Neamul Românesc, mai 1940 (Anul 35, nr. 97-119)
1940-05-03 / nr. 97
Lanovary Peisaj l«tW*»MI«l*V#«Wn»Vli In întâile timpuri ale epocii creștine, aceia cari mărturiseau credința în Fiul lui Dumnezeu răstignit pe cruce și în Preasfânta Fecioară Maria, erau pândiți, ca oaia de lup, și dușmăniți în tot felul de păgânii stăpânitori de o parte, de altă parte de Iudei. Vameșii și Fariseii negau învierea lui Isus, ca și minunea Nașterii Preacurate. Intr’un târg din apropierea Romei trăia un tânăr orb din naștere. El îmbrățișase credința Mântuitorului și, așa cum se întâmplă, cu mulți orbi, învățase pe de rost cartea sfintelor învățături și rugăciuni și la oricue prilej se străduia să dovedească tăgăduitorilor divinitatea nașterii și vieții veșnice a lui Isus. Protivnicii îl luau în râs: •— Cum vorbești tu, orbule, de Mântuitor și de minunile lui și ale Maicii Sale, când nici pe tine nu te pot ajuta să vezi soarele lui Dumnezeu? Orbul era însă tare în credința lui și răspundea iudeilor: — Veți vedea că Isus și Maica Lui Preasfântă îmi vor da în curând lumina ochilor. — Ești nebun, râdeau Fariseii. Isus nu s’a putut ajuta nici pe sine,când părinții noștri l-au prins și V au bătut în cuie pe crucea pe care însuși și a urcat-o pe Golgota. — Veți vedea, răspundea orbul; eți vedea și veți crede! Atunci Iudeii văzând credința idărătatică a orbului, se legară cu jurământ că dacă în adevăr Dumnezeul creștinilor îi dă orbului vederea, ei toți din târgul acela vor îmbrățișa credința lui. Cine nu-și va ținea legământul, să-și lase avutul și să plece de acolo. Cu o săptămână înainte de sfânta zi a întâmpinării Domnului, orbul a avut un vis. Se făcea că asupra patului său s’a ivit un înger care l-a vestit că pentru credința lui neclintită, va dobândi vederea ochilor. Și vor vedea protivnăcii și vor crede.. El se rugă atunci de doi preoți creștini să orânduiască în sfânta zi o slujbă într’o piață publică. N’o vor împiedica-o ceilalți, din vicleșug și din necredință și vor veni cu gând de batjocură. In adevăr se adună multă bune la slujba anunțată. In deosebi veniră Evreii în mare număr. In timpul slujbei orbul își rosti cu toată credința rugăciunile lui și când preoții tăcură, el începu să cânte cu glas o rugă pe care el însuși și-o întocmise. Abia rosti acest din urmă cuvânt și ochii orbului se deschiseră și se luminară. El scoase un strigăt de bucurie cu un glas care parcă nu era al lui. — Văd, Doamne! Slavă Ție, Doamne al luminii! Iudeii înghețară de groază. Ei văzură cu ochii lor minunea. Și s’a întâmplat atunci, ca și în alte dăți, că mai multe sute de Evrei au trecut la credința lui Hristos. I. CONST. DELABAIE Lemeisci creștine Orbul care-și capătă vederea ORIGINILE ALBANO-ROMÂNE In cadrul Conferințelor Institutului Sud-Est European, d. Anton Balotă a vorbit despre : Originele Albano-Române. Desprindem in rezumat: Dificultățile care se ridică în calea lămuririi originelor etnice ale poporului albanez, ca și în lunga discuție din jurul formațiunii teritoriale a poporului român, nu constitue două probleme deosebite, ci dublul aspect al unei neînțelegeri istorice. Intr’adevăr problema afinităților tracofare și cea a asemănărilor albano-române nu sunt două capitole deosebite din istoria răsăritului european, ci numai două aspecte deosebite in timp, ale aceleiaș evoluții. Dintre toate argumentele ridicate contra continuității daco-romane unul singur păstrează astăzi valoarea probatorie: asemănările albano-române. In concepția care consideră pe Traci și iliri ca două popoare deosebite acest argument se tălmăcește astfel: Românii, urmași ai Tracilor, n’au păstrat nimic din limba strămoșilor lor, totuși limba română posedă un bogat capital de influențe vechi lire sau împrumuturi albaneze. De aci concluzia logică, poporul român s’a format în Sudul Dunării. Cercetătorii lumii albaneze cari inițial considerau pe albanezi ca alți au constatat cu vremea că limba albaneză prezintă numeroase urme trace. De aci o altă serie de mutări de popoare. Patria albaneză este mutată de unii cercetători în Panonia. Bineînțeles că aceste mutări de popoare n’au putut lămuri nimic. când se muta patria poporului român în Balcani, din cauza necesarei vecinătăți cu poporul albanez in perioada sa de formație, albanologii mutau la rându-le patria albaneză spre nord. Cercetarea afinităților traco-ilire dovedește că sub aceste nume nu trebuesc înțelese două neamuri și două limbi, ci o comunitate linguistică și rasială. D. Balotă, după ce dovedește această teză, a trecut la examinarea relațiilor albano-române, privite sub acest nou punct de vedere. D-sa a arătat imposibilitatea istorică a coabitării albanoromâne, respinsă categoric de diferențierea cantitativă a influenței latine asupra celor două limbi și de lipsa oricărei influențe românești asupra limbii albaneze. Din examinarea materialului linguistică, Balotă trage concluzia următoare , se poate constata între română și albaneză numai o serie de fenomene paralele și nici decum un raport reciproc de relații. Un subsidiar d-sa a demonstrat că analogiile albano-române n’au decât o singură origină: substratul autohton traco-ilir, ceea ce distruge valoarea probatorie a celui mai puternic dintre argumentele celor ce așează patria poporului și Umbei române în sudul Dunării, NEAMUL ROMÂNESC Pátst«Paím de Paști a J. P. 5. Patriarh Continuare dan pag» la — tr'o trâmbiță a sfintei bucurii, răsuna minunat glasul slujitorilor Bisericii: „Veniți de primiți lumină”... înțelegem mai mult decât oricând chemarea cerului pentru biruința idealului lui Hristos în omenire. Pentru că „Dumnezeu L-a și prea înălțat pre Dânsul și i-a dăruit Lui nume care este peste tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor dedesubt și toată limba să mărturisească, că Domn este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl”, Filipeni II, 9-11). j Nu vom putea însă să proslăvim după cuviință pe Iisus cel înviat, nu ne vom bucura de darul deosebit de a înțelege strălucirea Evangheliei Sale și gloria împărăției Lui în suflete, decât în clipa în care vom putea zice cu sfântul și marele apostol Pavel: „nu mai sunt eu cel ce trăesc, ci Iisus Hristos este Cel ce trăește în mine” (Galateni H, 20). Trăirea lui Hristos în cugetul și conștiința lumi creștine, în inima și voința oamenilor, este un ideal care se ridică în fiecare dimineață mai luminos, pentru o zi mai strălucitoare, întocmai ca soarele de primăvară care în fiecare zi se ridică puțin mai sus la orizont. Cu ce vom putea să ajungem la acea treaptă de înălțime duhovnicească ? Și cum vom isbuti să ne facem părtași bucuriei învierii lui Hristos ? Cu nimic altceva decât cu iubire față de Dumnezeu și față de oameni, cu iepăduire de omul păcatului și al fărădelegilor, „îmbrăcându-ne în omul cel nou, care după Dumnezeu s’a zidit întru dreptate și întru sfințenie” (Efeseni ,IV, 24). „ Ca să vă bucurați cu adevărat de prasnicul învierii, este nevoie mai întâi de învierea sufletelor voastre la o viață curată, este nevoie de învierea unei credințe puternice în ființa voastră lăuntrică și de o biruință totală a tot ceea ce este pământesc. Creaturi spirituale și responsabile, noi creștinii posedăm gloriosul, dar și înfricoșătorul privilegiu de a putea să ne deschidem sufletul sau să-l închidem iubirii lui Dumnezeu, de a renunța la vistieria cea nesecată a bunătăților și darurilor cererii sau de a dori cu nepotolită râvnă să rămânem în preajma salvei lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu și de oameni, iată sentimentul de la care ar trebui să se inspire toată lumea creștină și spre care să năzuiască neîncetat. Adevărata iubire nu se trâmbițează numai, ci mai ales se arată, se dovedește în faptă. „Dumnezeu este iubire” după cum spune sfântul Ioan Evanghelistul și vistieria milostivirii lui nu seacă niciodată. Iubire este ființa Sa, viața Sa. Iubirea rezumă toate operile Sale și explică toate căile Sale. El este iubire ! Cuvântul Evangheliei Sale e iubire, lucrarea de tămăduire a inimilor e iubire, zelul Său iubire, judecățile Sale iubire, certarea Sa iubire, inima Sa iubire. Cu ce vom răsplăti însă acest ocean de iubire care învălue ființa omenească de pe fața întregului univers ? Cu nimic altceva decât cu suflete înnoite și cu inimi curate. Iubiți fii duhovnicești. Clipele prin care trecem sunt clipe de frământare adâncă și de îngrijorare. Neamurile pământului s-au sculat și se răsboesc cumplit. Popoare mari și mici își încordează puterile și-și oțelesc brațele. Neamul nostru românesc privit în lumea trecutului său istoric atât de «buciumat, a trăit și a biruit bazat pe forța armată, dar mai ales întemeiat și călăuzit întotdeauna de Dumnezeu. Dacă poporul nostru s’a luptat dealungul veacurilor, s’a luptat în numele sfintei dreptăți și dragostei fierbinte pentru comorile lui nepieritoare. Și-a apărat cu un elan dârz vatra sfântă din care nu s’a stins focul vieții românești; și-a apărat legea strămoșească, glia scumpă a țării, obiceiurile și limba românească. Idealul pe care l-a urmărit și-l urmărește fără încetare neamul nostru, este idealul de pace, de frățietate și de bună înțelegere. Căci iubirea de pace și de armonie cu toate neamurile, este adânc sădită în inima poporului nostru. Singura ajutorință, singura nădejdenie de smințită și singura ocrotire sfântă, a avut-o din partea lui Dumnezeu. Și astăzi, când amenințările se ridică la orizont, se cuvine să ne îndreptăm cu toată sinceritatea și curățenia inimii noastre spre Dumnezeul marilor milostiviri ai strămoșilor noștri. Să-L rugăm neîncetat să ne ocrotească și să ne ducă spre limanul biruințelor noastre sufletești și naționale îndemnăm pe toți fiii acestui neam, ca la acest mare prasnic al învierii Mântuitorului, să-și încordeze puterile spre o nouă viață a păcii, a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Iubirea de Patrie să isbucneasca din adâncurile sfintei voastre ca un isvor al iubirii de Dumnezeu și de legea strămoșească. Să vă sprijiniți în nevoi și în necazuri, neuitând marile porunci ale ceasului de față, de a forma un singur suflet, o singură voință și o singură simțire. La marele prasnic al învierii neamului nostru, să privim spre lumina de apururi strălucitoare a învierii Mântuitorului și să facem cu toții zid de dragoste în jurul Prea Luminatului nostru Rege, care întruchipează puterea, biruința și nădejdea noastră. Cu aceste gânduri, cu aceste poveți și îndemnuri, vă împărtășim din adâncul sufletului arhierească binecuvântare și di" da urare ca sărbătoarea învierii Mântuitorului să o petrecți în pace, cu bună cuviință, întru duhovnicească bucurie și întru dragoste frățească. Hristos a înviat! SPECTACOLE TEATRINGA CULTURALA: îmbrăcați pe cei golAȚIONAL: Martha SPERA: Liliacul TÜDIO: Să divorțăm .RGINA MARIA : Amorul e francez OMOEDIA: Un băiat și jumătate CINEMATOGRAFE RO: Omul cu masca de fier și ompletare ALVION : Bran și Lanin „Zeno*ia”. K3ALA: Elisabeth și Essex. CAPITOL-: Balalaica cu Nelson Eddy. CARLTON : Cavalcada Hollywoodului cu Alice Page REGAL: Beau geste SELECT : Vulpea argintiei FEMINA: Viena cântă Vioria dansează. APPA ■ SOS Carlos !' BULEW. PALADE: Noaptea destinului . ELISEE: Ultima aventură a lui Sherlock Holmes. íOMNIA: Comoara din insula piraților 11 MARNA : Cocoșatul dela Notre Dame B’ORUM . Copuaeu. d-rei. COTROCENI : Union pacific. DIANA: Cântecul eroilor. • yn Zidurle Ierusa. Unul dintre punctele cele mai desbătute ale topografiei Ierusalimului este chestiunea celui de al doilea zid al său. Săpăturile efectuate de către misiunea arheologică engleză pe acropole, aproape de poarta Jaffa, au permis să se lămurească această chestiune. S-a demonstrat mai întâiu — după o dare de Secrtă apărută într’o revistă engleză — că turnul numit până acum al lui David, nu este decât turnul lui Phasael, unul din cele trei pe cari le-a clădit regele Herod, pe la 25 a. C. pentru a apăra cetatea și palatul său. Acest turn a fost construit pe un zid mai vechiu, de prin epoca Machabeilor. Nouile descoperiri limpezesc mai multe puncte ale cărții Machabeilor și de descrierilor lui Fluvius Iosif. Ruine străvechi aruncă o nouă lumină asupra aspectului pe care îl avea cetatea sfântă la epoca lui Iisus Christos. Arheologii cari au studiat pe la 1865 zidurile Ierusalimului vechiu, n’au putut să cerceteze clădirile anexate cetățuiei, cari serveau atunci de cazarmă armatei turcești. Dar mai târziu, profesorul Schik a primit autorizația să examineze Turnul lui David și, prin detaliie pe cari le dă Iosif, el se încredință că era vorba de turnul căruia Herod i-a dat numele fratelui său Phasael, omorît luptând pentru el. Descoperirile recente confirmă opinia profesorului Schik. Cazarma turcească a fost dărîmată odată cu ocuparea Ierusalimului de către Englezi, dar săpăturile sistematice nu au început decât în 1934, sub direcția profesorului Jones. Acum, vechiul zid a fost și el descoperit, — împreună cu zidurile din nordul și vestul cetății, — așa cum a fost reconstruit de cruciați și Mameluci. Interiorul acropolii cuprinde trei turnuri, acela al lui Phasael și încă alte două, pe cari arheologii le numesc Turnul din sud și Turnul colțului (unghiului).. Ruinile arată că aceste fortificații au fost construite la diferite date începând cu epoca helenistică și până la aceea a lui Herodot. O parte a zidului pare a fi fost zidită pe când Machabet i au fortificat orașul. O altă parte mai veche, poate din epoca lui Nehemia. Zidul pe care l-au construit Machabet i nu a durat mult timp. El a fost distins în urma unei lupte, după cum o arată studiul arheologic. E probabil că acest eveniment a avut loc în epoca lui Antioch care, dună un asalt, cuceri cetățuia și îi distruse zidurile. Dar după căderea lui Antioch, Ioan Hyrkan se reconstrui și fortifică Baris,turn foarte puternic, la Nord-vestul Templului. Dar lucrările cele mai importante revin regelui Herod cel Mare. Devenit stăpănitor al Ierusalimului, Herod a înfrumusețat și a fortificat orașul cu îngrijire. El a clădit la sud-estul acropolei un palat superb cu galerii, peristile și săli minunate. Pentru a-și apăra palatul, a construit cele trei turnuri fortificate de cari vorbește losif: turnurile lui Hippicos, Phasăel și Marianul. Primului i-a dat numele unuia dintre prietenii săi, celui de-al doilea, numele fratelui său iar celui de-al treilea, pe-al soției sale de-a doua, pe care a adorat-o. Turnul lui Phasăel era cel mai înalt. Avea în anumite locuri 155 picioare. Săpăturile au avut loc la picioarele turnului zis al lui David și au arătat că e vorba de turnul lui Phasael pe care îl descrie cu admirație Flavius Iosif. PROF. DUMITRU STANESCU MITROPOLIA CELTZINI. Profesorul Dumitru Stănescu, autor al unui respectabil număr de lucrări asupra trecutului nostru religios a scos de curând un nou studiu despre „Mitropolia Celtzines cu a Dealurilor și a Tarilor“. Folosind un bogat material documentar, cules cu râvnă și competență, noua lucrere a d-lui prof. Stănescu încearcă să definească, geografic și istoric, nwv. fristos a înviat!.. ***** (Continuare din pag. I-a) Domnului nostru, pentru ca în felul acesta să ne întărim sufletele ca, astfel, să putem fi mai în stare de a înfrunta năcazul ?! De sigur că da... De acolo, din ținutul plin de lumină, de bunătate și de dragoste, se cade să luăm puteri, — să întindem cupele sufletelor noastre ca în ele să picure nectarul cel dumnezeesc al tuturor frumuseților și al tuturor puterilor, — pentru ca, în clipa ce vine după aceea, sa ne simțim cu sufletul gata de jertfă, și cu brațul gata de împotrivire... Noi, cei de azi, avem putința a ne asemui cu toți cei dinainte ai noștri, — avem porunca a ne asemui lor, — o avem și de la ei — și de la Dumnezeu. Iar ca această asemuire sa fie cât mai aproape de desăvârșire, mai cu seamă din puterea cea fără sfârșire a învierii se cade a lua... Sfânta înviere a Domnului Hristos ne stă tuturora înainte ca Fântâna care niciodată nu seacă, și din care bând — cu cât mai mult, cu atâta mai bine — să putem să „înviem“ și noi necontenit, din noaptea tuturor ispitelor, tuturor căderilor, tuturor alunecărilor, tuturor greșalelor, tuturor păcatelor, — pentru ca în felul acesta, să aducem cu noi „sfânta înviere“ a neamului din negrul nor al încercărilor, fie el cât de vitreg... Așa, cu aceste gânduri, cu aceste simțiri, cu aceste porniri, — se cade și în anul aceste, să ne spunem frățește, românește și creștinește. H’’tvs -s înviat «MM Cârți-reviste WWWVVWWVWVww o străveche mitropolie românească care îngloba partea de răsărit a Țării Românești până la Marea Neagră. Asupra argumentelor înfățișate de autor și asupra concluziilor acestei lucrări nu e în specialitatea noastră să ne pronunțăm. Remarcăm totuși ținuta ei științifică, claritatea expunerii și bogăția documentației. COCA FARAGO: VULTURUL ALBASTRU Autoarea romanului ,,Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim“, cunoscută și din colaborarea asiduă la toate revistele fruntașe, aduce în literatura tânără, prin această ultimă lucrare a ă sale, un suflu proaspăt și o proprie viziune a vieții contemporane. „Vulturul albastru“ marchează o vădită ascensiune a scrisului d-nei Coca Farago. Apărut la „Cugetarea“, cu recomandarea „Societății Scriitorilor Români“, volumul este menit să pătrundă în cât mai largi straturi de lecturi. Simpatia cu care va fi primit volumul de nuvele al d-nei Coca Farago se întemeiază atât pe maniera cu totul personală a tratării celor mai subtile teme, cât și pe stilul de o factură aparte al tinerei scriitoare. GH. POPESCU-BURDEA: LACRIMI Autorul plachetei modeste care ne-a sosit la redacție, e un tânăr care știe să-și îmbrace simțirea, care nu-i lipsește — în haina aleasă a versului clar, străbătut de duioase accente de sinceritate. in cele 32 de pagini ale plachetei dovezile sunt destule. Premiul Statului: Gh. (Continuare din pagina I) gur. O gândire robustă e încă în Descartes al d-lui Noica, capitol cu mult superior, și partea istorică e frumos tratată ; aici avem și adevărată literatură, literatura, ca și istoria, neputându-se desface de filosofie. D. Brucăr revine asupra lui Spinoza, cu privire la care publicase o meritoasă lucrare anterioară, dar vieața filosofului de o așa de înaltă concepție, în care se simte însăși ființa sufletească a rasei sale evreești, când se desface de vieața materială, căreia-i este de obicei o robită, e cu totul ignorată și, data aceasta, se simte o supărătoare grabă. „Se va urma, pentru filosofia franceză, cu o nouă contribuție a d-nei Voinescu, care dă și capitolul Pascal (fără bibliografie, care se prezentase de curând de d. Popa în „Melanges“ ale Școlii române în Franța). Pe lângă ce i s’a dat lui Descartes și lui Spinoza, desigur că marele gânditor cu sublime avânturi merita mult mai mult. Locke a fost dat d-lui Vasile Pavelcu, până acum necunoscut , e o sârguitoare analiză, nu fără a recurge la unele lucrări germane ; nici măcar nu lipsește cuvenitul spațiu. Filosofia engleză e continuată de d. Fason, — o lucrare în adevăr bună, — și de d. Mircea Vulcănescu, care dovedește completa stăpânire a materiei și remarcabile calități de prezentare. Formați la Universități americane și în curent cu cercetările, d. P. Comarnescu vorbește despre Berkeley. Peste capitolul despre Hume al d-lui C. Botez, de simplă analiză, fără nimic cultural, istoric și literar, același revine, pentru școala scoțiană. Cu toate explicațiile Societăți de Filosofie, „iluminismul“, luat dela Italieni, al d-lui I. Zamfirescu pentru „Aufklärung“, nu poate fi acceptat: de fapt, nefiind nimeni dator a traduce cuvinte, e vorba de „filosofismul“ secolului al XVIII-lea. E o încercare avântată de sinteză autorul e înzestrat cu talent literar, dar prea ia lucrurile în pripă fără niciun fond de mediu și prea mult se desface gândirea celor cercetați de întreaga lor activitate. Leibniz a fost dat d-lui Flora, care-l ia mai de pe pământ. Ce păcat că Vico a fost dat d-lui Papa care începe cu al său Heinz Horn, ceea ce scutește de o cetire personală, dar e curios, și îmbucurător, că de data aceasta, tânărul filosof scrie mai aproape ca noi, oamenii pământeni, dar cu „invariante“, „imanentizări“, „istoricizări“ și „psihologizări“, care ne umplu de respect: tatăl însă e cu totul insuficient, și d. B. Irion ne întoarce la un „iluminism“, care e acuma german; de altfel nu e decât un repertoriu în pagini simple și puține. Regele-Impărat Victor Emanuel a vizitat pavilionul Românei de la Milano Milano. (Rador). Sâmbătă dimineață, M. S. Regele Victor Emanuel a vizitat expoziția din Milano. Vina aclamat: M. S. Regele Italiei a vizitat pavilioanele industriei italienești. Suveranul s’a oprit apoi îndelung în fața locomotivelor Malaxa, la pavilionul României, unde se aflau d. Soneriu, comisarul guvernului pentru Romănia și d. ing. Hulban, cari au dat Suveranului toate lămuririle necesare privitoare la pavilionul României. Onoarea făcută manifestației românești este cu atât mai mare cu cât pavilionul României este singurul care s-a bucurat de aceasta deosebită atenție. Vizita M. S. Regelui Victor Emanuel și pavilionul României au fost scoase în evidență de toate posturile de radio italienești. iciun om car« cugetă nu»și închipuie că, așa cum sunt lucrările astăzi, există și poate exista un Stat de independență absolută, in locul acestui vechiu concept sânt interdependente, din acelea care leagă printr'o rețea nespus de complicată și veșnic schimbătoare țările. Fiecare e„ național, superior într’uni domeniu, inferior în altul față de alte națiuni care nu sînt, în absolut, superioara sau inferioare. Dar a decreta aceste grade e o greșeală de teorie, a le preface în realități politice ar fi o insolență. Marea superioritate m morala, care se împacă și cu sărăcie momentană și eu zăbava © zgaraisurii economice, iar inferioritatea cea mai crasă e să întrebuințezi pentru subjugare norocul trecător al unei superiorități economice momentane. N. IORGA 10 ani de la catastrofa din Costești-Argeș P. S. episcop Grigorie al Argeșului a ținut să oficieze prohodul Domnului în biserica din Costești făcând prin aceasta amintire de groaznica nenorocire de acum 10 ani. Cu acest prilej Prea Sfinția Sa a trimis M. S. Regelui următoarea telegramă: „Prăznuirea marilor evenimente e cu atât mai duioasă, cu cât vremurile sunt mai îngrijorătoare. Paștile ce le sărbătorim, ne dau o întreită sguduire sufletească. Pe lângă patimile Mântuitorului și împrejurările amenințătoare, credincioșii argeșeni au și durerea amintirei arhivei bisericii din Costești cu mulțimea credincioșilor ce cântau prohodul Domnului, de când se împlinesc zece ani, întâmplarea e semnificativă. Oficiind sfânta îngropare și pomenirea celor arși, în biserica construită din obolul întregului neam și sfințită cu participarea Majestății Voastre, Noi, episcopul sbucumat al Argeșului istoric, rugăm pe Atotputernicul Creator ca jertfa acestor credincioși, alături de patimile suprafirești ale Mântuitorului Hristos, să ne fie ispășitoare... și Sf. înviere d'n acest an să ne isbăvească de primejdiile ce ne învălue, dându-Vă Majestății Voastre isbândirea conducerii întru eterizarea patriei. Hristos a înviat! MM»:'