Neamul Românesc, martie 1940 (Anul 35, nr. 49-74)

1940-03-01 / nr. 49

Acum câteva decenii liceul Louis le Grand Lui din Paris a fost teatrul unui­­ penibil scandal. Un elev in­tera­, revoltat de o nedreptate ima­­fișată sau reală, a provocat o ade­vărată rebeliune împotriva pedago­gilor institutului. Profesorii veniți să potolească agitația a­u fost primiți cu­ salve de perne, papuci și alte o­­biecte ce le aveau la îndemână re­belii. Ostilitățile erau conduse cu atâta măestrie de un elev din clasa superioară, încât în cele din urmă s'a recurs la intervenția poliției pentru a pune capăt revoluției. Strategul dormitorului bine­înțeles a fost eliminat nu numai din insti­tut, dar din toate liceele din Franța. Dacă nu izbucnea pe acele vre­muri rebeliunea de la liceul Louis le Grand, poate Franța avea astăzi sola un militar genial mai puțin și breșa mondială m­ar avea acum pri­­lejul să se ocupe de apropiata, „fur­­t­ună din Orient" — deoarece elevul m­are organiză rebeliunea n'a fost ■altul decât generalul Weygand de Azj. El a fost acela care eliminat Bin toate școlile superioare s'a in­verts­ín școala militară din Saint -Gys, îmbrățișând o carieră în care Rebeliunea și insubordonarea se pn­­depsește nu cu eliminare și cu m­oartea. Aci­la. Saint Gyr, revolu­­ț­ioner­ul de odinioară, a cunoscut ■disciplina militară, care i-a devenit a doua natură și principala preocu­­­pare a vieții sale. I PENTRU PRIMA OARA IN­I RUSIA ! După terminarea studiilor mili­tare, tânărul ofițer de cavalerie I Weygand iși fa­ce stagiul în regi­­­mentele de bazari și cuiraseri, este Insult apreciat și în cele din urmă e ■numit profesor al Școlii de ofițeri I de cavalerie de la Saumur. Farme­­­cul deosebit al persoanei sale îl face din scurt timp să devină cel mai iubit profesor al școalei, adorat de l­levi și mult apreciat de camarazi­­i superiori.­­­­ In 1913 intră in grațiile genera­­llului Joffre, care îl duce cu sine în ■misiune9, ce, o avea la Petrograd. Iici cunoaște Weygand pentru pri­­­m­a dată armata rusească, deocama ■dată in calitate de amic aliat, pen­­­tru ca în 1920 să o înfrunte ca unfc­­laric, comandant de oștire.­­ La izbucnirea războiului comandă s cuirasierii din Nancy, ln Septem­­­brie 1914, mareșalul Joffre îi nu­mește șeful Statului Major al Ar­­­matei IX-a, comandată de generalul IFoc. Timp de 9 ani cei doi mili­­tiari nu s'au mai despărțit, colabo­­­rând în cele mai fericite condițiuni.­­ Mareșalul Foch și generalul Wey­­ggand erau două firi cari se comple­­­tau fericit. Foch reprezenta voința­­ neînfrântă care nu cunoștea piedici,­­până când generalul Weygand, Icism și chibzuit, exercita un efect­­ binefăcător ori de câte ori expansivi­­­tatea șefului depășea limitele. Ra­­­­portul dintre cei doi comandanți se­­ poate asemăna cu acela dintre Hin­­­denburg și colaboratorul său gene­­­­ralul Ludendorf, cu deosebirea insă că în acest cuplu șeful reprezenta nota moderată, pe când Luden­dorf era acela care trăda înclinări dictatoriale și punea maximul de pasiune în toate actele sale. Când după experiențele nefaste, aliații s'au hotărît în Martie 191S să încredințeze conducerea războ­iului unui comandant unic, în frun­tea căruia a fost chemat mareșalul Foch, șef al Statului major a fost numit generalul Weygand. Colabora­rea lor amicală a continuat și după război. Șeful comisiunii militare in­teraliate care activa pe lângă con­ferința de pace era mareșalul Foch, iar secretar general nu putea fi de­cât prietenul lui, generalul Wey­­gand. VARȘOVIA... In 1920, generalul Weygand a primit cea mai delicată misiune din câte a avut, de care s'a achitat însă strălucit. Trupele roșii au atacat din trei părți Polonia, amenințând să pună capăt unui frumos vis de li­bertate. Franța era pe cale să tri­mită o armată în ajutorul Poloniei amenințate, intenția a eșuat însă din­ cauza complicațiilor diplomatice ivite. Armata nu mai plecat, în schimb a fost trimis generalul Wey­gand, prezența căruia echivala pen­tru Polonia cu o întreagă armată. Mareșalul Pilsudsky a oferit ge­neralului Weygand comanda supre­mă a armatei polone, în marea lui modestie însă, generalul francez a refuzat fiindcă nu dorea să jignea­scă orgoliul ofițerilor polonezi. S-a mulțumit să poarte doar titlul de consilier militar al mareșalului Pił­sudsky, ceea ce echivala în realitate cu comanda efectivă a armatei. Sub comanda generalului Wey­gand, armata poloneză a repurtat celebra victorie de la porțile Varșo­viei, în care armatele sovietice au fost zdrobite și aruncate dincolo de frontierele Poloniei. în toamnă când războiul bătea la 1 “Ș ®, era vorba ca generalul Wey­­­­gand sa ia din nou drumul Varșo­­­­viei, nouilor conducători ai Poloniei­­ le-a lipsit însă înțelepciunea bătrâ­­­­nului mareșal Pilsudsky —­ refuzând­­ această prețioasă colaborare. IN ORIENTUL APROPIAT După război generalul Weygand a fost trimis să pacifice Siria, unde triburile druze se răsculaseră îm­potriva stăpânirii franceze. E de prisos să amintim că din nou gene­ralul Weygand reuși să se achite cu succes de această delicată misiune. Punând la contribuție talentele sale de diplomat și calitățile mili­tare, reuși în mai puțin de un an să pacifice Siria fără să uzeze de mij­loace forte, consolidând astfel stă­pânirea franceză pe aceste melea­guri. întors în Franța, generalului Wey­gand i se încredințează direcția școalelor militare. El introduse un spirit nou în educația militară fran­ceză. Corpul ofițeresc al armatei franceze de azi,­­a crescut sub ochii vigilenți ai generalului Weygand, marele reformator al științei războ­iului. In 1930 generalul Weygand este numit șef al Marelui Stat Major, în 1931 este vice­președinte al Consi­liului superior de război. In vârstă de 68 de ani, trece în retragere, pentru ca războiul să-î găsească din nou într'o misiune dintre cele mai importante pentru aliați: organiza­rea frontului oriental. Ochii lumii sunt ațintiți azi asu­pra generalului Weygand și între­barea care se pune este dacă prima întâlnire cu rușii din 1920 va avea urmare în 1940 pe alte meleaguri și in condiții schimbate? Portrete actuale Generalul Weyaană Tr­­BUNAUJL ILFOV SECȚIA NOTARIAT Publicațiune de Vânzare Nr. 8682 din 21 Februarie 1940 ier ziua de 27 Martie 1940, ora 13, as vinde prin licitație publică în pre­toriul­ Trib. Ilfov Secția Notariat, imo­bilul situat în București, Strada Bai­­cutina Nr. 40, averea debitorului Ion Androne, pentru despăgubirea credi­toarei Societatea în Comandită „Dea­lul Oltului“, I. Fuchs, F. Schlesin­ger , Comp. prin reprezentanții săi legali, de sumele de bani ce are de pri­rât dela­­ sus numitul debitor în baza actelor afllate în Dosarul acestui Tribunal cu Nr. 16.806/936. Imobilul urmărit și scos în vânzare se compune din teren în suprafață de 1.200 m. p. îngrădit, cu gard de lemn ,și­­ se învecinește la răsărit cu Gheor­­ghe Stan, la Apus cu Ioan Mihalache,­­la Nord cu um maidan, la Sud cu pro­prietatea unor țigani. Pe loc se află­­ o construcție de zid, învelită cu tablă, compusă din prăvălie mare cu pivniță, o t> odae pentru prăvălie, una bucătărie, •5 camere și­­ 3 antreuri, parte zugrăvite, parte spoite cu var, toate pardosite cu scânduri, având o singură sobă de teracotă, iar în bucătărie sobă de zid pentru gătit, în curte se mai află un garaj de cărămidă, ruinat și un closet de zid primitiv. Are instalație de­ apă, rapină electrică numai în față. Imobilul are sarcini. Valoarea imo­­bilului urmărit arătată de Societatea creditoare prin petiția înreg. la Nr. 13.133/939 și comunicată debito­rului este de lei. 494.000 iar licitația V3 începe dela suma de lei 333.450 ,adică mai puțin cu 10% din prețul 4« lei 370.500 preț dela­­ care a înce­put licitația la termenul de 30 Octom­brie 1939, și 5 Februarie 1940, și­ In s­onformitat­e cu noua lege a execută­­rilor silite din 5­ August 1938, adju­decarea se va putea face și sub acest preț, întru­cât la celelalte termene deși sau făcut scăderile legale de 25% și 10% din valoarea co­mun­icată de­bitorului totuși vânzarea s’a amânat din cauza lipsei de concurenți. Sunt somați toți acei cari ar.­. pretinde vre­un drept de chirie sau arendă ipo­tecă său privilegiu ca înaintea adju­­decațiunea să arate Tribunalul»; prș­­tpați­unile lor sub pedeapsă de r­ău li se mai ține în seamă. Dosar Nr. 18.803/986 Președinte: Ioan N. David Portărel, M. MerinsssM* ass Line da Armatei stea și dâ O buni socoteală își face acel care se gândește că din do­sul fruntariilor «etnie să lupte ia­­«I cu soldații din foc, dând «NTRIf ÎNZESTRAREA ARMATEI O armată puternică asigură somnul tihnit, asigură «oiștea necesară pentru a se continua munca spornică » celor trecuți de anii concentrărilor. ’ ' ~****~*—'**' * «I ................. Note d­e drum W­W /WV­ Bimărei tipi V.« «m v *1 I Chiria­t* fețe de oameni pe cheiu­rile Vâlcovuilui. Oameni sdraveni cu privirea limpede, cu bărbi admi­rabil Încâlcite. Prin ochii lor trece veșnicul vis rusesc. Sunt vreo opt — zece mii de aceștia in Delta Dună­rei. Fanatici de c­uib­ul lor pe care țarii vroiau să-l schimbe. Au venit să ceară găzduire liberului pământ românesc și dreptul de a-și păstra credința. Vorbesc rusește și româ­nește,­ își­­ păstrează obiceiurile, și Dumineca beau votcă ascultând cân­tecul balalabcelor. Colonel­ul Dumitrescu i»ă, întâm­pină. E omul cel mai­ popular din Deltă, cunoscut de toți și cunoscând aproape pe toți pescarii lipoveni. Surâsul său înseamnă o caldă pri­mire, pe cât îi sunt de albi dinții și de copilărească gura: însărcinat cu pescuitul și cu vânătoarea In acest colț de țară, s’a dedicat m­am­ei sale cu un zel care i-a îngăduit im­portante realizări. O vedetă îngustă cu mare pentru a coborâ cei câțiva m, care ne se­pară încă de mare. Maluri acoperite de trestie și de sălcii plângătoare dintre care răsare câte­odată cabana unui­ pescar. Păsările nu mișună. Sunt încă pe lângă nouile lor cui­buri. Stoor greoi al unui cormoran baltăn, pescăruș alb, păsări ce și-au pierdut penele și nu le vor recăpăta­­ decât în epoca, dra­gostelor. Pescuit monoton, năvoade de doi metri adâncime, reținute la supra­față de șipci de lemn, se aliniază pe câte douăzeci-treizeci de metri lun­gime­. Cârligele mari din Suedia și Nor­vegia nu au nici o momeală. Nisetrii jucăuși fac haz de aceste obiecte strălucitoare în apa adumbrită, în­­­tr’o lovitură de coadă se agață.­­Din abaterea pentru a se desface se în­țeapă in alte undițe. Peste patru zile ridicând undițele, pescarii își vor fi câștigat săptămâna lor dacă aduc vreo câteva păstrugi de 7 kilo­grame, își vor câștiga aproape anul întreg, dacă norocul a împins către cursele lor unul din morunii care cântăresc câte 600 de kgr. Urcăm laborios cursul fluviului. Bărcile de pescuit care se întorc în fiecare Duminecă la Vâlcov­ie tre­buie aproape zece ore de grea navi­gație. Bărcile n’au cârmi. Patronul dela pupă conduce ea dintr’o gon­dolă... unul sau doi oameni cari trag­­ sa­ lopeți... când malul e abordabil, un om coboară și trage barca; în­dată ce suflă o adiere favorabilă, se întinde o pânză hexagonala ce sea­mănă­ cu cele ale bărcilor de pe mă­rile Chinei. Câteodată chiar două pânze, una depășind tribardul cea­laltă stânga vasului, dau iluzia unor imenși fluturi a­lbi, întâlnim astfel sute de bărci. Pescuitul săptămânei a fost stricat de ploi. Mulți n’au­ prins decât câțiva crapi ce nu se pot vinde. Vorbesc cu jind de un singur pescar care aduce un­­ morun impozant. Fără vrere, mă gândesc intens la „Sărmanul pescar” de Puvis de Ch­avannes, tot pe atâta goliciune, tot pe atâta resemnare religioasă; cotitura fluviului chiar, malurile sale joase fac din peisaj motivul exact al pânzei de la Suru. Puvis, nu cumva și-a dus pașii pe aceste me­leaguri ? — Da, da, băieți pescari, îmi spune colonelul Dumitrescu. Nu știu: sunt veseli sau triști, filosofi sau proști? Viața lor e grea. O preferă însă ori­cărei alteia. Departe de Daltă, tân­jesc după ea. Spaniolii au­ descoperit la fluviile lor existența nișetrilor. Au tocmit pe preț de aur lipoveni pentru a învăța indigenii cu pescui­tul lor. Isemna avere ! După câteva săptămâni, s’au întors către coliba lor de trestie, icoanele aurite, către jocurile lor, dar mai ales către Du­nărea lor. Casele de pescari, mai numeroase pe malul stâng, se înșiră fără între­ruperi, identice: canal scurt între trestii pentru a adăposti barca; o mică bătătură cu cuptorul său de pământ la mijloc. Cu sărăcăcioasa locuință cu paturi de scânduri de să­­dunătură.. Moșnegii bărboși ca patriarhii re­pară cu răbdare macaralele, ascut­undițele, le trec prin minium, ferb în cuptor catranul in care își în­moaie odgoanele. Viața primitivă, cred că așa trăiau pe malurile Ti­­beriadai pescarii pe care Isus Chris­­­tios i-a ales săraci între săraci. René Chopin de Janny Muzica româneasca Concertul societății compozitorilor români Luni 11 Martie a. c. la orele 9 seara va avea loc în sala „Dalles“ esf. doilea concert de muzică de cameră din a­­cest­­ an al Societății Corny " 'Foi Români. Programul cuprinde: Au Soir (primă audiție) de mae­strul George Enescu, bucată pentru ansamblu de trompete, sub conduce­rea d-lui prof. George Adamachi î­n artetul de coarde op. 9 de d. prof. Mihail Jani, executat de quartette Alexandru Theodorescu; câteva me­lodii inedite de Robert Cremer nu vor bucura de interpretarea d-lui prof. Constantin Stroescu, acompa­niat de d. prof. Mihail Jora; tână­rul și unanim apreciatul virtuos al violei Wall­fisch, acompaniat de d. prof Mihail Andricu, va­­ cărata în primă audiție Arioso și Alegro de concert de Stan Golestan; Trei Nocturne pentru pian (dintre care nr. 3 primă audiție) de d. Dinu 14­ parti vor prilejui autorului un sfert de ora de mare artă pianistică, iar pentru încliserea bogatului program, d. Matei Socor va dirija spirituala suită din Baletul Maragueur de la Mar­cel Mihalovici, pentru orchestră de cameră alcătuită din­ cei mai valo­­roși soliști ai Filarmonicei în frunte cu d-nii prof. V. S. Jianu și prof. D. Ungureanu. Șezătoarea Societății Culturale TINEREȚEA*’ Sâmbătă 2 Hârtie 1940 ora 9 seara, Soc. Culturală „Tinerețea“, va ține a 390-a șezătoarea artisti­­co-culturală, în Sala școalei pri­mare de băeți, Nr. 17, Marele Voevod Mihai“ din Calea Griviței 56, când va vorbi, d-l N. BATZA­­RIA, președinte, despre­­ „Limba noastră“. Vor urma apoi versuri, canto, muzică instrumentală, comuni­cări iar la urmă se va juca: „Li­niștea Casei". Comedie intiun act de Courtesine. NEAMUL RO Originile imperialismului contemporan (Continuare din pagina s-a) putea să manifeste un imperia­lism, și, în același timp, nici nu există elemente din care s’ar pu­tea alcătui și pe care s’ar putea sprijini acest imperialism. O e­­pocă foarte modestă din istoria poporului francez, Napoleon cu­ceritorul se transformă in Na­poleon liberalul, în Napoleon popularul, omul ridicat din stra­turile mai puțin importante ale populației, care trăiește în mij­locul soldaților săi, fiind el în­suși un fel de soldat și de aici icoana lui păzind în locul senti­­nelii în lagărul adormit, cu ve­chea lui redingotă cenușie și, pe lângă aceasta, toată aureola, pe care, în jurul tricornului cele­­­­bru, o răspândiau poeții timpu­­­­lui, înălțând figura aceasta, de­­ sigur extraordinară, care putea­­ să se schimbe după nevoile vre­mii și după felul de a-l înțelege al generațiilor dar nu a lui Napoleon perso­nal, ci mai curînd a unei epoci care măgulise poporul frances. Când Francezii au intervenit în Spania la 1823, s’a făcut, in adevăr, o încercare neizbutită de a se reface un Imperiu care nu mai putea fi refăcut, nefiind nici atmosfera, nici oamenii, in lipsa zeului care era legat ca un Prometeu de stânca din insula africană. Când au trecut trupele franceze împotriva constituțio­nalilor­ de la Cadiz, de­odată­ au răsărit steagurile tricolore cu vulturul imperial, a fost foarte ușor să se înlăture grupul de e­­migrați cari credeau că se poate face un lucru, care era cu totul imposibil. Numai mai târziu, când s’au produs anumite îm­prejurări în Orient prin anii 1840, când s’a pus problema Strâmtorilor și a existenței libe­re sau a existenței tutelare a Imperiului Otoman, numai a­­tunci, de pe urma acestei fier­beri, din ce în ce mai sensibile în clasele populare, a apărut în literatură câte un semn, care arată că imperialismul nu este încă mor­t. Un poet german a scris atunci, ofensiv, Becker și, pe de altă parte, s-a aplaudat răspunsul venit de la Alfred de Musset: „Știm ce este Rinul vostru, german: Y a tenu dans notre verre!“. Pe urmă, cum vom vedea, lu­crurile s’au potolit și războiul european care se credea că se va produce, s’a amânat fără te­­meiu. In ce privește Anglia, am a­­ratat că este vorba de o expan­siune râzleață, cu câștigarea u­­nor anumite puncte, care n’au fost ocupate de pe urma­­ unui program și nu formează un ansamblu,­­ ci pot să­ servească pentru viitor. Colecția lui Temperley și a d-șoarei Benson, de mărturisiri engleze, arată că Anglia de la o generație la alta a urmărit ace­iași direcție. Dar acolo se află ceva foarte interesant, pentru anul 1805, o hotărîre a Guvernului englez care-i face intr’adevăr onoare, pentru că este de o ideologie în Î naltă și de o prevedere bună a împrejurărilor, de o grijă seri­oasă pentru viitorul însuși al Europei. La un moment minis­trul Afacerilor Străine din An­glia a primit o înștiințare din partea agentului din Germania — e vremea când Prusia, învin­să la Jena și Auerstedt, a pier­dut Berlinul, ocupat de Fran­ces­ și, Frederic-Wilhelm al III-a stătea la Königsberg, supt tu­tela Țarului, care s-a exercitat asupra Statului prusian o bu­cată de vreme, — că ar fi vor­­­­ba de o nouă alcă­tuire a Germa­nei supt hegemonia Prusiei, toa­te Statele germane s’ar strânge­­ în jurul Statului prusian. Anglia nu putea suferi o ast­fel de ideie, în deosebire de Na­poleon, dare oferise Prusiei Ha­­novra și voise să-i creeze un Im­periu al Germaniei de Nord, cu centrul în Berlin. Si a răspuns că niciodată mi­nistrul engles nu poate să în­­gădue acest lucru. Hanovra e legată de dinastia engleză, care a pornit de acolo. Sunt înăun­tru și observații severe, cu pri­vire la un Stat învins, care a dovedit că nu se poate apăra și care, a doua zi după înfrângere, vrea să-și refacă situația prin aceia că ar interveni în viața altor State, pe care le-ar lega de dânsul, fără să fie cel puțin ex­plicația că ele s’ar uni cu un Stat­­ glorios, în plină desvoltare. Dar, atâta vreme cât a fost Frederick-Wilhelm al II-lea, planurile acestea nu puteau să formeze un program serios pen­tru viitor. Omul fusese așa de greu lovit în zilele de umilință; era o țară întreagă de refăcut, cu introducerea unor elemente noi de viață, căci e epoca ma­­­­rilor reforme pornite de la spir­­i­tul larg și îndrăzneț al lui von­­ Stein, prefaceri care se fac și în­­ domeniul militar, nu prin oa­­­­meni ca Blücher, care nu avea nicio cultură și căruia ideia ab­stractă i-a fost străină, dar prin alți oameni caii s’au format pe urmă în noua generație militară din Germania, ca Gneissenau. ■ I era și o revizuire a legăturilor externe pe vremea lui Harden­berg. In general, ceia ce asigura pa­cea Europei era faptul că fiecare Stat european, în această epocă, avea probleme interne foarte grele, pe lângă ț­blema cea mai mare pentru toți: lupta împo­triva revoluției. Statul acesta polițienesc și pur administrativ era în Aus­tria. Stat de funcționari, oare­cum și peste împărat, peste Curte. Dar Austria presidează la or­dinea europeană; ea face poli­ția și înăuntru și în afară. Poli­ția din năuntru, care se pune greșit în sama lui Metternich, căci ea pleacă de la împăratul însuși. Metternich a venit din­­tr’un colț de Germanie apusea­­­­nă și el este, ca și Talleyrand, ca și cea mai mare parte dintre oa­­­­menii de atunci,­­— cu excepția câtorva Prusieni și a Englezi­lor, — cari sânt, de altfel, repre­­s­simtanții unui internaționalism­­ de gândire și de formă francesa, fiindcă de­sigur că Metternich, gândita franțuzește și felul lui de a se exprima era în legătură cu stilul filosofic al secolului al XVIII-lea. In ce privește pe împăratul Francisc, ocupat de numeroasa sa familie —­ un tablou îi înfă­țișează pe toți, de la cei mai bă­trâni până la copiii cari, peste orice etichetă, treceau printre scaune și se amestecau între a­­ceia pe cari trebuiau să-i res­pecte­­ un fel de patriarhalism provincial —, el nu este un Aus­triac, ci un Vienez. Potrivit cu firea oamenilor de acolo, el era foarte bucuros că s-a stabilit pa­cea în Europa și din când în când sânt Congresele care dă­deau o misiune polițienească la Torino, la Neapole, in Spania, o glorie foarte ușor câștigată. De câte ori este vorba de pă­strarea vechiului imperialism, trebue să se gândească însă ci­neva la Rusia. Urmașul lui A­­lexandru, Nicolae I­iiu, poate fi considerat ca părintele unui nou imperialism care răsare de-o dată in mijlocul ordinii aces­teia stabilite, nu pe drept, ci pe oportunitate: fiecăruia atât cât să tacă din gură, nu atât cât este dreptul lui. De sigur că între Alexandru și Nicolae este o foarte mare deo­sebire; alte influențe ancestralei se observă la unul și la altul, dar amândoi erau oameni voinici,­­ frumoși, cu foarte mult talent, i­i cari câștigau ușor pe străini. Ca să vadă cineva cum se presinta pe la 1840 Nicolae Țiti, în lipsa unei cărți cum este, pentru A­­lexandru, curtea Marelui Duce Nicolae Mihailovici, se poate a­­dresa și la curtea lui de Custine, care a stat mai multă vreme în Rusia și a cules multe observații drepte, anecdote semnificative, fiind cucerit de personalitatea țaristă. Nicolae nu a fost făptură, simpatică pentru tineretul mai multor generații care s’au ridi­cat supt dânsul. Hotărîrile lui erau rapezi; pentru nimica toată trimetea pe cineva în Siberia; un suflet dur, în afară de grija fa­miliei sale, unde era un părinte foarte bun și un soț care își în­grijea de aproape nevasta, pe care insă o muncia cu ocupații­le lui variate și violente. Foarte curioasă figură de om foarte vi­teaz, care-și câștigase tronul prin­ aceia că, atunci când tru­pele voiau pe fratele lui, Con­stantin, el s’a înfățișat înaintea lor și le-a făcut să se dea de partea sa. Ce credea el în ce privește ros­turile Rusiei, aceasta ne intere­sează pe noi aici. Alexandru a avut totdeauna sufletul împăr­țit între o tendință firească și între o datorie, de care era prea onest, și se sfia prea mult de ju­decata lumii, ca să se lipsească. Ortodox mistic, el era creatorul acelei Sfinte Alianțe care porni­se de la gândirea lui și de la a­­ceia a oamenilor cari îl incun­­jurau pe dânsul. In Constanti­­nopol Grecii fuseseră întemni­țați, omorâți, siliți să fugă. Pa­triarhul spânzurat, lupta pen­tru libertatea Grecilor se făcea în împrejurări dramatice, și toți liberalii, toate sufletele generoa­se din toată lumea alergaseră în Grecia. Alexandru era mai po­trivit cu tradițiile Ecaterinei de­cât cu ale lui Petru cel Mare, a cărui religiositate era de cazar­mă, dar, în ce privește spiritul de la nri—90, glasuri veniau de pretutindeni către dânsul, o opinie publică întreagă îl­ în­demna să se amestece acolo, fă­când să intre iarăși trupele in Principate, iar flota rusească să interz­e contra flotei egiptene, s’a și întâmplat, însă alaturi de flota franceză și engleză, la Na­­varino, când flota egipteană a fost scufundată. Ca să apară adevăratele sen­timente ale poporului rusesc ar trebui să se cerceteze literatura» Sânt și manifestări populare foarte interesante. Am resumat în „Revista Istorică“ a mea o lu­crare grecească în 2 volume, in care sunt multe lucruri necuno­scute cu privire la revoluția de la 1821, și acolo se vorbește, de cineva care era rudă cu Patriar­hul Grigorie, de atmosfera for­mată în jurul martirului, întâiu destituit pentru trădare, supt bănuiala că a știut de revoluție, și aproape sigur că a știut, a­­poi ud ® și aruncat În Mare, unde probabil că a și rămas. Dar de-o dată s’a vorbit de o luntre care a văzut plutind pe valuri, un bătrân, l­a luat, și multă vreme a rătăcit luntrea bătută de furtună, până ce a fost adusă de vântul­­ minunat la Odesa. Acolo a ieșit toata lumea înainte, l-au ridicat din apă pe Patriarh, pe care mila Domnului îl ținuse intact, l-au așezat în biserica principală și s’au făcut rugă­­ciuni solemne de îngropare; și astăzi Patriarhul Grigorie se gă­sește în mormântul de la Odesa. Dacă în Odesa, oraș de comerț, unde sunt oameni mai reali, s’a avut misiunea aceasta a unei mari minuni a lui Dumnezeu, ce a putut fi în mintea oamenilor de la țară din toată Rusia! A­­lexandru a resistat până la sfâr­șit la îndemnul acesta, care i-a fost cerut și de onoarea însăși a Rusiei. Când a venit Nicolae, care nu avea o Curte asemenea cu a fratelui său, cu oameni de speța d-nei de Krüdener și a lui Czar­­taryski, a lui Speranschi, el a considerat chestiunea din punct de vedere practic, realist. Să nu vadă nimeni nici în Alexandru I-iu un naționalist rus; aceasta nu se poate închipui. Alexan­dru fusese imitatorul lui Napo­­leon și era o datorie pentru Ni­colae să nu se depărteze prea mult de ce fusese fratele său. Napoleonismul acesta, care in­trase în dinastia rusească, tre­buia conservat. Statul Învingă­torului lui Napoleon trebuia să deie o nouă întrupare a lui Na­poleon. Se căuta conducătorul, „ca­pelmaistru!“ Europei, și atunci Nicolae a avut într’un rând a­­ceasta bizară ideie. Cine este adversarul? Anglia. Cine nu lasă să se atingă cineva de împără­ția turcească? Regele Angliei și ambasadorul lui la Constantino­­pol, care era pe vremea aceia Strangford. Cum s’a făcut acum In legătura dintre Germania și Rusia, deși adversarul firesc al Germaniei naziste este bolșevis­mul, aceiași situație s’a presintafe atunci. Se cunoaște conversația celebră pe care ambasadorul en­gles a comunicat-o la Londra: ce se face cu împărăția turcea­scă, cu Statul care se desface? Ce iau Unii și ce iau alții? Se vede că ambasadorul engles s’a speriat­, și n’a vrut să mai audă nimic. De aici insă o colaborare silită, din care a resultat și cu­ oarecare ciosă de ipocrizie, bă­tălia de la Navarino. Insă, când corăbiile lui Mehemed­ Ali șî Ibrahim erau în fundul Mării, in Anglia s’a rostit în Parlament formula de uimire și condam­nare : an un tonard event, și. Anglia s’a oprit acolo. După aceasta nu mai putea fi alta decât trecerea Prutului de armatele rusești, ceia ce s’a și făcut, după câteva luni, la 1828, ca să se ajungă pe urmă la pa­cea de la Adrianopol. Armata lui Nicolae I­iu de sigur că numera destul de pregătită, și s’a bătut prost, oprindu-se înaintea unor cetăți turcești de nimica toată­ Brăila, Varna, Șumla, pe când se sperase o campanie repede spre a ajunge la Constantinopol. Și, atunci, în toată Europa Sfin­tei Alianțe și a tratatelor din Viena, a fost o mare spaimă: se strica opera făcută cu atâta greutate de diplomații cari dis­cutaseră doi ani de zile. A aler­gat un trimes al Regelui Pru­siei, generalul Mürling, i-a găsit pe Ruși în mersul către Adria­nopol și aproape It-a Smrms pa­­cea, în dorința de a se menținea un echilibru așa de labil cum era acela de la 1815. Acum va trebui să căutăm în­tâi ce se formează în sufletul popoarelor pentru a influența apoi asupra acțiunii Statelor. Prisonierii români in Italia Nu ziariști­i« », șaptea mână, nici pod­aștri de meserie, ci serioși băr­bați de Stat spuneau înainte de a­­nul 1914 și mai ales după, ca na­­ționalitățile subjugate, servesc cul­tura morala omenească, dacă se complac in starea lor de servitute și luptă până la ultima suflare con­tra fraților de un sânge, cari vor să le ia jugul de la gât și să-i elibe­reze. Teancuri mari de reviste poli­tice și culturale de pe vremuri ne stau la dispoziție ca mărturii despre aceasta mentalitate monstruoasă. Nici un bărbat de Stat de pe atunci, nu admitea că prin forță poți să faci din vrabie cuc, dar în chestii națio­nale încercau să facă totuși din im­posibil, posibil. Pe frontul de la Isonzo, Doberdo, ele­ stăteau înșirate regimente ro­mânești, dar mai ales bănățene, pe­ste cari plouau decorațiile. Nu gă­seai feciori români fără tinichea la piept. Tragedia noastră de popor si­luit în fel și chip și strâns în chingi, in vreme de război, la frontul ita­lian și-a ajuns culmea. Dincolo și dincoace curgea din belșug sânge latin, iar hazna sângelui o așteptau cu lăcomie sălbatecă oprimatorii. Nu mai putea mui să întârzie mântuirea după durerea cea mare. După 15 August 1^í6 din tran­șeele italiene se ridică în fața fe­ciorilor români placate mari cu ins­cripția „Vivat la Rumenia ”. Efectul lor este de nedescris, o bucurie ne­cunoscută și o nădejde de veacuri cuprinde inimile feciorilor români cu tinichele străine aninate deasu­pra lor. Frontul românesc tare ca oțelul până acum, devine moale ca ceafa, batalioanele române făcân­­du-se tot mai multe dincolo de li­niile italiene. Oprimatorii înțeleg că visul­­ urât pentru ei, „România Mare’’, începe să ia forme pipăibile. Nu vom putea îndestul mulțumi fraților italieni ce ne-au sprijinit cu toată dragostea la făurirea­ Româ­niei Mari, pe pământul lor. O con­siderabilă parte din obezile cari în­­cercuiau sufletele românești în Ita­lia s’au topit definitiv. Românii pri­zonieri 1« Italia se întorc acasă ca cetățeni ai Românei Mari. Volunta­­­­rii români, din Italia debarcă în Constanța cu suflete no­i, cari jură moartea sclaviei pentru totdeauna. Pe frontul austro-ungar cătanele ro­mâne cunosc toate mizeriile posi­bile, ca apoi deodată să-l bată din­ plin optimismul și elanul latin. A­­proape că nu mai rămâne oraș ita­lian începând de la Piave până în Si­cilia de jos, pe care să nu­-l străbată românașii, fiind pretutindenia în­tâmpinați cu cuvintele cald de „fra­tei» rumenii”. Intelectualii italieni împreună cu sătenii, cari nu se mai săturau să ciulească cu urechile la limba românească atât de ase­mănătoare cu al lor, turnau încre­dere în sufletele românești robite de streini. E o plăcere să asculți pe ță­ranii noștrii, cum în ceasurile lor de muncă și de odihnă, povestesc de scenele duioase și hazlii petre­cute cu ei în divina Italie. Un fost prizonier îmi povestește cum era să mănânce o sfântă de bătae de la un grup de italieni, cari în uniforma ungurească îl credeau UU „urighe­­roso” și când ei au aflat că e un „fratteli” deghizat fără voie, l’au a­­coperit cu dragostea lor frățească. Altul îmi povestește cum la un atac sângeros s’a trezit că și el și italianul din față au aruncat puștile și s'au îmbrățișat­ Dar serbările ita­­lo-române cari s'au desfășurat pe marile tabere de concentrare a vo­luntarilor, ce impresii puternice au lăsat în sufletele și de o parte și de alta. Pe plaiurile românești de azi se vorbește cu entuziasm de Roma, Palermo de Fagia, Mantua, Padua, Bologna, Mesina de pare că ar fi­ vorba de Timișoara, Arad, Caran­sebeș, Oravița, etc. Nu credem că există vreo putere pe pământ care să smulgă din sufletele românilor cari au călătorit în toate Italia ca prizonieri și apoi ca voluntari, im­presiile frumoase păstrate până in ziua de azi cu sfințenie. Iată pe ce temelii tari se bazează frățietatea italo-român­ă, făurită în clipele mari, când ambele popoare, cu vitejie de eroi, ridicau te sus steagul latinității biruitoare (Dacia) Dr. Ștefan Cioroianș SPITALUL „■­ G. DUCA“ R.-VALCEA PUBLICAȚIE Nr. 3398 di­ț­as februar­» 1940 Se aduce la cunoștința generală că in­­ ziua de 4 Martie a. e., se va ține licitație publică cu termen scurt pen­tru aprovizionarea cu coloniale și lapte pe exercițiul 1940/1941. Această lici­tație se ține a 3 oară-Licitații se va ține 1a administratii Spto­lui Licitat: [ se ține »1 conformitate cu art. 83­ K­O L. C. P. și art. 31-53 lt. C. C. L. Cs­eiere de sarcini și orice in­toma­­ție se poate lua del* administrația Spitalului în zile!« și­ orele de ser­viciu. Doreori vor prezente ofertele scrise și sifi­ete însoțite de garanția de 5%. P- Medic Primar Director, Sf. Hoiboe­a L Administrator, D. »ieșea JUDECĂTORIA MIXTA BAIA­ MARE SECȚIA cf. Publicațiune No. 1501/1938 cf. Judecătoria Mixtă Baia Mare se­c­ția cf. aduce la cunoștință, că în cauza execuțională contra văd. C Debre­ceni Iosif nasc. Petca Domnică Vor vinde prin licitație publică imobilele cuprinse în cf. No. 597 a comunei Baia Mare No top. 113/2 In anul 1940 iun» Aprilie, ziua 8, ora 9 de către Jude­cătoria Mixtă Baia Mare secția Cf­te localul său ofițeah în modul prescrie de rege. Condițiunile se vor putea vedea la Judecătorie in timpul orelor oficioase. Baia Mare 23 Iulie 1939. Judecător, Indescifra al Director of„ Indescifrabil pentru conformitate Director cf.. Indescifrabil

Next