Neamul Românesc, decembrie 1939 (Anul 34, nr. 265-286)

1939-12-01 / nr. 265

Anul XXXIV Nr. 265 ■VMMmC Dir. d-nte R 9. 9. Hr. SM91/MS. FONDATOR Șl PROPRIETAR N. lORGAI Vineri 1 Decembrie 1939 O redacția ȘI ADMINISTRAȚIA I . —— — C­t Or­­ T* in r J I I Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei stniciä SFT. IONICA No. 4 (ctÄj) i #511 S Ab0f1dment6 / In­­ar^ * Pentru autorități și institutiuni. 1000 Lei DIRECTOR­II. GEORGESCUJ Libertatea și abuzul viclean O însușire de distincție care străbate și dă caracter cuvântării­­program a d-lui Gh. Tătărăscu, este și nota de sinceritate directă, fermă și fără eufemisme. Ea re­flectează prestigii și convinge. Și dacă purcede din însăși fi­rea premierului român,­­ apoi și momentul actual în toate datele și esențialitatea lui, o reclama stăruitor. Pentru că noi n’avem nimic de ascuns. Nici înlăuntrul țării, nici in afară. Iar deslegarea libertăților e­­nunțate, dovedesc o justă diag­nosticare a realităților politice, politice, fără îndoială. Dar tot așa,­­ și lucrul trebuește spus franc, tenace și prevenitor, vigi­lența de discernământ va fi de pus în gardă, în fața insidioaselor încercări de reeditare a desmățu­­lu­i propagandelor streine care ne-au minat vrăjmășește în neu­tralitatea războiului trecut, și carii au început să ne dea semne și azi Pentru abu­zl acestor libertăți, cari privesc siguranța noastră de stat­ — atenție și ecarisaj. ; : BUCUREȘTI fI­ | ) " ~ -------—_ Telefon 5.70.88 __________________________________|_________________| In străinătate. Prețul dublu. Ce este Mitropolia Moldovei Alegerea de ieri a unui nou Mitropolit al Moldovei face pe cîțiva dintre noi cari cu­nosc și ce este Moldova și ce a fost în trecutul ei Scaunul metropolitan al ei să se gîndeas­­că la figurile care au trecut timp de o sută de ani în acest loc de veche glorie și de mare vază a neamului. Ultimul Mitropolit adevărat al Moldovei a fost Veniamin Costachi. El înfrunia toate condițiile care se cer de la căpetenia, nu numai a clerului, dar, sufletește, a întregii lumi credincioase din această sfîntă Moldovă. Era boier, mîndru instinctiv, cu toată smerenia vorbelor și gesturilor sale, de această origine. Era un cărturar nu de meserie, ci de voca­ție, de nebiruită aplecare, străină de diplome și de situații în învățămînt. Era un călugăr, un strict călugăr de la început, un paisian închinat numai lui Dumnezeu, un dăruitor generos al săracilor. Era, politicește, unul din aceia cari, la orice neînțelegere cu puterile lumii, pu­nea cîrja pe masă și lua drumul chiliei sale. După el, ce? Slabul Sofronie, boierul francizat Calinic Miclescu. Simplul monah Iosif Naniescu. Apoi trufașul politician Partenie. După aceia acel sărac cu sufletul, în­ ciuda învățăturii de la Cernăuți, care a fost Pimen. Să ne oprim aici. Profesorul Mihălcescu apare ca Mitropolitul Irineu. Om de mare cultură occidentală, germană, protestantă. Colaborator al Ministeriului Marghiloman. Buzoian cu toate legatu­rile sale în această parte a țării. Glasuri tainice îl vor întîmpina la Iași. Ele cer Mitropolia cum a fost. IV. IORGA NU SI VISELE DUȘMANII NOȘTRI . ACEASTA JARA E TARE. TARE IN SUFLETUL EI. N. IORGA OCTAV ANGHELUȚA ȘI ALȚII (MEDALIOANE PLASTICE) Moldovean,... cu o sensibilitate deosebită — nu numai a re­tinei, hărăzită să prindă frumosul din natură, și să-l eternizeze pe paletă, ci mai ales a sufletului său ales, și a bunătății ce cap­tivează. H ghicești pe om și părinte, după accentele neasemuite pe care l-a pus încântarea prin culori a celui mai drag copil al său, Geta — prins în atâtea tablouri desăvârșite, vom cita doar câteva — numerile : 40, 42, 33, 29, 27 etc. PORTRETIST — in adevăratul sens al cuvântului d. Angheluță, prezintă unele pânze ce te rețin locului — cum sunt bunăoară , atât de veridicul por­tret al d-lui Prof. Dr. Hortolomei — ministrul Sănătății, al d-nei Marieta Anca, prof. Octav Halanga, Irinel Necșești și a simpati­cului secretar general dela Salon, I. Pașa, — dar mai ales : tata (nr. 41) și d-na Vântu (n. 6), portrete — cu copilul. Văraticul e cântat în fel și chip vr’o 15 pânze uleiuri și alte 10 aquarele desene, — iar poezia plaiurilor moldovene, cu dumbrăvi, ulicioare și amurguri unice, sunt văzute de acel sensitiv care le și intitu­lează atât de poetic, desmerdându-le și cochetând cu ele. Florile își au locșorul bine distinct în glastra d-lui Angheluță — cum le vezi în nr. 35, 36, 39, margarete (38) și nr. 44, iar fructe în nr. 45. Aquarelele și desenurile, ce vădesc o tehnică matură și desen sigur, adaugă la aspectele din Valea Bistriței și a Văratecului și peisagii desprinse din Paris (Sena, Notre Dame, 54 și 55), Am­sterdam (56), — precum și studii dintr-un inspirat album. c. C. rD. VICTOR ANTONESCU, preșe­dintele comisiunei afacerilor străine, D-lor senatori și d-lor deputați, fiindcă d. profesor Iorga și-a expri­mat dorința de a vorbi într-o șe­dință următoare sau în ședința de astăzi și fiindcă știut este că atât Senatul cât și Camera, sunt tot­deauna doritoare să asculte o fru­moasă cuvântare și reflexiile d-lui profesor Nicolae Iorga, cred că este bi­ne, decât să amânăm pentru altă ședință, să ascultăm pe d. profesor Iorga și să-i dăm posibilitate să ne împărtășească gândurile patriotice care îl însuflețesc în orice moment. D. Profesor N. IORGA : Dom­nule președinte, d-lor miniștri și domnilor. Mulțumesc președinte­lui nostru și șefului guvernului, care au crezut că este bine să se adaoge, în continuarea acestei ședințe, acele câteva păreri, cari, fără îndoială, nu sunt împotriva unei politici pe care, nu numai că am aprobat-o totdeauna, dar am fost, in calitatea mea de Con­silier Regal, unul din participan­ții la luarea acestor hotăriri. Totdeauna mă voi mândri de a fi luat parte la două Consilii de Coroană ale căror rezultate sunt astăzi basa politicii noastre exter­ne și care ar fi putut să fie comu­nicate, într’o anumită formă, Și țării, mai larg decât printr’o sim­plă formulă. La jumătatea lui Martie, sub anumite amenințări, și pot să a­­daog că, dacă am înțeles bine, erau în public și câteva păreri di­vergente, s’a luat hotărirea de a ne apăra împotriva oricui s’ar atinge de sfântul nostru teritoriu (Aplauze). Dacă se gândește cineva, care erau împrejurările de atunci, va înțelege care a fost eroismul ace­­tei hotăriri. Sunt sigur că în momentul de față oastea românească este în stare să facă față oricărei pri­mejdii. In momentul acela însă, nu era cu desăvârșire așa. Și ho­­tărîrea care s’a luat atuncea a avut într’însa tot caracterul no­bil al înfruntării și a celor mai grozave jertfe. Și în Septembrie, când anu­mite sentimente ale cîte unuia din noi, ca mine, ne îndreptau poate în alte direcții, am știut să înăbuș aceste sentimente și dându-mi samă de situația în care se găsește țara noastră, de ceea ce se află dincolo, nu ași zice de toate hotarel­e noastre, dar de cele mai multe dintre ho­tarele noastre, ne-am oprit la hotărirea de neutralitate Dar îmi va permite ministrul de externe să adaug elementele de definiție, care s’au stabilit a­­tunci: această neutralitate tre­­bue să fie onestă și perfectă față de om­­și cine. Rog pe aceia care guvernează țara astăzi să facă în așa fel în­cât neutralitatea să fie observată nu numai de oamenii politiei in toate atitudinile și in toate ac­țiunile lor, dar și de o parte din presă, care aproape zilnic, trece, din motive pe care le cunosc, dar nu vreau să le spun, dincolo de marginile pe care le impune neutralitatea noastră. (Aplauze). Să faceți să înceteze de acum înainte articolele cu multe înțe­lesuri, ilustrațiile care sunt alese de multe ori de aiurea decât dela noi și care contribue să creeze României, acolo unde a avut tot­deauna prieteni și un­de trebue să găsim totdeauna aceiași priete­nie, o atmosferă defavorabilă in­tereselor ei. Aveți o cenzură. Exercitați-o ! Faceți din toți domnii aceștia ne­utri desăvârșiți. Dacă nu putem să exprimăm anumite sentimen­te, cel puțin alte sentimente să nu-și găsească necontenit expre­sia în presa românească. Și, în aceiași ședință, când a fost să se fixeze definiția neutra­lității noastre, am mai adaos un lucru , această neutralitate să fie de așa natură încât la negocia­­țiile de pace să regăsim, prin pur­tarea noastră, acelea­și prietenii care ne-au ajutat să întemeiem Statul român în hotarele sale de astăzi. (Aplauze). Nu este o indiscreție să fi făcut cunoscută această părere, apro­bată de toți Consilierii Regali și de guvernul țării, din care astăzi ministrul de Externe este condu­cătorul politicei noastre, din feri­cire permanent. Dar iată ce voiam să adaog, și nu văd nici în acele câteva cu­vinte care vor urma nici o jignire a intereselor pe care ministrul de Externe trebuia să le exprime, dar noi avem dreptul, fără a atin­ge interesele României, să măr­turisim și unele sentimente pe care, dacă nu le-am avea, ne-am dezonora și, dacă nu le-am mani­festa, am fi niște lași. EVENIMENTELE DIN POLONIA La hotarele noastre s’a întâmplat o mare tragedie. Nu cercetez moti­vele, nu am să apăr pe nimeni și nu este rostul meu, nu este rostul Ro­mâniei să exprim o judecată. Acolo e un popor a cărui soartă a fost le­gată secole întregi de soarta vechii Românii, vechei mele Moldove. Îm­preună am stat zid de apărare îm­potriva unei primejdii de năvălire, pe care de sigur că nu o r­eprezint­a Statul național turcesc, ca astăzi, ci care era a Statului Otoman de ca­racter imperialist de altă dată. Cu Polonii am stat pe același front din veac în veac și când s’a reîntemeiat Polonia să nu uităm că adăpostul de astăzi al Polonilor nu este cel dintâiu, că orice nenorocire a Poloniei a deschis larg porțile Ro­mâniei, cum și trebuie să fie. Când s’a întemeiat din nou Polonia, noi ne-am simțit mai puternici decât înainte. Și acum, când această mare nenorocire națională s’a abătut, putem să spunem aici că ne doare, și putem să spunem aici, de la locul unde vorbesc, fără a primejdui in­teresele României, putem să spunem că nădejdea noastră este că orice drept național va fi fost jianit , să-și găsească deplina lui răsplătire, și eu îmi păstrez credința mea, că națiunile, prin orice ar trece, învie. Și avem dreptul să o spunem noi, cari am fost călcați în picioarele tuturora, dar am înviat și vii stăm în apărarea dreptului nostru. (A­­plauze puternice). UN GEST GENEROS PE CARE NU TREBUIE SA-L UITAM Ași vrea pe lângă aceasta să a­­mintesc un lucru pe care nu trebue să-l uităm. Fără să cerem nimic și fără să oferim nimic, Franța și An­glia au garantat hotarele României. Este adevărat? Este! E un gest așa de generos, încât niciodată, ori­ce s’ar întâmpla, noi nu putem să ui­tăm ceea ce ni s’a dat din inima largă a acelora dintre cari o parte sunt frații noștri de sânge și sunt frații noștri de gândire în ce pri­vește marile probleme ale lumii. In același timp, în neutralita­tea noastră și în credința că multe direcții de azi vor fi trecă­toare, cred că trebuie exprimată în această zi profunda credință că dreptul național nu va ieși, din această tragedie mondială, desființat. Ar fi o atingere adusă umanității întregi și civilizației pe care ea a creat-o. Și, dacă în­­tr’un loc dreptul național este suprimat, oricine represintă acel drept național trebue să se simtă jignit în înseși sentimen­tele care-l leagă de țara și de națiunea sa. (Aplauze prelun­gite). Dacă la sfârșitul acestui răz­­boiu toți ar termina cu credința că pe nimic nu se poate înte­meia noua Europă decât pe re­cunoașterea libertății națiunilor de a-și întemeia și de a-și păstra Statul, bucuros ași fi că din nou, ca odinioară, acum câțiva ani, toată lumea ar crede așa. Toată lumea până și Germania a carii operă de unitate națională a fost așa de lungă, așa de grea, unită cu suferințe și cu sacrificii fără (Continuare în pagina II-a) «******** Ați văzut de unde a venit im­perialismul lui Ludovic al XIV- lea, că această așa de inte­resantă personalitate istorică da­­torește tendințele sale de a în­tinde marginele teritoriului francez, nu unei singure cause, ci mai multora și am încercat să stabilesc o legătură între Monarhia spaniolă a lui Filip al II-lea și între Monarhia fran­­ceză a lui Ludovic al XIV-lea, și cred că v’am dovedit că, tocmai din causa acestei legături cu re­gele Spaniei, Ludovic al XIV-lea nu este pe linia regilor francezi. Linia aceasta avea alt caracter, și nu numai că ea este între­ruptă prin Ludovic al XIV-lea, dar ea nu va mai fi nic­odată reluată. Nu mai vorbesc de regii francezi moderni, cari vin din altceva și în cari intră totuși ceva din spiritul Revoluției franceze, ci de cei doi urmași până la Revoluție, cel din urmă­ fiind martor al ei, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XV-lea, cari sânt pe linia deviată, de­raiată a regalității francese. Tendințile acestea către o do­minație europeană nu se întâl­nesc la dânșii; ele au încetat cu Ludovic al XIV-lea, poate toc­mai din cauză că influența spa­niolă, care îndeamnă către im­perialism, dacă se exercită asu­pra lui Ludovic al XIV-lea, nu poate continua să se exercite asupra celorlalți. Monarhia franceză este ames­tecată de acum într-o mulțime de războaie, care sunt mai mult de echilibru european. Echili­brul european nu putuse să do­mine politica lui Ludovic al XIV-lea, dar de la el înainte regii Franciei, ca și ceilalți su­verani contemporani, se referă cu mai multă sau mai puțină sinceritate, la această doctrină, după care toate Statele așezate în anume hotare la 1648 trebuie să se păstreze în proporțiile fixate atunci. Atunci, se pune întrebarea: dacă Ludovic al XV-lea, din lip­să de energie, din dispreț față de ceia ce pentru alții putea să fie un obiect de ambiție, dacă Ludovic al XVI-lea, din cauza dificultăților pe care le oferă epoca sa de reforme, ca și din causa tragediei care l-a prins așa de repede și l-a dus la eșa­fod, nu reprezintă tendința imperialistă în secolul al XVIII- lea, acest secol are sau ba în el însuși elemente care să poată servi pe urmă la forma specială de imperialism care se întâlne­ște de la o vreme în epoca Re­voluției franceze și care se în­trupează la capătul Revoluției în continuatorul și întregitorul, consolidatorul operei, care este Napoleon I-iu ? Trebuie să răspundem că ten­dințele imperialiste n’au lipsit secolului XVIII-lea, dar ele plea­­­­că de aiurea. Nu vin din imita­­­­ția imperialismului habsburgic,­­ din Spania ca și din Imperiu, i din tradiția creată de Carol­­ Quintul și care a trecut la Lu­­­dovic al XIV-lea, ci dintr-un­­ motiv de caracter general, ce se­­ leagă de starea de spirit specia­­­­lă creată în Franța și din Fran­­­­ța întinsă în Europa chiar cu a­­ doua jumătate a secolului al XVII-lea. Raționalismul, care ajunge a pune stăpânire pe spi­rite în această vreme, este acela care, prin anumite consecințe ale lui, determină neputința de a se păstra în hotarele proprii a atâtora din suveranii Europei, în acest secol al „filosofiei“. Dar filosofia comandă în rândul întâia reforme „binefăcătoare” claselor fundamentale ale socie­tății, întemeiarea unui nou re­gim care să nu aibă nimic isto­ric și nimic religios, ce îndeamnă la prefaceri care erau de carac­ter material, pentru că este și un astfel de materialism în se­colul al XVIII-lea. Și, atunci, o altă întrebare se poate pune : cum totuși există tendințile acestea de întindere peste hotare, de anexare a pro­vinciilor străine, într’un secol care avea atâta de lucru în ce privește noua orânduire spriji­nită pe motive materiale și do­minată de concepția raționaliști care este caracteristică acestui timp ? Pentru aceasta, raționa­lismul trebuie urmărit de la în­ceput, ca să vedem ce este în el însuși și ce piedeci întâlnește în calea sa. Raționalismul pleacă de la Descartes, de la „Discursul asupra Metodei”, care a avut o influență așa de mare asupra jumătății a doua a secolului al XVII-lea. Descartes nu este un scriitor frances, el este Frances ca spirit în ce privește partea aceia esențială din spiritul po­porului frances care cuprinde logica, consecvența, urmărirea unor idei și continuarea unor acțiuni pe o anumită linie ; este ceva din burghesul frances în­­tr’însul, deși el nu făcea parte din burghesie, ci dintr’o nobi­lime mai modestă de provincie, dar tipul poporului frances in epoca modernă este burghesul. Francosul se poate recunoaște într’însul, cum se poate recu­noaște în adversarul lui mult su­perior, al cărui gând mergea mult mai sus, care vedea multi­lateral și era însuflețit de puter­nice sentimente religioase. Pas­cal, spirit matematic cum o ara­tă și invențiile lui în domeniul științific, dar tocmai prin spiri­tul matematic este legătura în­tre Pascal și Descartes, cu deo­sebirea că Pascal, peste metoda matematică, vede în lumea care o întrece ceia ce este dincolo de ținta ultimă a acestei activi­tăți logice, fiind pentru el mult mai important decât ceia ce a găsit în cale. Dar și unul și al­tul sunt represintanți tipici ai spiritului francez, care, chiar când este vorba de un escalada­­tor de ceruri cum a fost Pascal, de un căutător de mistere inso­lubile, rămâne legat de nota fundamentală a rasei. Dar, prin viața sa, Descartes, care a stat atâta vreme în Ță­rile de Jos, care a fost poftit de Cristina de Suedia și și-a ispră­vit zilele tocmai din cauza ace­stei călătorii obositoare față de vârsta și starea sa de sănătate, este represintantul spiritului eu­ropean în ce privește o anumită tendință a lui în momentul când gândește, scrie și exercită influența așa de puternică asu­pra societății. El este un „mare European“ și pregătirea lui la­tină, cunoștința limbii latine, întrebuințarea limbii latine sunt lucruri care arată că nu avem a face cu un gânditor aparținând unei singure națiuni și unui singur teritoriu, întrupând nu­mai acea națiune și fiind legat exclusiv de acest teritoriu. Fran­ța, pe care a servit-o ca ostaș, este pentru dânsul punctul de plecare, desigur și ceia ce i-o fi încălzit inima,a-0 fi stârnit de­votamentul, dar avem a face cu un om care cugetă pentru toată lumea, urmărind adevăruri ab­stracte care să aibă valoare pen­tru oricine, oriunde ar fi așe­zat și oricărei rase i-ar aparți­nea și, în afară de aceasta, el nu consideră raționalismul lui ca un punct de vedere și un mijloc de exemplificare, de caracter nu­mai filosofic și în afară de rea­litate, ci înțelege, ca toți oa­menii timpului acelui, — Pascal poate mai puțin decât alții, din cauza vieții lui scurte, stării lui de sănătate, isolării lui voite din motive religioase în relație cu Port-Royal — să fie un mânui­tor de realități. El a trăit în lume, a participat la viața lumii, a luptat alături de alții, a cău­tat să influențeze anumite per­sonalități conducătoare din a­­ceastă vreme. De aici a ieșit nu numai „Discursul asupra Meto­dei“, dar o întreagă operă a că­­rui influență a fost imensă. A­­vem a face cu cineva care se gândește la om, care întrebuin­țează mijloace ce sunt la înde­mâna oricărui om și care ținte­ște către scopuri care să fie în legătură cu luminarea umani­tății în genere. Prin aceasta el deschide un drum nou, care este în legătură și cu șirul de idei pe care le urmărim în cursul din acest an. , „ In secolul al XVII-lea, în care a trăit și a scris el, sunt două­­trei tendinți. Una din ele e în legătură cu acea generalitate umană, cu acea gândire comu­nă tuturor oamenilor, cu mij­loace care nu sânt numai ale u­­nora, ci ale tuturor și cu scopu­rile care, odată atinse, pot să ajute la ceia ce se considera pe atunci ca drumul lung al pro­gresului uman. Dar, pe lângă aceasta, mai sânt două alte ten­dinți, ■ dintre care una va fi întreruptă o bucată de vreme, rămânând să învie mai târziu și să exercite o înrâurire mult mai puternică asupra spiritel­oi, de cum o exercitase la început. In Ludovic al XIV-lea este, pe lân­gă imitatorul lui Filip al II-lea, care și el nu e decât continuato­rul împăraților bizantini prin­tr’o lungă transmisie care plea­că din fundul evului mediu și chiar din epoca romană, Suve­ranul după Biblie, acela care re­prezintă voința lui Dumnezeu, omul prin care lucrează Dum­nezeu, după ce Dumnezeu a co­­borît în sufletul lui anumite ele­mente, care nu sunt în sufletul altor oameni. Regii de acest tip continuă pe vechii regi din Iu­­deia și Israel, fiind unșii Dom­nului, după teoria pe care o în­tâlnim în Bossuet, care cuprin­de, în „Discursul despre Isto­ria universală”, și anumite e­­lemente în legătură cu desvol­­tarea ideilor imperialiste: Dum­nezeu lucrează asupra unei e­­poci, căci „omul se agită și Dumnezeu îl conduce“. Dar, pentru ca Dumnezeu să poată face dintr’o societate ceia ce vrea el, nu poate întrebuința pe toți regii unui timp, ci trebuie să­ se oprească asupra unuia care întrupează mai mult voin­ța divină. Marele realizator al voinței di­vine din secolul al XVII-lea este Ludovic al XIV-lea. Dacă el ia o provincie, fie și pe baza unor anumite pergamente și a unei anumite transmisiuni de drept, cei cari sunt cuceriți astfel pot să-l primească pentru că este voia lui Dumnezeu, ceia ce face el aparține părții reservate Ce­­sarului, numai cât: „Dați lui Dumnezeu ce este al lui Dum­nezeu și Cesarului ce este al Ce­sarului“, se transformă puțin : „Dați Cesarului și ceia ce dato­rați lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu n’are nevoie de par­tea care-i revine, decât numai atunci când ea se găsește în mâna Cesarului voit de el“. Dar tot odată mai este, la Ludo­vic al XIV-lea și ceva roman. Când e vorba de imperialism, de sigur că în imperialismul de a­­cum nu este nimic care să vie din Plutarh și din felul cum se înfățișa istoria romană pe vre­mea lui Rollin, dar pe vremea aceia felul cum se înțelegea Roma a contribuit foarte mult la această imposibilitate de a se mărgini un Suveran între hotarele moștenirii sale. Astfel și la Ludovic al XIV-lea, pe o vreme când Istoria romană era în program, e o influență a Ce­­sarilor de odinioară. August nu este pomenit dese­ori în scri­sul timpului, dar cu toate ace­stea și August era întrupat în personalitatea așa de cuprinză­toare a lui Ludovic al XIV-lea. Dar ceea ce domină e con­cepția universală, a Omului în sine și a Omului prin Om, care iese din raționalism. Evul me­diu a fost foarte dese­ori atacat, pângărit și scăzut, considerat Eri la Senat /WWWN­­ Câteva importante precizări ale d-lui consilier regal profesor N. Iorga Cuvăntarea d-lui prof. A. Iorga Istoria Universala WWWWWWWWAAWWwWWWWWWWN Originile imperialismului contemporan — Lecții la Universitate ale d-lui N. Iorga — — Lecția a V-a — /VI/SA/VI ca o epocă de ignoranță, și toa­tă lumea ar fi trebuit să fie foarte bucuroasă când a văzut că se mântuie o vreme așa de fatală pentru închipuitul pro­gres al omenirii. Dar nu numai că acum se recunosc meritele lui, ci, ici și colo, meritele aces­tea sunt și recompensate. Evul mediu nu s-a oprit în secolul al XV-lea, chiar în ce privește Franța, iar în unele țări el a trecut și peste al XVIII-lea și peste epoca Revoluției și se con­tinuă până în timpurile noa­stre. Astăzi se vorbește de țari­ to­talitare și­ de țări democratice. Așa-numitele țări democratice, dacă se uită cineva foarte atent la dânsele, arată un important element care vine din evul me­diu. Anglia este o țară medie­vală și până acum, în funda­mentele ei, în obișnuințile ei, și tocmai puterea Angliei vine din faptul că acest ev mediu, care avea mult mai multă vitalitate decât toate teoriile politice și sociale ale epocei noastre și de­cât toate formele de drept pe care pe urmă omenirea le-a îm­prumutat de la Romani, ba de­cât toate iluziile contemporane, însuflețește și azi Anglia într’o stăpânire mondială care nu are de loc caracter modern și con­temporan. Legătura Dominica­nelor cu Metropola sunt de un caracter care este cu totul ne­­inteligibil pentru persoanele care n’au făcut studii ele ev mediu. Dacă trece cineva de Paris, care e dominat de ideile Revoluției franceze, de ideile napoleoniene, pe care și adversarii regimului republican le au în fundul su­fletelor lor, daca trece cineva dincolo de această formă și de orașul care o cuprinde și ex­primă mai bine, pentru a du­ce în provincie, provincia tră­iește și astăzi cum trăia pe la 1539 și în obișnuințile popu­lației de acolo întâlnește lucruri foarte familiare istoricului care a umblat prin cronicile și do­cumentele medievale. Nu este aici locul să vă înfățișez mai pe larg probele pe care se sprijină felul acesta de a vedea lucrurile. Dar raționalismul este una și toate obișnuințile acestea din e­­vul mediu, ca­­ și toată autorita­tea care vine din Roma de odi­nioară, ca și toate binecuvântăr­­ile resultând din ungerea cu mirul sfânt, așa cum fusese unși odinioară Saul și David, toate sunt altceva. Raționalismul este în conflict cu ele toate; el tre­buie să se lupte cu ele, ca să ca­pete o biruință pe care și-a că­pătat-o și de unde a resultat, în secolul al XVIII-lea, anumite porniri către înlăturarea hota­relor, către constituirea unor State mai mari, fără să se în­trebe totdeauna mărturia docu­mentară și criteriul de Drept, ci numai prin faptul că dispune (Continuare în pagina II-a) Copiii noștri, oamenii noștri maturi, trebuie să se simtă strâns legați prin numerose și puternice rădăcini de patria lor românească, cu tot cu ea deosebit, original, cu tempera­­meniul ei propriu, cu istoria ei, cu legendele ei. M. S. REGELE CAROL 11 c

Next