a noastră. , ■mm muu ni m>imu minién 'ii N. IORGA ' TEATRUL LIGII CULTURALE Astă seară teatrul Ligii Culturale, reprezintă marele succes : „Stafia“ de Grisparzer, în admirabila traducere românească a d-lui prof. Nicolae Iorga, în regia d-lui Nicolae Massim. Frumoase reali­zări au în rolurile prime d-na Eugenia Voinescu, d-nii. Vasile Cre­­țoiu de la Teatrul Național, Dorin Sireteanu, Sergiu Dumitrescu, Stelu Popescu, Titu Vedea, Dem. Ionescu. Miercuri seară la ora 8.30, „Othello“. „Sbuciumul unui suflet nou“,­­jurnalul unei femei Roman de Artur Corovei (Cartea Românească) și așa de prețioasă. Este o civiliza­ție, în satele noastre, pe care eu n’am bănuit-o, din umiliții și desprețuiții săteni, se naște o lume nouă, care trebue să înlo­cuiască pătura suprapusă, me­nită să dispară printr’un concurs fatal de împrejurări. Al lor este viitorul țării acesteia, și cine neso­­cotește această generație care se­ ridică așa de bine înarmată, este un inconștient.... Margareta se căsători rupând legăturile cu părinții. Hipolit Bagiurea părea a nu fi suferit de loc din complexul evenimentelor, continua să frecventeze casa Ni­­coară de unde bucuria plecase de astăzi care mi-a adus o revelație­ mult. Margareta se îmbrăcă .­In astfel de rânduri vibrează toată dragostea ce o arată Artur Gorovei poporului, acelui mare creator, obosit și atât de multă vreme înșelat : „Fetele acestea au exercitat a­­supra mea o influență prielnică; ele mă vor face să mă interesez de literatura și arta poporului meu, pe care nu-mi mai poate fi îngăduit să le ignorez. Este ne­demn pentru o româncă să se in­tereseze și să cunoască manifes­tarea sufletească a unui popor străin, și să nesocotească pe acea a neamului din care se coboară și în mijlocul căruia trăiește. Binecuvântată să fie ziua de cum național, căutând să se aco­modeze situațiunii din care nu­­ vedea, deocamdată, decât pitores­­­­cul și noutatea, Iordăchescu în­ființase la Șipoteni două institu­ții care­ trebuiau să desrobească : economicește țărănimea. Banca­­ populară „Ochiul lui Dumnezeu“­­ și cooperativa „Mântuirea po­porului“ erau socotite drept pro­­­­vidența ținutului. Câtă deosebi­­­­re între fantoma și hidoșenia­i scheletului ! Toată admirația ti­nerei se canaliza către soțul din­­ popor, expresiunea cea mai sin­­­­ceră și curată a energiei națio­­­­nale. Realitatea, cu desamăgirile i ei crunte, se năpustește năzuind­­ tot palatul de vise ridicat în cu­­­­ratul suflet al Margaretei.­­ Iordăchescu era doar un profi­­­­tor ordinar, iar cele două insti­­­­tuțin­ o admirabilă escrocherie.­­ Apoi, întreaga persoană a vesti­­­­tului politician nu putea inspira­­ decât desgustul. Cât privește față­­ de femeia care l-a urmat sacri­­­­ficându-și familia, n­u era vorba decât de moștenirea Necșemitor. I. Margareta avu ocazia s’o afle. Brutalitatea unui Iordăchescu nu putea pricepe în nici un caz uni­versalitatea de bunătate și de­licateță a soției sale. Iată lumea incită, dar vedem că nici cea ve­^­che nu-i mai curată. „Tante“ Aneta, care mijlocise cunoștința » între Iordăchescu și Margareta, își vânduse pur și simplu nepoata fostului amant. O scrisoare des­­gustătoare căzu în mâna neferi­­citei femei, prin care Aneta cerea cu insistența deputatului recom­pensa promisă, desvăluind dife­rite situațiuni penibile. Ne aflăm­­ într’o atmosferă săturată de­ 1 minciună și viciu. Maltratată crunt, Margareta pleacă pe jos in oraș, venind la „tante“ Aneta, de unde s’a întors acasă, fără să știe nimic Sandu Nicoară, bă­trânul bolnav și deprimat. Reve­derea colțurilor dragi dă prilej­ autorului să exteriorizeze emo­­ționant acel suflet al lucrurilor, cunoscuta temă simbolistă: Aurel George Slin © j (Continuare în a­zul viitor)

Next