Neamul Românesc, septembrie 1939 (Anul 34, nr. 192-216)
1939-09-01 / nr. 192
Anul XXXIV 192 FONDATOR Șl PROPRIETAR N. IORGAI Kta* jMtffeix paatM & «mftjMS aj»*Särei Dir. S-MI E T. ». wr. »9M/9». Vineri f Septembrie 1939 C REDACȚIA S. ADMINISTRAȚIA ^ 1 Pe un an, 600 Lei. Pease luni, 300 Le, Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) 9 Abonamente J In țară , pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei I DIRECTOR H. GEORGESCU Ostci Pentru eforturile cari se fac întru ridicarea Capitalei la nivelul orașelor din Occidentul civilizat, spectacolul pe care-1 oferă, pe străzile centrale orbit, este dintre cele mai penibile. Sdrențăroși, nespălați, pensionarii aceștia ai regatului tăcerii cerșesc în plin centrul Capitalei, oferindu-ne nouă dar și vizitatorilor străini înmulțiți în ultima vreme, aspectul degradant al unui oraș oriental, în ciuda tuturor nobilelor sforțări cari se fac pentru înfrumusețarea lui. In miez de noapte, cerșetorii aceștia strânși într’un jalnic grup pătrund în restaurantele din centru cântând lamentabile arii, — cerșind. S’a luat de curând inițiativa creiării unui cămin pentru acești ■ I ji«i—iriO T ir*> — -ii- -r nr*r —--y— •*— J nefericiți, dar nu știm cari suntpână acum rezultatele colectei publice. Nu prea avem noi obiceiul să ne entuziasmăm pentru asemenea acte pe care dealtmintrelea le admirăm și le socotim neapărat necesare. Căminul orbilor trebuie însă înfăptuit. Un cămin care să-i adăpostească, să le ofere asistență medicală, posibilități de câștig — mulți dintre ei cunosc admirabil câteva meșteșuguri, posibilități de delectare sufletească, un aparat de radio, ore în care supraveghetorii să le citească opere pentru înțelesul lor, etc. Realizând căminul acesta — și suntem fiecare dintre noi datori să ajutăm cât de puțin la redresarea celor mai nefericiți între nefericiți, vom fi făcut nu numai o justă operă de asistență socială dar și un act de caritate. BUCUREȘTI ®in străinătate: Prețul dublu. US38 Telefon 5.70.88 —■ Un rege vorbește popoarelor Nobilul tînăr care e regele Leopold al Belgiei a primit misiunea, din partea mai multor Suverani cari țin la neutralitatea lor, neavînd de ce o părăsi, de a vorbi, nu celor cari grăbesc măcelul milioanelor și distrugerea civiliisației, ci popoarelor care, pentru aceasta, ar avea să fie trimese la moarte. Se amintesc idei care nu sunt distruse număr pentru că o statistică înșelătoare arată, fără autorisație din partea acelora cari vor avea să sufere, în șir — mai multe cifre la aceia cari, în orbirea lor momentană, au ajuns a nu mai crede în ele, și în puterea acestor idei se cere oprirea fatalului gest definitiv. Nu poate prezice nimeni ce este să se întîmple. Dar, cînd, cu un condeiu de indig- se vede icoana „înfășurării in mantie“ pe care poetul o v are, se va scrie istoria adevărată a acestor groaznice momente, se va aminti recunoscători, folosi pentru însăși înfățișarea sa de cuviințele, de o inspirație aproape religioasă, cu care Domnul unui popor așa de încet , „ . ____ UI*.«—...I . Când ochi ’naltam visător cât a căutat să înlăture blăstămul. N. IORGA STATUIA LUI EMINESCU ?! FACIUREA Monumentul lui Eminescu, adus la stadiu de înfăptuire, pune sculpturei românești una din cele mai frumoase probleme de artă. Sub auspicii de desăvârșită înțelegere și solicitudine, — ne gândim la d. profesor Iorga și la d. general Dombrowschi, — putem aștepta cu încredere opera care va împodobi în curând Capitala renăscută a erei noui. . . Măriile talente, în toate direcțiile de creații ale sprintului, nu ne-au lipsit. Ne-au lipsit însă, în epocile vitregi prin cari am trecut, oamenii carii să construe mediul, atmosfera proprice creațiunilor, acea înțelegere și solicitudine de cari am vorbit. Atâta sămânță menită unor mari fecundări, căzută în piatră și noroi un șir de anii și de decenii. Și ne vine în minte exemplarul rar din galeria celor mai mari artiști ai noștri : Dimitrie Paciurea. Ca și Rodin, Paciurea a fost unul din rasa acelora cari merg de unul singur. In istoria artelor românești, el va cuprinde, întotdeauna, un joc distinct, al lui. Neamestecat cu alții , așa cum a trăit în viață și cum i-a fost și arta. Dorul puternic, care i-a hrănit dintotdeauna visurile de creare, a fost să poată realiza un monument. Și nu l-a avut niciodată. Cel care scrie rândurile acestea, a avut norocul să-l cunoască pe artist în intimitatea gândurilor, și prea rarelor lui mărturisiri. Putem spune că era unul dintre aceia care cunoștea și admira pe Eminescu, atât, încât prilejul de a-l creia nemuritor în piatră, ar fi fost să-și atingă poate cel mai mare ideal. Dar, ceasul lui a sosir prea târziu. Va fi însă, totuși, — destul de devreme, pentru atâți alții, cari azi așteaptă momentul prielnic desăvârșirea unei creațiuni de adevărată artă, — operă pe care o întrevedem. NU SE ÎNȘELE DUȘMANII NOȘTRI . ACEASTA ȚARA E TARE TARE !N SUFLETUL Ei. N. IORGA tomnit» o căâ[lopte in Zinglia <51 -*¹ U S Í mmmmimm Vă amintiți desigur de propaganda pe care ne-o făceau peste hotare câțiva indivizi plătiți cu sume grase, de propaganda aceia care nu reușise să ne fixeze în atenția lumii nici măcar atât încât să se știe că Bucureștiul este Capitol României și că România se află în Europa. Titularul ministerului presei și propagandei, d. ministru subsecretar de stat Eugen Titeanu a hotărît de la început să avizeze la mijloace... mai simple, mai puțin costisitoare și cu efecte sigure. Propaganda desfășurată până acum a reușit să atragă atenția atâtor vizitatori străini cari nu s’au mulțumit să ne admire frumusețile dar să le împărtășească și altora prin articole de ziar, de revistă, prin broșuri și chiar prin volume documentare. Premilitarii trimiși în regiunile de graniță prin grija aceluiaș conducător al Propagandei, au reușit să aducă nou suflu de romănsm, să redeștepte dragostea pentru tot ceeace este românesc, pentru portul și cântecele noastre, pentru idealurile noastre. In sfârșit, despre echipa de călușari din județul Făgăraș plecată să cucerească admirația populației suedeze, ziarele și revistele străine, n’au decât cuvinte elogioase. Primii între două mii de concurenți, românii au dus faima cântecului și jocului românesc, au fost aplaudați și au trezit admirația. Sunt, ni se pare mijloace cari costă foarte puțin dar cari fac ceea ce nu puteau, face domnii întreținuți din bugetele trecutelor guvernării de stat Eugen Titeanu sardiwlu Și pentru asta, d. subsecrear de stat Eugen Titeanu merită toate laudele. SAAAAAAA/ (WWWWN D, prof. Nicolae Iorga XX/COOOOOQQC) în satele bănățene Marele cărturar al neamului românesc despre problemele provinciei noastre Ilustrul savant Nicolae Iorga, cercetează satele românești, adunând date și documente vechi, pentru un studiu amplu, care va fi pus la îndemâna publicului mai întâi în revistele „Arhiva Monumentelor Istorice“ și „Cuget Clar". Profitând de unicul prilej dat, am căutat să mă apropii de această neegalată personalitate a neamului și l-am rugat să împărtășească cetitorilor noștri un gând, două. ÎNFĂȚIȘAREA satelor D. Nicolae Iorga, are asupra aspectului satelor românești ale regiunii de graniță, justa observație că ele sunt așezate într'un cadru de bună rânduială. Pentru partea omenească, satul e foarte bine situat. Ca stil, mulțumește mai puțin. Stilul Măriei Terezia, nota predominantă a clădirilor țărănești, prezintă o discordanță în raport cu înfățișarea de puritate rasială românească a locuitorilor, cu portul lor neaoș, de o deosebită frumusețe reigonală. Satul românesc, care se clădește acum într'un ritm vioiu — pretutindenea se văd case noi —are aceeaș înfățișare locală , lipsa preocupării estetice și deci lipsa rămânerii în nota stilului autentic românesc. Marele îndrumător al neamului nostru, îngrijorat de soarta culturii românești, nu lasă să se piardă nici un cuvânt bun, din care am putea lua învățăminte. Cu adevărat în campania pentru clădirea Instituțiilor publice, școli, biserici, primării, case culturale, etc., pornită cu atâta sârguință în pretutindenitatea țării, din ceea ce privește această problemă în ținutul Timiș, nu s'a luat în considerare stilul românesc. Și cum aceste clădiri nu sunt destinate efemerului, ele vor rămâne în timp o notă discordantă cu duhul local al regiunii in special și al României, pe plan universal. In afară de aceasta, ele vor fi exemplu tipic rău, pentru țărani. — „S’a făcut o casă ca o căzarmă", e o expresie freguentată în satele noastre, dovadă că modelul de clădire a fost cazarma grănicerească din sat de pe vremea Măriei Terezia. In viitorul apropiat țăranul va spune : „S’a făcut o casă ca o școală", și atunci dacă această școală ar fi arhitectură specifică românească, sătul s'ar clădi ca atare. FATA BANAȚEANA... ... deasă la sprânceană, cum spune cântecul, a câștigat vădita simpatie a d-l ui Nicolae Iorga. Cu un umor aidoma cu gluma țăranului bănățean, d. Nicolae Iorga a spus : — „Chiar dacă ți-ar ceti nevastămea rândurile acestea, totul spun : fetele țărănci din Banat sunt foarte frumoase", ca să continue gânditor : „Neam ales, de aleasă frumusețe românească”. Ca o complectare a acestui stil românesc din expresia țăranului, d. Nicolae Iorga, cu ochii pierduți în zare, a exprimat : — „Toate aceste sate să fie solide, bine închegate, dar să revie la vechile forme de artă, românești”. DESPRE DESVOLTAREA ORAȘELOR DIN BANAT ȘI ARDEAL — „Orașele acestei părți de țară ”— a spus d. Nicolae Iorga — puteau lua o frumoasă desvoltare, dacă s’ar fi făcut centre administrative și culturale din orașe ca Sibiu, Scheiul Brașovului, Lugoj, Caransebeș, și nu Cluj, de exemplu, plin de minoritari. E destul să ne aducem aminte ce au făcut ungurii din Cluj, ca să ne putem da seama ce am fi putut face noi din aceste orașe. Dealtfel condiția geografică a Clujului, nu e prielnică nici din punct de vedere climatic și nici din punct de vedere estetic, unui oraș mare, cu rol hotaritor într'o regiune. DESPRE ZIARUL „DACIA“ („Dacia"). Grigore Bugariu D. Iorga a avut bune păreri pentru felul cum este redactat. Această tribună românească de Vest, este o prețioasă armă pentru apărarea intereselor vitale ale neamului și i dovadă că elementul românesc din această parte, stăpânește nu numai prin număr și deci prin muncă brută ci și prin spirit, această ultimă condiție pentru o totală consolidare națională. Convorbirea aceasta s'a petrecut în curtea bisericii ortodoxe din Orșova. După ce d. profesor Nicolae Iorga a cercetat cărțile vechi din această biserică, ne-am îndreptat în 2 mașini împreună cu d-nii Victor Iovița, primpretor, dr. Zarcula, primarul orașului Orșova, părintele Nicolici, parohul comunei Tufăr, spre acest ultim sat, unde d. profesor Nicolae Iorga a continuat cercetarea cărților bisericești vechi. 4 „CONTRA PATRIEI** LA ARENELE ROMANE „Contra Patriei“, puternica operă dramatică a d-lui Profesor Nicolae Iorga, al cărui subiect este luat din istoria revoluției franceze se va reprezenta într’o montare extraordinară, Duminică 3 Septembrie 1939 orele 9 seara la Arenele Romane, interpretată de actorii Teatrului Ligii Culturale, în frunte cu : Dorin Sireteanu, Cezar Teodoru, Gh. Mazilu, Petre Ștefănescu, I. Handoca, Puiu Jeleș, Gh. Soare, Gh. Franga, și d-nele Nella Mircescu și Cecilia Bărbulescu- Sincu. O numeroasă figurație, muzică, călăreți, costume de la Opera Română, etc. Prețurile la acest unic spectacol sunt: 30, 20 și 10 lei. Biletele se găsesc de vânzare în fiecare zi la Casa Teatrului Ligii Culturale de la orele 10—1 dim. și 4—9 seara iar în seara spectacolului la Casele Arenelor Romane. EMINESCU VEȘNIC NOU CU TOATE ÎMPRUMUTURILE In Revista Fundațiilor Regale, VI, 7, număr închinat lui Eminescu, se dau câteva poeme inedite, din tinerețe, ale lui. Ele pot sta alături de ce e mai frumos în această măreață poesie, cu atâtea tonuri. Strălucită oda închinată primului Napoleon, in care bucată e, vădit, influența operei similare a lui Manzoni, Iupiter, Amon, Odin apar ca icoane de zei păgâni în jurul împărătescului chip : Ai murit tu ? Lumea și astăzi n’o crede înfășurat în mant’ ai coborît piedestalul Și amestecat în popor, l-au mișcat cu putere Ochi ți, imobili.... ’nălțăm visători spre steaua Singurătății. Iar „ochii imobili“, sânt de la Heine, cu vederea Cesarului intrând la Düsseldorf „mit seinen umbeweglichen Dasarangen“. Tot așa când, într’un poem de iubire (1870), Eminescu vrăjește icoana mamei în clipa pierderii. Pe maică-mea, sărmana, atâta n’am iubit-o, Și, totuși, când pe dânsa cu țeri’ au coperit-o. Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă, Și ași -i vrut cu dânsa ca să mă puie ’n groapă. Când clopotul sunat-o, plângea a lui aramă. Și rătăcit la minte, strigam: „unde ești, mamă ?“ Se distinge aceiași gândire ca în poemul cunoscut închinat, aceleiași bune ființi pe lângă practicul și vulgarul tată, când reapare „răsunetul de clopot în oazele sfinte“. Vom regăsi, aiurea, „glasul de corn“ . Mai avea-voiu oare poarte De-al tău glas, iubite corn ? In sfârșit e o variantă nouă din imnul veșnicii liniști, dar aici legat de iubirea pierdută : ...atât amor, In noaptea uitării. La marginea Mării Eu aș dori să mor, Nu-mi trebuie flamuri, etc. Suntem, cu toate străduințele și pretențiile, abia la începutul înțelegerii fenomenului Eminescu. („Cuget Clar“) N. IORGA ÎNCĂ UNUL, CARE N A AVUT DREPTĂȚI II dibuim întâmplător, într’un număr mai vechiu (8—9 din 1936) din „Revista scriitoarelor și scriitorilor români“. E um tânăr bătăios — pe nume I(on) A(urel) M(anolescu) — se pare, pe atunci, cronicarul revistei, astăzi autor al unei binișoare încercări despre Iulia Hașdeu. Aici mă interesează altceva : felul cum trata d-sa (copilul — pe atunci de vreo 20 ani) — pe prof. N. Iorga și revista d-sale „Cuget Clar“ : „Oficiosul podgoriilor cu țuica și al Universităților cu barbă“. E vorba de campania profesorului împotriva scrisului imoral — și a unui anumit reprezentant al lui. Iată și proorocirea d-lui I. A. M. (după cât mi se spune — nepot al marelui Ion Manolescu, directorul Teatrului Ligii Culturale) : „Nu știe, nu a învățat încă — pasă-mi-te — domnul autor dramatic Iorga că munții nu pot fi clintiți din loc de nicio vijelie a vieții... ?“ Și totuși — sunt munți și munți, sunt munți de stâncă și munți de carton. Dacă primii rămân neclintiți — nu se întâmplă același lucru cu cei de carton. Pe aceștia îi doboară cea mai ușoară briză. Iată ce n’a știut prea nevrâstnicul (abia s’a căsătorit în vara aceasta) I. A. M. — care văzând ce s’a ales din munții d-sale de odinioară, își va fi dând — desigur — seamă că — de astă dată — a cam brodit-o rău cu proorocia. Profesorul Iorga a rămas pe poziție — tot atât de tare — iar la picioarele sale s’a fărâmițat muntele tuturor îndrăsnelilor și năzuințelor deșarte, învățătură morală : D-le I. A. M. — altă dată să fii mai prevăzător, căci — vai! — s’a mai adeverit încă odată că : Nimeni nu-i profet în țara lui. * Paul I. Papadopol Conviețuirea /w^~s britano-romană Cucerirea Marii Insule nordice de armatele împăraților Romei n’a avut și nu putea să păstreze patru secole, caracterul pe care i-l imprimau legile rigide și asupre ale luptei cu armele. Și o serie de ipoteze merită desigur o formulare grăbită. A urmat o așezare lentă, o contopire la început grea, apoi acceptată mai cu înțelegere — dacă nu din alt motiv cel puțin din al interesului... penetrația romană s’a vădit probabil mai înceată atunci când a fost vorba de viața în comun a biruitorilor cu al„barbarilor“ din depărtatul pământ al Anglilor... întâiul secol de ocupație a facut să se răspândească orășelele romane în regiunea Galilor, în sud. Se reconstituie în mic viața romană. Zeii fuseseră aduși odată cu celelalte bagaje, și chiar pe mozaicurile păstrate cu sfințenie, se văd divinitățile romaei, —ca veselul Bachus călărind pe o panteră... Dar oricâtă ură ar fi purtat Britanii și alte neamuri, de altfel nu prea numeroase, față de noua stăpânire, le-a fost ușor să observe că de astă dată Romanii nu erau năvălitori ca oricari,— cruzi și devastatori. Se poate presupune că localnicii au făcut cu—bucurie—această,deosebire ușoară chiar pentru simplitatea lor de oameni ai pădurei și numai ai ei... Era aici altceva decât o stăpânire dușmană și mereu agresivă... De altfel romanii au găsit pe aici, ca și ha Galia, în țara Belgilor și triburilor teutonice, întinderi sălbatice vaste și nelocuite... Ei nu încâlcau în Britania un stat organizat temeinic, legat prin disciplină și ordine, având un șef recunoscut și o așezare lungă. Nu au încercat să supună un popor conștient și viteaz. „Cazul“ ’ se prezenta desigur altfel in vremurile când ideea însăși de națiune nu se formulase măcar când pământul era al ocupantului puternic de azi, gonit mâine de un musafir oarecare, ceva mai hrăpăreț și mai ostentativ decât soborul din memorabila fabulă... Cine să invoace măcar drepturi de propietate — ba încă intangibile — în Galia și în Belgia, în tot nordul continental,— oriunde? Hrisoave și împuterniciri, cărți funduare sau drepturi de moștenire ar fi părut cel mult documente bune să fie luate în batjocură. Se contestă chiar astăzi cei cari pot dovedi că pământul e uin colț de la Dumnezeu și toți fiii lui au dreptul la măcar câteva fălci moldovenești pentru ca să hrănească fie și insuficient pe celelalte, — proprii sau familiare. La începutul erei creștine, „beati possidentes“ fericiții stăpânitori erau poftiți adesea fără un dram de politețe să lase locul cotropitorului, uneori mai sălbatic decât chiar gospodarul în prispa căruia căzuse ca din cer. Forța dobora dreptul iluzoriu, și proprietatea trecea din mână în mână cu o rară viteză, iară ca vechiul proprietar să fi avut partența în’* «șring ochii, fie și de departe, cu noul și temutul solicitant. Viață de nestatornicie, posesiune efemeră, pădurea care putea fi hotel descoperit pentru oricine, sediu sau sucursală a indiferent cărui trib... La debarcaderul larg dar nu totdeauna ospitalier al coastei engleze, încadrată de celebrele stânci albe, o minunată centură de calcar care apare fantomatic dând iluzia că se cufundă și se ridică din spuma talazurilor, — se prezentau la scurte intervale tot soiul de pelerini... Arareori tendințele lor erau de ordin religios, cum se va fi întâmplat desigur cu neofiții celtici, belgii morini sau menapi,— din clasa aristocrată a păgânilor preoții. Druizii. Evident, acelaș fenomen s-a repetat mai târziu cu misionarii marei credințe sfidând barbaria și superstiția, ducând învățăturile blândului Isus până departe, în Dacia de la marginile imperiului spre răsărit, sau în nordul britanic, — unde legionarii credeau că selim=v«s+el nămăntu!... Obicinuit poposeau pe litoral cete de barbari din nesfârșita serie a semințiilor lumei... Scandinavi pirați și corsari germanici, strămoși ai Vikingilor pe cari nu-i îngrozeau aventura și Oceanul — înecat chiar el, cu teribila lui majestate, în negurile compacte și pe alocurea trimestriale. Se iveau din sumbrele zări polare pe plăjile calde, debarcau din luntrile lor rudimentare ca să se risipească chiuind, căutând hrană și robi, averi din povești și mai totdeauna bătae... Pe care întâmplător o găseau uneori în forme definitive, încheind astfel cu nădejdile nebunești, cu setea de avuție ușoară, și adesea cu viața lor de nestatornicie pe alocuri poetică, și — judecând după ce lăsau „acasă“ — atrăgătoare... „Localnicii“, sosiți și ei nu se știe de unde, și de când, găseau că noii veniți prezentau toate caracterele indezirabilului primejdios. Nu aveau ce să caute pe acolo. De ce să fi tuW-are existența, de altfel grea și cumplită, înconjurată cu spaime și tenebre, precară sub atâtea unghiuri? Ei o acceptau cu atâta voe bună decâtă erau în stare, victime răslețe ale aceleiași atracții de vagabondaj spre alte orizonturi. Trăiau cu resemnarea omului neputincios înaintea insondabilului și fatalităței... își primeau soarta, răbdând-o din plin în căsuțe primitive, — cu reminiscențe preistorice în ce privește forma și curajul. Erau cocoțate pe țăruși înfipți în băltoace, mereu inaccesibile, perdute în luminișurile ascunse în inima, — în inimile — codrilor nepătrunși ca și sensul vieței lor de quasi-animalitate. Se mulțumeau desigur cu puțin triburile ai căror conducători rămâneau preocupați mereu de soarta proprie și de răzbunările probabile ale divinităței, trăind laolaltă cu spaima zilei care se ivește și a nopței iu ceea ce poate să iasă amenințător și sălbatic din întunericul nesfârșit și ostil. Pentrt-e că în naivitatea lor barbară se lăsau totuși legănați de ancestrala teorie că ar putea să fie și mai rău, că e bine ca soarta și Dumnezeirea să nu dea omului cât poate să rabde. Mlaștina le părea — în rarele luni de liniște, — o poemă, și mugetul depărtat al fiarelor ceva fără însemnătate. Loc de refugiu, baricadă naturală, capcană pentru turiștii indezirabili și sanguinari, —barbari ca și ei’ dar mai puțin civilizați și’ deci mai vagabonzi... Pădurea le oferea protecție și loc de retragere ușoară. Dar când în depărtări marine, (azi se spune, în apele teritoriale) se iveau puzderii de luntri, „escadre“ de bărci, toate umplute cu spaime vii și desigur bipede, dornice de sânge, — serviciul de alarmă de pe coaste chema grabnic triburile la rezistență desperată. Șefii lor așezau războinicii cumpliți în linii de atac, utilizând minunat terenul, întărind crestele, ridicând baricade din arbori și pământ. Lupta începea în apă, când flotilele fragile și agile se apropiau de țărmuri. Săgețile plouau și bolovanii, și lemnele aprinse... Nu ghicesc nimic , toate acestea se narează cu sobrietatea romană din primele timpuri, neînvinsul comandant, generalul Iuliu Cezar. Cel mult eu mi-am permis să generalizez tactica britanilor față de toate invaziile. Cea romană se deosebea de celelalte. Viteazul șef al legiunilor trimesese înainte în Britania oameni din „Inteligence Service“-ul roman, negustori cari să aducă știri, și pe Atrebatul Commius ca ambasador al Imperiului. Cei dintâi n’au dat cine știe ce informații prețioase și Ce’sar se plânge de ei într’o notă severă. Iar Commius a fost zvârlit in lanțuri... După întâia expediție șefii Britani — șirețineroe mare — explicau tratamentul prin ostilitatea mulțimei către plenipotențiarul nepoftit... Imunitatea diplomatică era și ea o noțiune cu totul ignorata pe acele vremuri de un patriarhatism așa de relativ.... N. Georgescu j din Turnul Londrei, faimoasa fortăreață în care s’au depănat tragediile din Istoria Angliei Sonete păgâne in cadrul prins pe cerul de mărgean Sunau domol acorduri de vioară Simpatică, sățoasă, o mioară Vrăjeanacit prundișul ardelean. Dar Miorița pus să-și piardă firea Când baciul interspațial, profund li fluera : „Hai dragă să te tund! Și groaza săgeta nemărginirea. — „I-am dat, (spunea Mioara), unt și ze. Și 'n loc de ondulații permanente Sălbaticul mă toarce la mașină ! ...Plutea 'n sfâșietoarele-i accente înfiptă între mapamond și cer. Imensa tragedie carpatină. cocoș