Neamul Românesc, mai 1940 (Anul 35, nr. 97-119)

1940-05-03 / nr. 97

Lan­ovary Peisaj l«tW*»MI«l*V#«Wn»Vli In întâile timpuri ale epocii cre­știne, aceia cari mărturiseau cre­dința în Fiul lui Dumnezeu răstig­nit pe cruce și în­ Preasfânta Fe­cioară Maria, erau pândiți, ca oaia de lup, și dușmăniți în tot felul de păgânii stăpânitori de o parte, de altă parte de Iudei. Vameșii și Fa­riseii negau învierea lui Isus, ca și minunea Nașterii Preacurate. Intr’un târg din apropierea Ro­mei trăia un tânăr orb din naștere. El îmbrățișase credința Mântuito­rului și, așa cum se întâmplă, cu mulți orbi, învățase pe de rost cartea sfintelor învățături și rugă­ciuni și la oricue prilej se străduia să dovedească tăgăduitorilor divi­nitatea nașterii și vieții veșnice a lui Isus. Protivnicii îl luau în râs: •— Cum vorbești tu, orbule, de Mântuitor și de minunile lui și ale Maicii Sale, când nici pe tine nu te pot ajuta să vezi soarele lui Dumnezeu? Orbul era însă tare în credința lui și răspundea iudeilor: — Veți vedea că Isus și Maica Lui Preasfântă îmi vor da în cu­rând lumina ochilor. — Ești nebun­, râdeau Fariseii. Isus nu s’a putut ajuta nici pe sine,­­când părinții noștri l-au prins și V au bătut în cuie pe crucea pe ca­re însuși și­ a urcat-o pe Golgota. — Veți vedea, răspundea orbul; eți vedea și veți crede! Atunci Iudeii văzând credința idărătatică a orbului, se legară cu jurământ că dacă în adevăr Dum­­nezeul creștinilor îi dă orbului ve­derea, ei toți din târgul acela vor îmbrățișa credința lui. Cine nu-și va ținea legământul, să-și lase avu­tul și să plece de acolo. Cu o săptămână înainte de sfân­ta zi a întâmpinării Domnului, or­bul a avut u­n vis. Se făcea că asu­pra patului său s’a ivit un înger care l-a vestit că pentru credința lui neclintită, va dobândi vederea ochilor. Și vor vedea protivnăcii și vor crede­.. El se rugă atunci de doi preoți creștini să orânduiască în sfânta zi o sl­ujbă într’o piață publică. N’o vor împiedica-o ceilalți, din vicle­șug și din necredință și vor veni cu gând de batjocură. In adevăr se adună multă bune la slujba anunțată. In deosebi ve­niră Evreii în mare număr. In tim­pul slujbei orbul își rosti cu toată credința rugăciunile lui și când preoții tăcură, el începu să cânte cu glas o rugă pe care el însuși și-o întocmise. Abia rosti acest din urmă cuvânt și ochii orbului se deschiseră și se luminară. El scoase un strigăt de bucurie cu un glas care parcă nu era al lui. — Văd, Doamne! Slavă Ție, Doamne al luminii! Iudeii înghețară de groază. Ei­­ văzură cu ochii lor minunea. Și s’a întâmplat atunci, ca și în alte dăți, că mai multe sute de E­­vrei au trecut la credința lui Hris­­tos. I. CONST. DELABAIE Lemeisci creștine Orbul care-și capătă vederea ORIGINILE ALBANO-ROMÂNE In cadrul Conferințelor Institutului Sud-Est European, d. Anton Balotă a vorbit despre : Originele Albano-Române. Desprindem in rezumat: Dificultățile care se ridică în calea lămuririi originelor etnice ale­­ poporului albanez, ca și în lunga discuție din jurul formațiunii terito­­riale a poporului român, nu constitue două probleme deosebite, ci dublul aspect al unei neînțelegeri istorice. Intr’adevăr problema afi­nităților tracofare și cea a asemănărilor albano-române nu sunt două capitole deosebite din istoria răsăritului european, ci numai două aspecte deosebite in timp, ale aceleiaș evoluții. Dintre toate argumentele ridicate contra continuității daco-ro­­m­ane unul singur păstrează astăzi valoarea probatorie: asemănările albano-române. In concepția care consideră pe Traci și iliri ca două popoare deosebite acest argument se tălmăcește astfel: Românii, urmași ai Tracilor, n’au păstrat nimic din limba strămoșilor lor, totuși limba română posedă un bogat capital de influențe vechi lire sau împru­muturi albaneze. De aci concluzia logică, poporul român s’a format în Sudul Dunării. Cercetătorii lumii albaneze cari inițial considerau pe albanezi ca alți au constatat cu vremea că limba albaneză prezintă numeroase urme trace. De aci o altă serie de mutări de popoare. Patria albaneză este mutată de unii cercetători în Panonia. Bine­înțeles că aceste mutări de popoare n’au putut lămuri ni­mic. când se muta patria poporului român în Balcani, din cauza necesarei vecinătăți cu poporul albanez in perioada sa de formație, albanologii mutau la rându-le patria albaneză spre nord. Cercetarea afinităților traco-ilire dovedește că sub aceste nume nu trebuesc înțelese două neamuri și două limbi, ci o comunitate lin­­guistică și rasială. D. Balotă, după ce dovedește această teză, a trecut la examinarea relațiilor albano-române, privite sub acest nou punct de vedere. D-sa a arătat imposibilitatea istorică a coabitării albano­­române, respinsă categoric de diferențierea cantitativă a influenței latine asupra celor două limbi și de lipsa oricărei influențe românești asupra limbii albaneze. Din examinarea materialului linguistic­ă, Balotă trage concluzia următoare , se poate constata între română și albaneză numai o serie de fenomene paralele și nici de­cum un raport reciproc de relații. Un subsidiar d-sa a demonstrat că analogiile albano-române n’au decât o singură origină: substratul autohton traco-ilir, ceea ce dis­truge valoarea probatorie a celui mai puternic dintre argumentele celor ce așează patria poporului și Umbei române în sudul Dunării, NEAMUL ROMÂNESC Pátst«Paím de Paști a J. P. 5. Patriarh Continuare dan pag» l­a —­ tr'o trâmbiță a sfintei bucurii, răsuna minunat glasul slujito­rilor Bisericii: „Veniți de primiți lumină”... înțelegem mai mult decât ori­când chemarea cerului pentru biruința idealului lui Hri­stos în omenire. Pentru că „Dumnezeu L-a și prea înălțat pre Dânsul și i-a dăruit Lui nume care este peste tot numele, ca întru nu­­­mele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de­­­desubt și toată limba să mărtu­­­­risească, că Domn este Iisus­­ Hristos întru mărirea lui Dum­­­nezeu Tatăl”, Filipeni II, 9-11). j Nu vom putea însă să proslă­vim după cuviință pe Iisus cel înviat, nu ne vom­ bucura de darul deosebit de a înțelege strălucirea Evangheliei Sale și gloria împărăției Lui în suflete, decât în clipa în care vom pu­tea zice cu sfântul și marele a­­postol Pavel: „nu mai sunt eu cel ce trăesc, ci Iisus Hristos este Cel ce trăește în­ mine” (Galateni H, 20). Trăirea lui Hristos în cugetul și conștiința lumi creștine, în inima și voința oamenilor, este un ideal care se ridică în fie­care dimineață mai luminos, pentru o zi mai strălucitoare, întocmai ca soarele de primă­vară care în fiecare zi se ridică puțin mai sus la orizont. Cu ce vom putea să ajungem la acea treaptă de înălțime duhovni­­­­cească ? Și cum vom isbuti să ne facem părtași bucuriei în­vierii lui Hristos ? Cu nimic alt­ceva decât cu iubire față de Dumnezeu și față de oameni, cu iepăduire de omul păcatului și al fărădelegilor, „îmbrăcând­u-ne în omul cel nou, care după Dumnezeu s’a zidit întru drep­tate și întru sfințenie” (Efeseni ,IV, 24). „ Ca să vă bucurați cu adevă­rat de prasnicul învierii, este nevoie mai întâi de învierea su­fletelor voastre la o viață cura­tă, este nevoie de învierea unei credințe puternice în ființa voa­stră lăuntrică și de o biruință totală a tot ceea ce este pămân­tesc. Creaturi spirituale și res­ponsabile, noi creștinii posedăm gloriosul, dar și înfricoșătorul privilegiu de a putea să ne des­chidem sufletul sau să-l închi­dem iubirii lui Dumnezeu, de a renunța la vistieria cea nesecată a bunătăților și darurilor cererii sau de a dori cu nepotolită râv­nă să rămânem în preajma sal­vei lui Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu și de oameni, iată sentimentul de la care ar trebui să se inspire toa­tă lumea creștină și spre care să năzuiască neîncetat. Adevărata iubire nu se trâmbițează nu­mai, ci mai ales se arată, se do­vedește în faptă. „Dumnezeu este iubire” după cum spune sfântul Ioan Evanghelistul și vistieria milostivirii lui nu seacă niciodată. Iubire este ființa Sa, viața Sa. Iubirea rezumă toate operile Sale și explică toate căile Sale. El este iubire ! Cuvântul Evan­gheliei Sale e iubire, lucrarea de tămăduire a inimilor e iubire, zelul Său iubire, judecățile Sale iubire, certarea Sa iubire, ini­ma Sa iubire. Cu ce vom răs­plăti însă acest ocean de iu­bire care învălue ființa ome­nească de pe fața întregului u­­nivers ? Cu nimic altceva decât cu suflete înnoite și cu inimi curate. Iubiți fii duhovnicești. Clipele prin care trecem sunt clipe de frământare adâncă și de îngrijorare. Neamurile pă­mântului s-au sculat și se răs­­boesc cumplit. Popoare mari și mici își încordează puterile și-și oțelesc brațele. Neamul nostru românesc pri­vit în lumea trecutului său is­toric atât de «buciumat, a trăit și a biruit bazat pe forța arma­tă, dar mai ales întemeiat și călăuzit întotdeauna de Dum­nezeu. Dacă poporul nostru s’a lup­tat dealungul veacurilor, s’a lup­tat în numele sfintei dreptăți și dragostei fierbinte pentru co­morile lui nepieritoare. Și-a a­­părat cu un elan dârz vatra sfântă din care nu s’a stins fo­cul vieții românești; și-a apărat legea strămoșească, glia scumpă a țării, obiceiurile și limba ro­mânească. Idealul pe care l-a urmărit și-l urmărește fără încetare neamul nostru, este idealul de pace, de frățietate și de bună înțelegere. Căci iubirea de pace și de armonie cu toate neamu­rile, este adânc sădită în inima poporului nostru. Singura ajutorință, singura nădejde­nie de smințită și singura ocrotire sfântă, a avut-o din partea lui Dumnezeu. Și astăzi, când amenințările se ridică la orizont, se cuvine să ne îndrep­tăm cu toată sinceritatea și curățenia inimii noastre spre Dumnezeul marilor milostiviri ai strămoșilor noștri. Să-L ru­găm neîncetat să ne ocrotească și să ne ducă spre limanul bi­ruințelor noastre sufletești și naționale îndemnăm pe toți fiii acestui neam, ca la acest mare prasnic al învierii Mântuitorului, să-și încordeze puterile spre o nouă viață a păcii, a iubirii de Dum­nezeu și de oameni. Iubirea de Patrie să isbuc­­neasca din adâncurile sfintei voastre ca un isvor al iubirii de Dumnezeu și de legea strămo­șească. Să vă sprijiniți în nevoi și în necazuri, neuitând marile porunci ale ceasului de față, de a forma un singur suflet, o singură voință și o singură sim­țire. La marele prasnic al învierii neamului nostru, să privim spre lumina de apururi strălucitoare a învierii Mântuitorului și să facem cu toții zid de dragoste în jurul Prea Luminatului nos­tru Rege, care întruchipează puterea, biruința și nădejdea noastră. Cu aceste gânduri, cu aceste poveți și îndemnuri, vă împăr­tășim din adâncul sufletului arhierească binecuvântare și di­" da urare ca sărbătoarea învie­rii Mântuitorului să o petrec­ți în pace, cu bună cuviință, întru duhovnicească bucurie și întru dragoste frățească. Hristos a înviat! SPECTACOLE TEATRI­NGA CULTURALA: îmbrăcați pe cei gol­AȚIONAL: Martha SPERA: Liliacul TÜDIO: Să divorțăm .RGINA MARIA : Amorul e francez OMOEDIA: Un băiat și jumătate CINEMATOGRAFE RO: Omul cu masca de fier și ompletare AL­VION : Bran și Lan­in „Zeno­­*ia”. K3ALA: Elisabeth și Essex. CAPITOL-: Balalaica cu Nelson Eddy. CARLTON : Cavalcada Hollywood­­ului cu Alice Page REGAL: Beau geste SELECT : Vulpea argintie­­i FEMINA: Viena cântă Vioria dan­sează. A­P­P­A ■ S­O­S Carlos !' BULEW. PALADE: Noaptea destinului . ELISEE: Ultima aventură a lui Sher­lock Holmes. í­­­OMNIA: Comoara din insula pirați­­­­lor 11 MARNA : Cocoșatul dela Notre Dame B’ORUM . Copuaeu. d-rei. COTROCENI : Union pacific. DIANA: Cântecul eroilor. • yn Zidurle Ierusa. Unul dintre punctele cele mai desbătute ale topografiei Ieru­salimului este chestiunea celui de al doilea zid al său. Săpătu­rile efectuate de către misiunea arheologică engleză pe acropole, aproape de poarta Jaffa, au per­mis să se lămurească această chestiune. S-a demonstrat mai întâiu — după o dare de Sec­rtă apărută într’o revistă engleză — că turnul numit până acum al lui David, nu este decât turnul lui Phasael, unul din cele trei pe cari le-a clădit regele Herod, pe la 25 a.­­­ C. pentru a apăra ce­tatea și palatul său. Acest turn a fost construit pe un zid mai vechiu, de prin epoca Mach­a­­bei­lor. Nouile descoperiri limpezesc mai multe puncte ale cărții Mach­abei­lor și de descrierilor lui Flu­vius­ Iosif. Ruin­e stră­vechi aruncă o nouă lumină asu­pra aspectului pe care îl avea cetatea sfântă la epoca lui Iisus Christos. Arheologii cari au studiat pe la 1865 zidurile Ierusalimului vechiu, n’au putut să cerceteze clădirile anexate cetățuiei, cari serveau atunci de cazarmă ar­matei turcești. Dar mai târziu, profesorul Schik a primit auto­rizația să examineze Turnul lui David și, prin detaliie pe cari le dă Iosif, el se încredință că era vorba de turnul căruia Herod i-a dat numele fratelui său Phasael, omorît luptând pentru el. Desco­peririle recente confirmă opinia profesorului Schik. Cazarma turcească a fost dă­­rîmată odată cu ocuparea Ieru­salimului de către Englezi, dar săpăturile sistematice nu au în­ceput de­cât în 1934, sub direcția profesorului Jones. Acum, ve­chiul zid a fost și el descoperit, — împreună cu zidurile din nor­dul și vestul cetății, — așa cum a fost reconstruit de cruciați și Mameluci. Interiorul acropolii cu­prinde trei turnuri, acela al lui Phasael și încă alte două, pe cari arheologii le numesc Turnul din sud și Turnul colțului (un­ghiului).. Ruinile arată că aceste fortificații au fost construite la diferite date începând cu epoca helenistică și până la aceea a lui Herodot. O parte a zidului pare a fi fost zidită pe când Mach­a­­bet­ i au fortificat orașul. O altă parte mai veche, poate din epo­ca lui Nehemia. Zidul pe care l-au construit Machabet­ i nu a durat mult timp. El a fost distins în urma unei lupte, după cum o arată studiul arheologic. E probabil că acest eveniment a avut loc în epoca lui Antioch care, dună un asalt, cuceri cetățuia și îi distru­se zidurile. Dar după căderea lui Antioch­, Ioan Hyrkan se recon­strui și fortifică Baris,­turn foarte puternic, la Nord-v­estul Templului. Dar lucrările cele mai impor­tante revin regelui Herod cel Mare. Devenit stăpănitor al Ie­rusalimului, Herod a înfrumuse­țat și a fortificat orașul cu îngri­jire. El a clădit la sud-estul acro­polei un palat superb cu galerii, peristile și săli­­ minunate. Pen­tru a-și apăra palatul, a con­struit cele trei turnuri fortifica­te de cari vorbește losif: turnu­rile lui Hippicos, Phasăel și Ma­rianul. Primului i-a dat numele unuia dintre prietenii săi, celui de-al doilea, numele fratelui său iar celui de-al treilea, pe-al so­ției sale de-a doua, pe care a adorat-o. Turnul lui Phasăel era cel mai înalt. Avea în anumite locuri 155 picioare. Săpăturile au avut­ loc la picioarele turnu­lui zis al lui David și au arătat că e vorba de turnul lui Phasael pe care îl descrie cu admirație Flavius­ Iosif. PROF. DUMITRU STA­NES­CU MITROPOLIA CELTZINI. Profesorul Dumitru Stănescu, autor al unui respectabil număr de lucrări asupra trecutului nostru religios a scos de curând un nou studiu despre „Mitro­polia Celtzin­es cu a Dealurilor și a Tarilor“. Folosind un bogat material documentar, cules cu râvnă și competență, noua lucrere a d-lui prof. Stănescu încearcă să definească, geografic și istoric, ­nwv. f­ristos a înviat!.. ***** (Continuare din pag. I-a) Domnului nostru, pentru ca în felul acesta să ne întărim sufle­tele ca, astfel, să putem fi mai în stare de a înfrunta năcazul ?! De sigur că da... De acolo, din ținutul plin de lumină, de bună­tate și de dragoste, se cade să luăm puteri, — să întindem cu­pele sufletelor noastre ca în ele să picure nectarul cel dum­ne­­zeesc al tuturor frumuseților și­ al tuturor puterilor, — pentru ca, în clipa ce vine după aceea, sa ne simțim cu sufletul gata de jertfă, și cu brațul gata de îm­potrivire... Noi, cei de azi, avem putința a ne asemui cu toți cei dinainte ai noștri, — avem porunca a ne asemui lor, — o avem și de la ei — și de la Dumnezeu. Iar ca această asemuire sa fie cât mai aproape de desăvâr­șire, mai cu seamă din puterea cea fără sfârșire a învierii se cade a lua... Sfânta înviere a Domnului Hristos ne stă tuturora înainte ca Fântâna care niciodată nu seacă, și din care bând — cu cât mai mult, cu atâta mai bine — să putem să „înviem“ și noi necontenit, din noaptea tuturor ispitelor, tuturor căderilor, tu­turor alunecărilor, tuturor gre­­șalelor, tuturor păcatelor, — pentru ca în felul acesta, să a­­ducem cu noi „sfânta înviere“ a neamului din negrul nor al încercărilor, fie el cât de vitreg... Așa, cu aceste gânduri, cu a­­ceste simțiri, cu aceste porniri, — se cade și în anul aceste, să ne spunem frățește, românește și creștinește. H’’­­tvs -s înviat «MM Cârți-reviste WWWVVWWVWVww o străveche mitropo­lie româ­nească care îngloba partea de răsărit a Țării Românești până la Marea Neagră. Asupra argumentelor înfăți­șate de autor și asupra conclu­ziilor acestei lucrări nu e în specialitatea noastră să ne pro­nunțăm. Remarcăm totuși ținu­ta ei științifică, claritatea expu­nerii și bogăția documentației. COCA FARAGO: VULTURUL ALBASTRU Autoarea romanului ,,Sunt fata lui Ion Gheorghe Antim“, cu­noscută și din colaborarea asiduă la toate revistele fruntașe, aduce în literatura tânără, prin această ultimă lucrare a ă­ sale, un suflu proaspăt și o proprie viziune a vieții contemporane. „Vulturul albastru“ marchează o vădită ascensiune a scrisului d-nei Coca Farago. Ap­ărut la „Cu­getarea“, cu recomandarea „So­cietății Scriitorilor Români“, vo­lumul este menit să pătrundă în cât mai largi straturi de lecturi. Simpatia cu care va fi primit volumul de nuvele al d-nei Coca Farago se întemeiază atât pe ma­niera cu totul personală a tratării celor mai subtile teme, cât și pe stilul de o factură aparte al tine­­rei scriitoare. GH. POPESCU-BURDEA: LACRIMI Autorul plachetei modeste care ne-a sosit la redacție, e un tânăr care știe să-și îmbrace simțirea, care nu-i lipsește — în haina alea­să a versului clar, străbătut de duioase accente de sinceritate. in cele 32 de pagini ale plachetei dovezile sunt­ destule. Premiul Statului: Gh. (Continuare din pagina I)­ gur. O gândire robustă e încă în Descartes al d-lui Noica, capi­tol cu mult superior, și partea istorică e frumos tratată ; aici avem și adevărată literatură, li­teratura, ca și istoria, neputân­­du-se desface de filosofie. D. Brucăr revine asupra lui Spi­noza, cu privire la care publicase o meritoasă lucrare anterioară, dar vieața filosofului de o așa de înaltă concepție, în care se sim­te însăși ființa sufletească a rasei sale evreești, când se desface de vieața materială, căreia-i este de obicei o robită, e cu totul igno­rată și, data aceasta, se simte o supărătoare grabă. „Se va urma, pentru filosofia franceză, cu o nouă contribuție a d-nei Voinescu, care dă și capi­tolul Pascal (fără bibliografie, care se prezentase de curând de d. Popa în „Melanges“ ale Școlii române în Franța). Pe lângă ce i s’a dat lui Descartes și lui Spi­noza, de­sigur că marele gânditor cu sublime avânturi merita mult mai mult. Locke a fost dat d-lui Vasile Pavelcu, până acum ne­cunoscut , e o sârguitoare analiză, nu fără a recurge la unele lu­crări germane ; nici măcar nu lipsește cuvenitul spațiu. Filo­­sofia engleză e continuată de d. Fason, — o lucrare în adevăr bună, — și de d. Mircea Vulcă­­nescu, care dovedește completa stăpânire a materiei și remarca­bile calități­ de prezentare. For­mați la Universități americane și în curent cu cercetările, d. P. Comarnescu vorbește despre Ber­keley. Peste capitolul despre Hume al d-lui C. Botez, de sim­plă analiză, fără nimic cultural, istoric și literar, același revine, pentru școala scoțiană. Cu toate explicațiile Societăți de Filoso­fie, „iluminismul“, luat dela Ita­lieni, al d-lui I. Zamfirescu pen­tru „Aufklärung“, nu poate fi acceptat: de fapt, nefiind nimeni dator a traduce cuvinte, e vorba de „filosofismul“ secolului al XVIII-lea. E o încercare avân­tată de sinteză autorul e înzes­trat cu talent literar, dar prea ia lucrurile în pripă fără niciun fond de mediu și prea mult se desface gândirea celor cercetați de întreaga lor activitate. Leib­niz a fost dat d-lui Flora, care-l ia mai­ de pe pământ. Ce păcat că Vico a fost dat d-lui Papa care începe cu al său Heinz Horn, ceea ce scutește de o cetire per­sonală, dar e curios, și îmbucu­rător, că de data aceasta, tânărul filosof scrie mai aproape ca noi, oamenii pământeni, dar cu „in­variante“, „imanentizări“, „isto­­ricizări“ și „psihologizări“, care ne umplu de respect: tatăl însă e cu totul insuficient, și d. B. Irion ne întoarce la un „ilumi­nism“, care e­ acuma german; de altfel nu e decât un repertoriu în pagini simple și puține. Regele-Impărat Victor Emanuel a­ vizitat pavilionul Român­ei de la Milano Milano. (Rador).­­ Sâmbătă dimineață, M. S. Regele Victor Emanuel a vizitat expoziția din Milano. Vina aclamat: M. S. Regele Ita­liei a vizitat pavilioanele indu­striei italienești. Suveranul s’a oprit apoi înde­lung în fața locomotivelor Ma­laxa, la pavilionul României, unde se aflau d. Soneriu, comi­sarul guvernului pentru Romă­­nia și d. ing. Hulban, cari au dat Suveranului toate lămuririle ne­cesare privitoare la pavilionul României. Onoarea făcută manifestației românești este cu atât mai mare cu cât pavilionul României este singurul care s-a bucurat de a­­ceasta deosebită atenție. Vizita M. S. Regelui Victor Emanuel și pavilionul României au fost scoase în evidență de toate posturile de radio italie­nești. iciun om car« cugetă nu»și închipuie că, așa cum sunt lucrările astăzi, există și poate exista un Stat de independență absolută, in locul acestui vechiu concept sânt interdependente, din acelea care leagă printr'o rețea nespus de complicată și veșnic schimbătoare țările. Fiecare e„ național, superior într’uni­ domeniu, inferior în altul față de alte națiuni care nu sînt, în absolut, superioara sau inferioare. Dar a decreta aceste grade e o greșeală de teorie, a le preface în realități politice ar fi o insolență. Marea superioritate m morala, care se împacă și cu sărăcie momentană și eu zăbava © zgaraisurii economice, iar inferioritatea cea mai crasă e să întrebuințezi pentru subjugare norocul tre­cător al unei superiorități economice momentane. N. IORGA 10 ani de la catastrofa din Costești-Argeș P. S. episcop Grigorie al Ar­geșului a ținut să oficieze pro­hodul Domnului în biserica din Costești făcând prin aceasta amintire de groaznica nenoro­cire de acum 10 ani. Cu acest prilej Prea Sfinția Sa a trimis M. S. Regelui urmă­toarea telegramă: „Prăznuirea marilor eveni­mente e cu atât mai duioasă, cu cât vremurile sunt mai în­grijorătoare. Paștile ce le sărbătorim, ne dau o întreită sguduire sufle­tească. Pe lângă patimile Mântuito­rului și împrejurările amenință­toare,­­ credincioșii argeșeni au și durerea amintirei arhivei bi­sericii din Costești cu mulțimea credincioșilor­ ce cântau proho­dul Domnului, de când se îm­plinesc zece ani, întâmplarea e semnificativă. Oficiind sfânta îngropare și pomenirea celor arși, în biserica construită din obolul întregului neam și sfințită cu participarea Majestății Voastre, Noi, episcopul sbuc­umat al Argeșului istoric, rugăm pe A­­totputernicul Creator ca jertfa acestor credincioși, alături de patimile suprafirești ale Mântu­itorului Hristos, să ne fie ispăși­toare... și Sf. înviere d'n acest an să ne isbăvească de primej­diile ce ne învălue, dându-Vă Majestății Voastre isbândirea conducerii întru eteri­zarea pa­triei. Hristos a înviat! MM»:'

Next