Neamul Românesc, decembrie 1939 (Anul 34, nr. 265-286)
1939-12-01 / nr. 265
Anul XXXIV Nr. 265 ■VMMmC Dir. d-nte R 9. 9. Hr. SM91/MS. FONDATOR Șl PROPRIETAR N. lORGAI Vineri 1 Decembrie 1939 O redacția ȘI ADMINISTRAȚIA I . —— — Ct Or T* in r J I I Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Lei stniciä SFT. IONICA No. 4 (ctÄj) i #511 S Ab0f1dment6 / Inar^ * Pentru autorități și institutiuni. 1000 Lei DIRECTORII. GEORGESCUJ Libertatea și abuzul viclean O însușire de distincție care străbate și dă caracter cuvântăriiprogram a d-lui Gh. Tătărăscu, este și nota de sinceritate directă, fermă și fără eufemisme. Ea reflectează prestigii și convinge. Și dacă purcede din însăși firea premierului român, apoi și momentul actual în toate datele și esențialitatea lui, o reclama stăruitor. Pentru că noi n’avem nimic de ascuns. Nici înlăuntrul țării, nici in afară. Iar deslegarea libertăților enunțate, dovedesc o justă diagnosticare a realităților politice, politice, fără îndoială. Dar tot așa, și lucrul trebuește spus franc, tenace și prevenitor, vigilența de discernământ va fi de pus în gardă, în fața insidioaselor încercări de reeditare a desmățului propagandelor streine care ne-au minat vrăjmășește în neutralitatea războiului trecut, și carii au început să ne dea semne și azi Pentru abuzl acestor libertăți, cari privesc siguranța noastră de stat — atenție și ecarisaj. ; : BUCUREȘTI fI | ) " ~ -------—_ Telefon 5.70.88 __________________________________|_________________| In străinătate. Prețul dublu. Ce este Mitropolia Moldovei Alegerea de ieri a unui nou Mitropolit al Moldovei face pe cîțiva dintre noi cari cunosc și ce este Moldova și ce a fost în trecutul ei Scaunul metropolitan al ei să se gîndească la figurile care au trecut timp de o sută de ani în acest loc de veche glorie și de mare vază a neamului. Ultimul Mitropolit adevărat al Moldovei a fost Veniamin Costachi. El înfrunia toate condițiile care se cer de la căpetenia, nu numai a clerului, dar, sufletește, a întregii lumi credincioase din această sfîntă Moldovă. Era boier, mîndru instinctiv, cu toată smerenia vorbelor și gesturilor sale, de această origine. Era un cărturar nu de meserie, ci de vocație, de nebiruită aplecare, străină de diplome și de situații în învățămînt. Era un călugăr, un strict călugăr de la început, un paisian închinat numai lui Dumnezeu, un dăruitor generos al săracilor. Era, politicește, unul din aceia cari, la orice neînțelegere cu puterile lumii, punea cîrja pe masă și lua drumul chiliei sale. După el, ce? Slabul Sofronie, boierul francizat Calinic Miclescu. Simplul monah Iosif Naniescu. Apoi trufașul politician Partenie. După aceia acel sărac cu sufletul, în ciuda învățăturii de la Cernăuți, care a fost Pimen. Să ne oprim aici. Profesorul Mihălcescu apare ca Mitropolitul Irineu. Om de mare cultură occidentală, germană, protestantă. Colaborator al Ministeriului Marghiloman. Buzoian cu toate legaturile sale în această parte a țării. Glasuri tainice îl vor întîmpina la Iași. Ele cer Mitropolia cum a fost. IV. IORGA NU SI VISELE DUȘMANII NOȘTRI . ACEASTA JARA E TARE. TARE IN SUFLETUL EI. N. IORGA OCTAV ANGHELUȚA ȘI ALȚII (MEDALIOANE PLASTICE) Moldovean,... cu o sensibilitate deosebită — nu numai a retinei, hărăzită să prindă frumosul din natură, și să-l eternizeze pe paletă, ci mai ales a sufletului său ales, și a bunătății ce captivează. H ghicești pe om și părinte, după accentele neasemuite pe care l-a pus încântarea prin culori a celui mai drag copil al său, Geta — prins în atâtea tablouri desăvârșite, vom cita doar câteva — numerile : 40, 42, 33, 29, 27 etc. PORTRETIST — in adevăratul sens al cuvântului d. Angheluță, prezintă unele pânze ce te rețin locului — cum sunt bunăoară , atât de veridicul portret al d-lui Prof. Dr. Hortolomei — ministrul Sănătății, al d-nei Marieta Anca, prof. Octav Halanga, Irinel Necșești și a simpaticului secretar general dela Salon, I. Pașa, — dar mai ales : tata (nr. 41) și d-na Vântu (n. 6), portrete — cu copilul. Văraticul e cântat în fel și chip vr’o 15 pânze uleiuri și alte 10 aquarele desene, — iar poezia plaiurilor moldovene, cu dumbrăvi, ulicioare și amurguri unice, sunt văzute de acel sensitiv care le și intitulează atât de poetic, desmerdându-le și cochetând cu ele. Florile își au locșorul bine distinct în glastra d-lui Angheluță — cum le vezi în nr. 35, 36, 39, margarete (38) și nr. 44, iar fructe în nr. 45. Aquarelele și desenurile, ce vădesc o tehnică matură și desen sigur, adaugă la aspectele din Valea Bistriței și a Văratecului și peisagii desprinse din Paris (Sena, Notre Dame, 54 și 55), Amsterdam (56), — precum și studii dintr-un inspirat album. c. C. rD. VICTOR ANTONESCU, președintele comisiunei afacerilor străine, D-lor senatori și d-lor deputați, fiindcă d. profesor Iorga și-a exprimat dorința de a vorbi într-o ședință următoare sau în ședința de astăzi și fiindcă știut este că atât Senatul cât și Camera, sunt totdeauna doritoare să asculte o frumoasă cuvântare și reflexiile d-lui profesor Nicolae Iorga, cred că este bine, decât să amânăm pentru altă ședință, să ascultăm pe d. profesor Iorga și să-i dăm posibilitate să ne împărtășească gândurile patriotice care îl însuflețesc în orice moment. D. Profesor N. IORGA : Domnule președinte, d-lor miniștri și domnilor. Mulțumesc președintelui nostru și șefului guvernului, care au crezut că este bine să se adaoge, în continuarea acestei ședințe, acele câteva păreri, cari, fără îndoială, nu sunt împotriva unei politici pe care, nu numai că am aprobat-o totdeauna, dar am fost, in calitatea mea de Consilier Regal, unul din participanții la luarea acestor hotăriri. Totdeauna mă voi mândri de a fi luat parte la două Consilii de Coroană ale căror rezultate sunt astăzi basa politicii noastre externe și care ar fi putut să fie comunicate, într’o anumită formă, Și țării, mai larg decât printr’o simplă formulă. La jumătatea lui Martie, sub anumite amenințări, și pot să adaog că, dacă am înțeles bine, erau în public și câteva păreri divergente, s’a luat hotărirea de a ne apăra împotriva oricui s’ar atinge de sfântul nostru teritoriu (Aplauze). Dacă se gândește cineva, care erau împrejurările de atunci, va înțelege care a fost eroismul acetei hotăriri. Sunt sigur că în momentul de față oastea românească este în stare să facă față oricărei primejdii. In momentul acela însă, nu era cu desăvârșire așa. Și hotărîrea care s’a luat atuncea a avut într’însa tot caracterul nobil al înfruntării și a celor mai grozave jertfe. Și în Septembrie, când anumite sentimente ale cîte unuia din noi, ca mine, ne îndreptau poate în alte direcții, am știut să înăbuș aceste sentimente și dându-mi samă de situația în care se găsește țara noastră, de ceea ce se află dincolo, nu ași zice de toate hotarele noastre, dar de cele mai multe dintre hotarele noastre, ne-am oprit la hotărirea de neutralitate Dar îmi va permite ministrul de externe să adaug elementele de definiție, care s’au stabilit atunci: această neutralitate trebue să fie onestă și perfectă față de omși cine. Rog pe aceia care guvernează țara astăzi să facă în așa fel încât neutralitatea să fie observată nu numai de oamenii politiei in toate atitudinile și in toate acțiunile lor, dar și de o parte din presă, care aproape zilnic, trece, din motive pe care le cunosc, dar nu vreau să le spun, dincolo de marginile pe care le impune neutralitatea noastră. (Aplauze). Să faceți să înceteze de acum înainte articolele cu multe înțelesuri, ilustrațiile care sunt alese de multe ori de aiurea decât dela noi și care contribue să creeze României, acolo unde a avut totdeauna prieteni și unde trebue să găsim totdeauna aceiași prietenie, o atmosferă defavorabilă intereselor ei. Aveți o cenzură. Exercitați-o ! Faceți din toți domnii aceștia neutri desăvârșiți. Dacă nu putem să exprimăm anumite sentimente, cel puțin alte sentimente să nu-și găsească necontenit expresia în presa românească. Și, în aceiași ședință, când a fost să se fixeze definiția neutralității noastre, am mai adaos un lucru , această neutralitate să fie de așa natură încât la negociațiile de pace să regăsim, prin purtarea noastră, aceleași prietenii care ne-au ajutat să întemeiem Statul român în hotarele sale de astăzi. (Aplauze). Nu este o indiscreție să fi făcut cunoscută această părere, aprobată de toți Consilierii Regali și de guvernul țării, din care astăzi ministrul de Externe este conducătorul politicei noastre, din fericire permanent. Dar iată ce voiam să adaog, și nu văd nici în acele câteva cuvinte care vor urma nici o jignire a intereselor pe care ministrul de Externe trebuia să le exprime, dar noi avem dreptul, fără a atinge interesele României, să mărturisim și unele sentimente pe care, dacă nu le-am avea, ne-am dezonora și, dacă nu le-am manifesta, am fi niște lași. EVENIMENTELE DIN POLONIA La hotarele noastre s’a întâmplat o mare tragedie. Nu cercetez motivele, nu am să apăr pe nimeni și nu este rostul meu, nu este rostul României să exprim o judecată. Acolo e un popor a cărui soartă a fost legată secole întregi de soarta vechii Românii, vechei mele Moldove. Împreună am stat zid de apărare împotriva unei primejdii de năvălire, pe care de sigur că nu o reprezinta Statul național turcesc, ca astăzi, ci care era a Statului Otoman de caracter imperialist de altă dată. Cu Polonii am stat pe același front din veac în veac și când s’a reîntemeiat Polonia să nu uităm că adăpostul de astăzi al Polonilor nu este cel dintâiu, că orice nenorocire a Poloniei a deschis larg porțile României, cum și trebuie să fie. Când s’a întemeiat din nou Polonia, noi ne-am simțit mai puternici decât înainte. Și acum, când această mare nenorocire națională s’a abătut, putem să spunem aici că ne doare, și putem să spunem aici, de la locul unde vorbesc, fără a primejdui interesele României, putem să spunem că nădejdea noastră este că orice drept național va fi fost jianit , să-și găsească deplina lui răsplătire, și eu îmi păstrez credința mea, că națiunile, prin orice ar trece, învie. Și avem dreptul să o spunem noi, cari am fost călcați în picioarele tuturora, dar am înviat și vii stăm în apărarea dreptului nostru. (Aplauze puternice). UN GEST GENEROS PE CARE NU TREBUIE SA-L UITAM Ași vrea pe lângă aceasta să amintesc un lucru pe care nu trebue să-l uităm. Fără să cerem nimic și fără să oferim nimic, Franța și Anglia au garantat hotarele României. Este adevărat? Este! E un gest așa de generos, încât niciodată, orice s’ar întâmpla, noi nu putem să uităm ceea ce ni s’a dat din inima largă a acelora dintre cari o parte sunt frații noștri de sânge și sunt frații noștri de gândire în ce privește marile probleme ale lumii. In același timp, în neutralitatea noastră și în credința că multe direcții de azi vor fi trecătoare, cred că trebuie exprimată în această zi profunda credință că dreptul național nu va ieși, din această tragedie mondială, desființat. Ar fi o atingere adusă umanității întregi și civilizației pe care ea a creat-o. Și, dacă într’un loc dreptul național este suprimat, oricine represintă acel drept național trebue să se simtă jignit în înseși sentimentele care-l leagă de țara și de națiunea sa. (Aplauze prelungite). Dacă la sfârșitul acestui războiu toți ar termina cu credința că pe nimic nu se poate întemeia noua Europă decât pe recunoașterea libertății națiunilor de a-și întemeia și de a-și păstra Statul, bucuros ași fi că din nou, ca odinioară, acum câțiva ani, toată lumea ar crede așa. Toată lumea până și Germania a carii operă de unitate națională a fost așa de lungă, așa de grea, unită cu suferințe și cu sacrificii fără (Continuare în pagina II-a) «******** Ați văzut de unde a venit imperialismul lui Ludovic al XIV- lea, că această așa de interesantă personalitate istorică datorește tendințele sale de a întinde marginele teritoriului francez, nu unei singure cause, ci mai multora și am încercat să stabilesc o legătură între Monarhia spaniolă a lui Filip al II-lea și între Monarhia franceză a lui Ludovic al XIV-lea, și cred că v’am dovedit că, tocmai din causa acestei legături cu regele Spaniei, Ludovic al XIV-lea nu este pe linia regilor francezi. Linia aceasta avea alt caracter, și nu numai că ea este întreruptă prin Ludovic al XIV-lea, dar ea nu va mai fi nicodată reluată. Nu mai vorbesc de regii francezi moderni, cari vin din altceva și în cari intră totuși ceva din spiritul Revoluției franceze, ci de cei doi urmași până la Revoluție, cel din urmă fiind martor al ei, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XV-lea, cari sânt pe linia deviată, deraiată a regalității francese. Tendințile acestea către o dominație europeană nu se întâlnesc la dânșii; ele au încetat cu Ludovic al XIV-lea, poate tocmai din cauză că influența spaniolă, care îndeamnă către imperialism, dacă se exercită asupra lui Ludovic al XIV-lea, nu poate continua să se exercite asupra celorlalți. Monarhia franceză este amestecată de acum într-o mulțime de războaie, care sunt mai mult de echilibru european. Echilibrul european nu putuse să domine politica lui Ludovic al XIV-lea, dar de la el înainte regii Franciei, ca și ceilalți suverani contemporani, se referă cu mai multă sau mai puțină sinceritate, la această doctrină, după care toate Statele așezate în anume hotare la 1648 trebuie să se păstreze în proporțiile fixate atunci. Atunci, se pune întrebarea: dacă Ludovic al XV-lea, din lipsă de energie, din dispreț față de ceia ce pentru alții putea să fie un obiect de ambiție, dacă Ludovic al XVI-lea, din cauza dificultăților pe care le oferă epoca sa de reforme, ca și din causa tragediei care l-a prins așa de repede și l-a dus la eșafod, nu reprezintă tendința imperialistă în secolul al XVIII- lea, acest secol are sau ba în el însuși elemente care să poată servi pe urmă la forma specială de imperialism care se întâlnește de la o vreme în epoca Revoluției franceze și care se întrupează la capătul Revoluției în continuatorul și întregitorul, consolidatorul operei, care este Napoleon I-iu ? Trebuie să răspundem că tendințele imperialiste n’au lipsit secolului XVIII-lea, dar ele pleacă de aiurea. Nu vin din imitația imperialismului habsburgic, din Spania ca și din Imperiu, i din tradiția creată de Carol Quintul și care a trecut la Ludovic al XIV-lea, ci dintr-un motiv de caracter general, ce se leagă de starea de spirit specială creată în Franța și din Franța întinsă în Europa chiar cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Raționalismul, care ajunge a pune stăpânire pe spirite în această vreme, este acela care, prin anumite consecințe ale lui, determină neputința de a se păstra în hotarele proprii a atâtora din suveranii Europei, în acest secol al „filosofiei“. Dar filosofia comandă în rândul întâia reforme „binefăcătoare” claselor fundamentale ale societății, întemeiarea unui nou regim care să nu aibă nimic istoric și nimic religios, ce îndeamnă la prefaceri care erau de caracter material, pentru că este și un astfel de materialism în secolul al XVIII-lea. Și, atunci, o altă întrebare se poate pune : cum totuși există tendințile acestea de întindere peste hotare, de anexare a provinciilor străine, într’un secol care avea atâta de lucru în ce privește noua orânduire sprijinită pe motive materiale și dominată de concepția raționaliști care este caracteristică acestui timp ? Pentru aceasta, raționalismul trebuie urmărit de la început, ca să vedem ce este în el însuși și ce piedeci întâlnește în calea sa. Raționalismul pleacă de la Descartes, de la „Discursul asupra Metodei”, care a avut o influență așa de mare asupra jumătății a doua a secolului al XVII-lea. Descartes nu este un scriitor frances, el este Frances ca spirit în ce privește partea aceia esențială din spiritul poporului frances care cuprinde logica, consecvența, urmărirea unor idei și continuarea unor acțiuni pe o anumită linie ; este ceva din burghesul frances într’însul, deși el nu făcea parte din burghesie, ci dintr’o nobilime mai modestă de provincie, dar tipul poporului frances in epoca modernă este burghesul. Francosul se poate recunoaște într’însul, cum se poate recunoaște în adversarul lui mult superior, al cărui gând mergea mult mai sus, care vedea multilateral și era însuflețit de puternice sentimente religioase. Pascal, spirit matematic cum o arată și invențiile lui în domeniul științific, dar tocmai prin spiritul matematic este legătura între Pascal și Descartes, cu deosebirea că Pascal, peste metoda matematică, vede în lumea care o întrece ceia ce este dincolo de ținta ultimă a acestei activități logice, fiind pentru el mult mai important decât ceia ce a găsit în cale. Dar și unul și altul sunt represintanți tipici ai spiritului francez, care, chiar când este vorba de un escaladator de ceruri cum a fost Pascal, de un căutător de mistere insolubile, rămâne legat de nota fundamentală a rasei. Dar, prin viața sa, Descartes, care a stat atâta vreme în Țările de Jos, care a fost poftit de Cristina de Suedia și și-a isprăvit zilele tocmai din cauza acestei călătorii obositoare față de vârsta și starea sa de sănătate, este represintantul spiritului european în ce privește o anumită tendință a lui în momentul când gândește, scrie și exercită influența așa de puternică asupra societății. El este un „mare European“ și pregătirea lui latină, cunoștința limbii latine, întrebuințarea limbii latine sunt lucruri care arată că nu avem a face cu un gânditor aparținând unei singure națiuni și unui singur teritoriu, întrupând numai acea națiune și fiind legat exclusiv de acest teritoriu. Franța, pe care a servit-o ca ostaș, este pentru dânsul punctul de plecare, desigur și ceia ce i-o fi încălzit inima,a-0 fi stârnit devotamentul, dar avem a face cu un om care cugetă pentru toată lumea, urmărind adevăruri abstracte care să aibă valoare pentru oricine, oriunde ar fi așezat și oricărei rase i-ar aparținea și, în afară de aceasta, el nu consideră raționalismul lui ca un punct de vedere și un mijloc de exemplificare, de caracter numai filosofic și în afară de realitate, ci înțelege, ca toți oamenii timpului acelui, — Pascal poate mai puțin decât alții, din cauza vieții lui scurte, stării lui de sănătate, isolării lui voite din motive religioase în relație cu Port-Royal — să fie un mânuitor de realități. El a trăit în lume, a participat la viața lumii, a luptat alături de alții, a căutat să influențeze anumite personalități conducătoare din această vreme. De aici a ieșit nu numai „Discursul asupra Metodei“, dar o întreagă operă a cărui influență a fost imensă. Avem a face cu cineva care se gândește la om, care întrebuințează mijloace ce sunt la îndemâna oricărui om și care țintește către scopuri care să fie în legătură cu luminarea umanității în genere. Prin aceasta el deschide un drum nou, care este în legătură și cu șirul de idei pe care le urmărim în cursul din acest an. , „ In secolul al XVII-lea, în care a trăit și a scris el, sunt douătrei tendinți. Una din ele e în legătură cu acea generalitate umană, cu acea gândire comună tuturor oamenilor, cu mijloace care nu sânt numai ale unora, ci ale tuturor și cu scopurile care, odată atinse, pot să ajute la ceia ce se considera pe atunci ca drumul lung al progresului uman. Dar, pe lângă aceasta, mai sânt două alte tendinți, ■ dintre care una va fi întreruptă o bucată de vreme, rămânând să învie mai târziu și să exercite o înrâurire mult mai puternică asupra spiriteloi, de cum o exercitase la început. In Ludovic al XIV-lea este, pe lângă imitatorul lui Filip al II-lea, care și el nu e decât continuatorul împăraților bizantini printr’o lungă transmisie care pleacă din fundul evului mediu și chiar din epoca romană, Suveranul după Biblie, acela care reprezintă voința lui Dumnezeu, omul prin care lucrează Dumnezeu, după ce Dumnezeu a coborît în sufletul lui anumite elemente, care nu sunt în sufletul altor oameni. Regii de acest tip continuă pe vechii regi din Iudeia și Israel, fiind unșii Domnului, după teoria pe care o întâlnim în Bossuet, care cuprinde, în „Discursul despre Istoria universală”, și anumite elemente în legătură cu desvoltarea ideilor imperialiste: Dumnezeu lucrează asupra unei epoci, căci „omul se agită și Dumnezeu îl conduce“. Dar, pentru ca Dumnezeu să poată face dintr’o societate ceia ce vrea el, nu poate întrebuința pe toți regii unui timp, ci trebuie să se oprească asupra unuia care întrupează mai mult voința divină. Marele realizator al voinței divine din secolul al XVII-lea este Ludovic al XIV-lea. Dacă el ia o provincie, fie și pe baza unor anumite pergamente și a unei anumite transmisiuni de drept, cei cari sunt cuceriți astfel pot să-l primească pentru că este voia lui Dumnezeu, ceia ce face el aparține părții reservate Cesarului, numai cât: „Dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și Cesarului ce este al Cesarului“, se transformă puțin : „Dați Cesarului și ceia ce datorați lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu n’are nevoie de partea care-i revine, decât numai atunci când ea se găsește în mâna Cesarului voit de el“. Dar tot odată mai este, la Ludovic al XIV-lea și ceva roman. Când e vorba de imperialism, de sigur că în imperialismul de acum nu este nimic care să vie din Plutarh și din felul cum se înfățișa istoria romană pe vremea lui Rollin, dar pe vremea aceia felul cum se înțelegea Roma a contribuit foarte mult la această imposibilitate de a se mărgini un Suveran între hotarele moștenirii sale. Astfel și la Ludovic al XIV-lea, pe o vreme când Istoria romană era în program, e o influență a Cesarilor de odinioară. August nu este pomenit deseori în scrisul timpului, dar cu toate acestea și August era întrupat în personalitatea așa de cuprinzătoare a lui Ludovic al XIV-lea. Dar ceea ce domină e concepția universală, a Omului în sine și a Omului prin Om, care iese din raționalism. Evul mediu a fost foarte deseori atacat, pângărit și scăzut, considerat Eri la Senat /WWWN Câteva importante precizări ale d-lui consilier regal profesor N. Iorga Cuvăntarea d-lui prof. A. Iorga Istoria Universala WWWWWWWWAAWWwWWWWWWWN Originile imperialismului contemporan — Lecții la Universitate ale d-lui N. Iorga — — Lecția a V-a — /VI/SA/VI ca o epocă de ignoranță, și toată lumea ar fi trebuit să fie foarte bucuroasă când a văzut că se mântuie o vreme așa de fatală pentru închipuitul progres al omenirii. Dar nu numai că acum se recunosc meritele lui, ci, ici și colo, meritele acestea sunt și recompensate. Evul mediu nu s-a oprit în secolul al XV-lea, chiar în ce privește Franța, iar în unele țări el a trecut și peste al XVIII-lea și peste epoca Revoluției și se continuă până în timpurile noastre. Astăzi se vorbește de țari totalitare și de țări democratice. Așa-numitele țări democratice, dacă se uită cineva foarte atent la dânsele, arată un important element care vine din evul mediu. Anglia este o țară medievală și până acum, în fundamentele ei, în obișnuințile ei, și tocmai puterea Angliei vine din faptul că acest ev mediu, care avea mult mai multă vitalitate decât toate teoriile politice și sociale ale epocei noastre și decât toate formele de drept pe care pe urmă omenirea le-a împrumutat de la Romani, ba decât toate iluziile contemporane, însuflețește și azi Anglia într’o stăpânire mondială care nu are de loc caracter modern și contemporan. Legătura Dominicanelor cu Metropola sunt de un caracter care este cu totul neinteligibil pentru persoanele care n’au făcut studii ele ev mediu. Dacă trece cineva de Paris, care e dominat de ideile Revoluției franceze, de ideile napoleoniene, pe care și adversarii regimului republican le au în fundul sufletelor lor, daca trece cineva dincolo de această formă și de orașul care o cuprinde și exprimă mai bine, pentru a duce în provincie, provincia trăiește și astăzi cum trăia pe la 1539 și în obișnuințile populației de acolo întâlnește lucruri foarte familiare istoricului care a umblat prin cronicile și documentele medievale. Nu este aici locul să vă înfățișez mai pe larg probele pe care se sprijină felul acesta de a vedea lucrurile. Dar raționalismul este una și toate obișnuințile acestea din evul mediu, ca și toată autoritatea care vine din Roma de odinioară, ca și toate binecuvântările resultând din ungerea cu mirul sfânt, așa cum fusese unși odinioară Saul și David, toate sunt altceva. Raționalismul este în conflict cu ele toate; el trebuie să se lupte cu ele, ca să capete o biruință pe care și-a căpătat-o și de unde a resultat, în secolul al XVIII-lea, anumite porniri către înlăturarea hotarelor, către constituirea unor State mai mari, fără să se întrebe totdeauna mărturia documentară și criteriul de Drept, ci numai prin faptul că dispune (Continuare în pagina II-a) Copiii noștri, oamenii noștri maturi, trebuie să se simtă strâns legați prin numerose și puternice rădăcini de patria lor românească, cu tot cu ea deosebit, original, cu temperameniul ei propriu, cu istoria ei, cu legendele ei. M. S. REGELE CAROL 11 c