Neamul Românesc, septembrie 1939 (Anul 34, nr. 192-216)

1939-09-01 / nr. 192

Anul XXXIV 192 FONDATOR Șl PROPRIETAR N. IORGAI Kta* jMtffeix paatM & «mftjMS aj»*Särei Dir. S-MI E T. ». wr. »9M/9». Vineri f Septembrie 1939 C REDACȚIA S. ADMINISTRAȚIA ^ 1 Pe un an, 600 Lei. Pe­­ase luni, 300 Le, Strada SFT. IONICĂ No. 4 (etaj) 9­­ Abonamente J In țară , pentru autorități și instituțiuni, 1000 Lei I DIRECTOR H. GEORGESCU Ostci Pentru eforturile cari se fac întru ridicarea Capitalei la nive­lul orașelor din Occidentul civili­zat, spectacolul pe care-1 oferă, pe­­ străzile centrale orbit, este dintre cele mai penibile. Sdrențăroși, nespălați, pensio­narii aceștia ai regatului tăcerii cerșesc în plin centrul Capitalei, oferindu-ne nouă dar și vizita­torilor străini înmulțiți în ultima vreme, aspectul degradant al unui oraș oriental, în ciuda tu­turor nobilelor sforțări cari se fac pentru înfrumusețarea lui. In miez de noapte, cerșetorii aceștia strânși într’un jalnic grup pătrund în restaurantele din centru cântând lamentabile arii, — cerșind. S’a luat de curând inițiativa creiării unui cămin pentru acești ■ I ji«i—iriO T ir*> — -ii- -r nr*r —--y— •*— J nefericiți, dar nu știm cari sunt­­până acum rezultatele colectei publice. Nu prea avem noi obi­ceiul să ne entuziasmăm pentru asemenea acte pe care dealtmin­­trelea le admirăm și le socotim neapărat necesare. Căminul or­bilor trebuie însă înfăptuit. Un cămin care să-i adăpostească, să le ofere asistență medicală, posibilități de câștig — mulți dintre ei cunosc admirabil câteva meșteșuguri, posibilități de de­lectare sufletească, un aparat de radio, ore în care supraveghe­torii să le citească opere pentru înțelesul lor, etc. Realizând căminul acesta — și suntem fiecare dintre noi da­tori să ajutăm cât de puțin la­ redresarea celor mai nefericiți între nefericiți, vom fi făcut nu numai o justă operă de asistență socială dar și un act de caritate. BUCUREȘTI ®­­­in străinătate: Prețul dublu. US38 Telefon 5.70.88­­ —­■ Un rege vorbește popoarelor Nobilul tînăr care e regele Leopold al Belgiei a primit misiunea, din partea mai multor Suverani cari țin la neutralitatea lor, neavînd de ce o părăsi, de a vorbi, nu celor cari grăbesc măcelul milioanelor și distrugerea civiliisației, ci popoarelor care, pentru a­­ceasta, ar avea să fie trimese la moarte. Se amintesc idei care nu sunt distruse număr pentru că o statistică înșelătoare arată, fără autorisație din partea acelora cari vor avea să sufere, în șir — mai multe cifre la aceia cari, în orbirea lor momentană, au ajuns a nu mai crede în ele, și în puterea acestor idei se cere oprirea fatalului gest definitiv. Nu poate prezice nimeni ce este să se întîmple. Dar, cînd, cu un condeiu de indig- se vede icoana „înfășurării in mantie“ pe care poetul o v­­ are, se va scrie istoria adevărată a acestor groaznice momente, se va aminti recunoscător­i, folosi pentru însăși înfățișarea sa de cuviințele, de o inspirație aproape religioasă, cu care Domnul unui popor așa de în­cet­ , „ . ____ UI*­.«—...I . Când ochi ’na­ltam visător cât a căutat să înlăture blăstămul. N. IORGA STATUIA LUI EMINESCU ?! FACIUREA Monumentul lui Emin­escu, adus la stadiu de înfăptuire, pune sculpturei românești una din cele mai frumoase probleme de artă. Sub auspicii de desăvârșită înțelegere și solicitudine, — ne gândim la d. profesor Iorga și la d. general Dombrowschi, — putem aștepta cu încredere opera care va împodobi în cu­rând Capitala renăscută a erei noui. . . Măriile talente, în toate direcțiile de creații ale sprintului, nu ne-au lipsit. Ne-au lipsit însă, în epocile vitregi prin cari am trecut, oamenii carii să const­­rue mediul, atmosfera pro­price creațiunilor, acea înțelegere și solicitudine de cari am vorbit. Atâta sămânță menită unor mari fecundări, căzută în piatră și no­roi u­­n șir de anii și de decenii. Și ne vine în minte exem­­plarul rar din galeria celor mai mari artiști ai noștri : Dimitrie Paci­u­rea. Ca și Rodin, Paciurea a fost unul din rasa acelora cari merg de unul singur. In istoria artelor românești, el va cuprinde, întotdeauna, un joc distinct, al lui. Neamestecat cu alții , așa cum a trăit în viață și cum i-a fost și arta. Dorul put­ernic, care i-a hrănit din­totdeauna visurile de creare, a fost să poată realiza un monument. Și nu l-a avut nici­odată. Cel care scrie rândurile acestea, a avut norocul să-l cu­noască pe artist în intimitatea gândurilor, și prea rarelor lui mărturisiri. Putem spune că era unul dintre aceia care cuno­ștea și admira pe Eminescu, atât,­­ în­cât prilejul de a-l creia nemuritor în p­iatră, ar fi fost să-și atingă poate cel mai mare ideal. Dar, ceasul lui a sosir­ prea târziu. Va fi însă, totuși, — destul de devreme, pentru atâți alții, cari azi așteaptă momentul prielnic desăvârșirea unei creațiuni de adevărată artă, — operă pe care o întrevedem. NU SE ÎNȘELE DUȘMANII NOȘTRI . ACEASTA ȚARA E TARE TARE !N SUFLETUL Ei. N. IORGA tomnit» o căâ[lopte in Zinglia <51 -*¹ U S Í mmmmi­mm Vă amintiți de­sigur de propa­ganda pe care ne-o făceau peste hotare câțiva indivizi plătiți cu sume grase, de propaganda aceia care nu reușise să ne fixeze în a­­tenția lumii nici măcar atât încât să se știe că Bucureștiul este Ca­­pitol României și că România se află în Europa. Titularul ministerului presei și propagandei, d. ministru subsecre­tar de stat Eugen Titeanu a ho­­tărît de la început să avizeze la mijloace... mai simple, mai puțin costisitoare și cu efecte sigure. Propaganda desfășurată până acum a reușit să atragă atenția atâtor vizitatori străini cari nu s’au mulțumit să ne admire fru­musețile dar să le împărtășească și altora prin articole de ziar, de revistă, prin broșuri și chiar prin volume documentare. Premilitarii trimiși în regiunile de graniță prin grija aceluiaș conducător al Pr­opagandei, au reușit să aducă nou suflu de romănsm, să redeș­tepte dragostea pentru tot ceea­­ce este românesc, pentru portul și cântecele noastre, pentru idea­lurile noastre. In sfârșit, despre echipa de că­lușari din județul Făgăraș plecată să cucerească admirația popu­lației suedeze, ziarele și revistele străine, n’au decât cuvinte elogi­oase. Primii între două mii de con­curenți, românii au dus faima cântecului și jocului românesc, au fost aplaudați și au trezit ad­mirația. Sunt, ni se pare mijloace cari costă foarte puțin dar cari fac ceea ce nu puteau, face domnii în­treținuți din bugetele trecutelor guvernării de stat Eugen Titeanu sardiwlu Și pentru asta, d. subsecrear de stat Eugen Titeanu merită toate laudele. SAAAAAAA/ (WWWWN D, prof. Nicolae Iorga XX/COOOOOQQC) în satele bănățene Marele cărturar al neamului românesc despre problemele provinciei noastre Ilustrul savant Nicolae Iorga, cercetează satele românești, adu­nând date și documente vechi, pen­tru un studiu amplu, care va fi pus la îndemâna publicului mai întâi în revistele „Arhiva Monumentelor Istorice­“ și „Cuget Clar". Profitând de unicul prilej dat, am căutat să mă apropii de această neegalată personalitate a neamu­lui și l-am rugat să împărtășească cetitorilor noștri un gând, două. ÎNFĂȚIȘAREA satelor D. Nicolae Iorga, are asupra as­pectului satelor românești ale re­­­giunii de graniță, justa observație că ele sunt așezate într'un cadru de bună rânduială. Pentru partea omenească, satul e foarte bine si­­­tuat. Ca stil, mulțumește mai puțin. Stilul Măriei Terezia, nota predo­minantă a clădirilor țărănești, pre­zintă o discordanță în raport cu în­fățișarea de puritate rasială ro­­­mânească a locuitorilor, cu portul lor neaoș, de o deosebită frumu­­­sețe reigonală. Satul românesc, care se clădește acum într'un ritm vioiu — pretutindenea se văd case noi —­­are aceeaș înfățișare locală , lipsa preocupării estetice și deci lipsa rămânerii în nota stilului autentic românesc. Marele îndrumător al neamului nostru, îngrijorat de soarta culturii românești, nu lasă să se piardă nici un cuvânt bun, din care am putea lua învățăminte. Cu adevărat în campania pentru clădirea Institu­țiilor publice, școli, biserici, pri­­­mării, case culturale, etc., pornită cu atâta sârguință în pretutindeni­­tatea țării, d­in ceea ce privește această problemă în ținutul Timiș, nu s'a luat în considerare stilul ro­mânesc. Și cum aceste clădiri nu sunt destinate efemerului, ele vor rămâne în timp o notă discordantă cu duhul local al regiunii in special și al României, pe plan universal. In afară de aceasta, ele vor fi e­­xemplu tipic rău, pentru țărani. — „S’a făcut o casă ca o căzar­­mă", e o expresie freguentată în satele noastre, dovadă că­­ modelul de clădire a fost cazarma grănice­rească din sat de pe vremea Măriei Terezia. In viitorul apropiat țăra­nul va spune : „S’a făcut o casă ca o școală", și atunci dacă această școală ar fi arhitectură specifică românească, sătul s'ar clădi ca a­­tare. FATA BANAȚEANA... ... deasă la sprânceană, cum spu­ne cântecul, a câștigat vădita sim­patie a d-l ui Nicolae Iorga. Cu un umor aidoma cu gluma țăranului bănățean, d. Nicolae Iorga a spus : — „Chiar dacă ți-ar ceti nevastă­mea rândurile acestea, totul spun : fetele țărănci din Banat sunt foarte frumoase", ca să continue gândi­tor : „Neam ales, de aleasă frumu­sețe românească”. Ca o complectare a acestui stil românesc din expresia țăranului, d. Nicolae Iorga, cu ochii pierduți în zare, a exprimat : — „Toate aceste sate să fie so­lide, bine închegate, dar să revie la vechile forme de artă, româ­­­nești”. DESPRE DESV­OLT­AREA ORAȘELOR DIN BANAT ȘI ARDEAL­ ­ — „Orașele acestei părți de țară ”— a spus d. Nicolae Iorga — pu­teau lua o frumoasă desvoltare, dacă s’ar fi făcut centre adminis­trative și culturale din orașe ca Si­biu, Scheiul Brașovului, Lugoj, Ca­ransebeș, și nu Cluj, de exemplu, plin de minoritari. E destul să ne aducem aminte ce au făcut ungurii din Cluj, ca să ne putem da seama ce am fi putut face noi din ace­ste orașe. Dealtfel condiția geo­­­grafică a Clujului, nu e prielnică nici din punct de vedere climatic și nici din punct de vedere estetic, u­­nui oraș mare, cu rol hotaritor în­­tr'o regiune. DESPRE ZIARUL „DACIA“ („Dacia"). Grigore B­ugar­iu­­ D. Iorga a avut bune păreri pen­tru felul cum este redactat. Acea­stă tribună românească de Vest, este o prețioasă armă pentru apă­­­rarea intereselor vitale ale neamu­­­­lui și i dovadă că elementul româ­nesc din această parte, stăpânește nu numai prin număr și deci prin muncă brută ci și prin spirit, acea­stă ultimă condiție pentru o totală consolidare națională. Convorbirea aceasta s'a petrecut în curtea bisericii ortodoxe din Or­șova. După ce d. profesor Nicolae Iorga a cercetat cărțile vechi din această biserică, ne-am îndreptat în 2 mașini împreună cu d-nii Victor Iovița, primpretor, dr. Zar­­cula, primarul orașului Orșova, pă­rintele Nicolici, parohul comunei Tufăr, spre acest ultim sat, unde d. profesor Nicolae Iorga a continuat cercetarea cărților bisericești ve­chi. 4 „CONTRA PATRIEI** LA ARENELE ROMANE „Contra Patriei“, puternica operă dramatică a d-lui Profesor Nicolae Iorga, al cărui subiect este luat din istoria revoluției fran­ceze se va reprezenta într’o montare extraordinară, Duminică 3 Sep­tembrie 1939 orele 9 seara la Arenele Romane, interpretată de acto­rii Teatrului Ligii Culturale, în frunte cu : Dorin Sireteanu, Cezar Teodoru, Gh. Mazilu, Petre Ștefănescu, I. Handoca, Puiu Jeleș, Gh. Soare, Gh. Franga, și d-nele Nella Mircescu și Cecilia Bărbulescu- Sincu. O numeroasă figurație, muzică, călăreți, costume de la Opera Română, etc. Prețurile la acest unic spectacol sunt: 30, 20 și 10 lei. Biletele se găsesc de vânzare în fiecare zi la Casa Teatrului Ligii Culturale de la orele 10—1 dim. și 4—9 seara iar în seara spectacolu­lui la Casele Arenelor Romane. EMINESCU VEȘNIC NOU CU TOATE ÎMPRUMUTURILE In Revista Fundațiilor Regale, VI, 7, număr închinat lui Emi­nescu, se dau câteva poeme inedite, din tinerețe, ale lui. Ele pot sta alături de ce e mai frumos în această măreață poesie, cu atâtea tonuri. Strălucită oda închinată primului Napoleon, in care bucată e, vădit, influența operei similare a lui Manzoni, Iupiter, Amon, Odin apar ca icoane de zei păgâni în jurul împă­rătescului chip : Ai murit tu ? Lumea și astăzi n’o crede înfășurat în mant’ ai coborît piedestalul Și­ amestecat în popor, l-au mișcat cu putere Ochi­ ți, imobili.... ’nălțăm visători spre steaua Singurătății. Iar „ochii imobili“, sânt de la Heine, cu vederea Cesarului intrând la Düsseldorf „mit seinen umbeweglichen Dasarangen“. Tot așa când, într’un poem de iubire (1870), Eminescu vră­jește icoana mamei în clipa pierderii. Pe maică-mea, sărmana, atâta n’am iubit-o, Și, totuși, când pe dânsa cu țeri’ au coperit-o. Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă, Și ași -i vrut cu dânsa ca să mă puie ’n groapă. Când clopotul sunat-o, plângea a lui aramă. Și rătăcit la minte, strigam: „unde ești, mamă ?“ Se distinge aceiași gândire ca în poemul cunoscut închinat, aceleiași bune ființi pe lângă practicul și vulgarul tată, când reapare „răsunetul de clopot în oazele sfinte“. Vom regăsi, aiurea, „glasul de corn“ . Mai avea-voiu oare poarte De-al tău glas, iubite corn ? In sfârșit e o variantă nouă din imnul veșnicii liniști, dar aici legat de iubirea pierdută : ...atât amor, In noaptea uitării. La marginea Mării Eu aș dori să mor­­, Nu-mi trebuie flamuri, etc. Suntem, cu toate străduințele și pretențiile, abia la înce­putul înțelegerii fenomenului Eminescu. („Cuget Clar“) N. IORGA ÎNCĂ UNUL, CARE N A AVUT DREPTĂȚI II dibuim întâmplător, într’un număr mai vechiu (8—9 din 1936) din „Revista scriitoarelor și scriitorilor români“. E um tâ­năr bătăios — pe nume I(on) A(urel) M(anolescu) — se pare, pe atunci, cronicarul revistei, astăzi autor al unei binișoare încercări despre Iulia Hașdeu. Aici mă interesează altceva : felul cum trata d-sa (copilul — pe atunci de vreo 20 ani) — pe prof. N. Iorga și revista d-sale „Cuget Clar“ : „Oficiosul podgoriilor cu țuica și al Universităților cu barbă“. E vorba de campania profesorului împotriva scrisului imoral — și a unui anumit reprezentant al lui. Iată și proorocirea d-lui I. A. M. (după cât mi se spune — ne­pot al marelui Ion Manolescu, directorul Teatrului Ligii Cultu­rale) : „Nu știe, nu a învățat încă — pasă-mi-te — domnul autor dramatic Iorga că munții nu pot fi clintiți din loc de nicio vijelie a vieții... ?“ Și totuși — sunt munți și munți, sunt munți de stâncă și munți de carton. Dacă primii rămân neclintiți — nu se întâmplă același lucru cu cei de carton. Pe aceștia îi doboară cea mai ușoa­ră briză. Iată ce n’a știut prea nevrâstnicul (abia s’a căsătorit în vara aceasta) I. A. M. — care văzând ce s’a ales din munții d-sale de odinioară, își va fi dând — de­sigur — seamă că — de astă dată — a cam brodit-o rău cu proorocia. Profesorul Iorga a rămas pe poziție — tot atât de tare — iar la picioarele sale s’a fărâmițat muntele tuturor îndrăsnelilor și năzuințelor deșarte, învățătură morală : D-le I. A. M. — altă dată să fii mai pre­văzător, căci — vai! — s’a mai adeverit încă odată că : Nimeni nu-i profet în țara lui. * Paul I. Papadopol Conviețuirea /w­^~s britano-romană Cucerirea Marii Insule nordi­ce de armatele împăraților Ro­mei n’a avut și nu putea să păs­treze patru secole, caracterul pe care i-l imprimau legile rigide și asupre ale luptei cu armele. Și o serie de ipoteze merită desigur o formulare grăbită. A urmat o așezare lentă, o contopire la început grea, apoi acceptată mai cu înțelegere — dacă nu din alt motiv cel puțin din al interesului... penetrația romană s’a vădit probabil mai înceată atunci când a fost vorba de viața în comun a biruitorilor cu a­l„barbarilor“ din depărtatul pământ al Angli­lor... întâiul secol de ocupație a fa­­cut să se răspândească orășelele romane în regiunea Galilor, în sud. Se reconstituie în mic viața romană. Zeii fuseseră aduși o­­dată cu celelalte bagaje, și chiar pe mozaicurile păstrate cu sfin­țenie, se văd divinitățile r­omaei, —ca veselul Bachus călărind pe o panteră... Dar ori­câtă ură ar fi purtat Britanii și alte neamuri, de­ alt­fel nu prea numeroase, față de noua stăpânire, le-a fost ușor să observe că de astă dată Romanii nu erau năvălitori ca ori­cari,— cruzi și devastat­ori. Se poate presupune că localnicii au făcut cu—bucurie—această,­­deosebire ușoară chiar pentru simplitatea lor de oameni ai pădurei și nu­mai ai ei... Era aici altceva decât o stă­pânire dușmană și mereu agre­sivă... De altfel romanii au găsit pe aici, ca și ha Galia, în țara Bel­gilor și triburilor teutonice, în­tinderi sălbatice vaste și nelo­cuite... Ei nu încâlc­au în Britania un stat organizat temeinic, legat prin disciplină­ și ordine, având un șef recunoscut și o așezare lungă. Nu au încercat să supună un popor conștient și viteaz. „Cazul“ ’ se prezenta desigur altfel in vremurile când ideea în­săși de națiune nu se formulase măcar când pământul era al o­­cupantului puternic de azi, gonit mâine de un musafir oare­care, ceva mai hrăpăreț și mai osten­­tativ decât soborul din memora­bila fabulă... Cine să invoace măcar drep­turi de propietate — ba încă in­tangibile — în Galia și în Bel­gia, în tot nordul continental,— ori­unde? Hrisoave și împuterniciri, cărți funduare sau drepturi de moș­tenire ar fi părut cel mult docu­mente bune să fie luate în bat­jocură. Se contestă chiar astăzi cei cari pot dovedi că pământul e ui­n colț de la Dumnezeu și toți fiii lui au dreptul la măcar câteva fălci moldovenești pentru ca să hră­nească fie și insuficient pe cele­lalte, — proprii sau familiare. La începutul erei creștine, „beati possidentes“ fericiții­ stă­­pânitori erau poftiți adesea fără un dram de politețe să lase locul cotropitorului, uneori mai săl­batic de­cât chiar gospodarul în prispa căruia căzuse ca din cer. Forța dobora dreptul iluzoriu, și proprietatea trecea din mână în mână cu o rară viteză, iară ca vechiul proprietar să fi avut part­ența în’* «ș­ring ochii, fie și de departe, cu noul și temutul solicitant. Viață de nestatornicie, pose­siune efemeră, pădurea care pu­tea fi hotel descoperit pentru oricine, sediu sau sucursală a in­diferent cărui trib... La debarcaderul larg dar nu totdeauna ospitalier al coastei engleze, încadrată de celebrele stânci albe, o minunată centu­ră de calcar care apare fanto­matic dând iluzia că se cufundă și se ridică din spuma talazuri­lor, — se­­ prezentau la scurte in­tervale tot soiul de pelerini... Arareori tendințele lor erau de ordin religios, cum se va fi în­tâmplat desigur cu neofiții cel­tici, belgii morini sau menapi,— din clasa aristocrată a păgâni­lor preoții. Druizii. Evident, ace­­laș fenom­en s-a repetat mai târ­ziu­ cu misionarii marei credințe sfidând barbaria și superstiția, ducând învățăturile blândului Isus până­ departe, în Dacia de la marginile­ imperiului spre răsă­rit, sau î­n nordul britanic, — unde legionarii credeau că se­lim­­=v«s+el nămăntu!... Obicinuit poposeau pe litoral cete de barbari din nesfârșita se­rie a semințiilor lumei... Scandi­­­­navi pirați și corsari germanici, strămoși ai Vikingilor pe cari nu-i îngrozeau aventura și Ocea­nul — înecat chiar el, cu teri­bila lui majestate, în negurile compacte și pe alocurea trimes­triale. Se iveau din sumbrele zări polare pe plăjile calde, debarcau din luntrile lor rudimentare ca să se risipească chiuind, cău­tând hrană și robi, averi din po­vești și mai­ totdeauna bătae... Pe care întâmplător o găseau uneori în forme definitive, în­cheind astfel cu nădejdile nebu­nești, cu setea de avuție ușoară, și adesea cu viața lor de nesta­tornicie pe alocuri poetică, și — judecând după ce lăsau „acasă“ — atrăgătoare... „Localnicii“, sosiți și ei nu se știe de unde, și de când, găseau că noii veniți prezentau toate caracterele indezirabilului pri­mejdios. Nu aveau ce să caute pe acolo. De ce să fi tuW-are existența, de altfel grea și cumplită, înconju­rată cu spaime și tenebre, pre­cară sub atâtea unghiuri? Ei o acceptau cu atâta voe bună de­câtă erau în stare, victime răs­­lețe ale aceleiași atracții de va­gabondaj spre alte orizonturi. Trăiau cu resemnarea omului neputincios înaintea insondabi­lului și fatalităței... își primeau soarta, răbdând-o din plin în că­suțe primitive, — cu reminiscen­țe preistorice în ce privește for­ma și curajul. Erau cocoțate pe țăruși înfipți în băltoace, mereu inaccesibile, perdute în luminișurile ascunse în inima, — în inimile — codri­lor nepătrunși ca și­­ sensul vieței lor de quasi-animalitate. Se mulțumeau desigur cu puțin triburile ai căror conducători rămâneau preocupați mereu de soarta proprie și de răzbunările probabile ale divinităței,­­ tră­ind laolaltă cu spaima zilei care se ivește și a nopței i­u ceea ce poate să iasă amenințător și săl­batic din întunericul nesfârșit și ostil. Pentrt-e că în naivitatea lor barbară se lăsau totuși legănați de ancestrala teorie că ar putea să fie și mai rău, că e bine ca soarta și Dumnezeirea să nu dea omului cât poate să rabde. Mlaștina le părea — în rarele luni de liniște, — o poemă, și mugetul depărtat al fiarelor ceva fără însemnătate. Loc de refugiu, baricadă na­turală, capcană pentru turiștii indezirabili și sanguinari, —bar­bari ca și ei’ dar mai puțin civi­lizați și’ deci mai vagabonzi... Pădurea le oferea protecție și loc de retragere ușoară. Dar când în depărtări marine, (azi se spune, în apele teritoria­le) se iveau puzderii de luntri­, „escadre“ de bărci, toate umplu­te cu spaime vii și desigur bi­pede, dornice de sânge, — servi­ciul de alarmă de pe coaste che­ma grabnic triburile la rezisten­ță desperată. Șefii lor așezau războinicii cumpliți în linii de atac, utili­zând minunat terenul, întărind crestele, ridicând baricade din arbori și pământ. Lupta începea în apă, când flotilele fragile și agile se apro­piau de țărmuri. Săgețile plouau și bolovanii, și lemnele aprinse... Nu ghicesc nimic , toate aces­tea se narează cu sobrietatea ro­mană din primele timpuri, neîn­vinsul comandant, generalul Iu­­liu Cezar. Cel mult eu mi-am permis să generalizez tactica britanilor față­­ de toate invaziile. Cea romană se deosebea de celelalte. Viteazul șef al legiuni­lor trimesese înainte în Britania oameni din „Inteligence Servi­­ce“-ul roman, negustori cari să aducă știri, și pe Atrebatul Com­­mius ca ambasador al Imperiu­lui. Cei dintâi n’au dat cine știe ce informații prețioase și Ce’sar se plânge de ei într’o notă se­veră. Iar Commiu­s a fost zvârlit in lanțuri... După întâia expedi­ție șefii Britani — șireți­neroe mare — explicau tratamentul prin ostilitatea mulțimei către plenipotențiarul nepoftit... Imu­nitatea diplomatică era și ea o noțiune cu totul ignorata pe a­­cele vremuri de un patriarha­­tism așa de relativ....­­ N. Georgescu j din Turnul Londrei, faimoasa fortăreață în care s’au depănat tragediile din Istoria Angliei Sonete păgâne in cadrul prins pe cerul de mărgean Sunau domol acorduri de vioară Simpatică, sățoasă, o mioară Vrăjea­nacit prundișul ardelean. Dar Miorița pus să-și piardă firea Când baciul interspațial, profund li fluera : „Hai dragă să te tund! Și groaza săgeta nemărginirea. — „I-am dat, (spunea Mioara), unt și ze. Și 'n loc de ondulații permanente Sălbaticul mă toarce la mașină ! ...Plutea 'n sfâșietoarele-i accente înfiptă între mapamond și cer. Imensa tragedie carpatină. cocoș

Next