Opinia, septembrie 1897 (Anul 1, nr. 102-125)
1897-09-26 / nr. 122
ANUL I No. 122 Numărul 10 Bani ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totd’auna înainte In Iaşî la Casa Administraţiei n judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA No 43. — Strada Golieî —No. 43 EDIŢIA 1 DE SEARA ——a—■ea—■ ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN IAŞI —VINERI 26 SEPTEMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani ANUNCIURILE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ „ III ... . 40 „ „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ * *• Eu număr vechiii 30 Mi — r r i-REDACȚIA -i l !■ No. 43- Strada Golieî — No.4SC FALIMENTUL COMUNEI IAȘÎ •sSalvarii lui Mohamet Pe cerul colectivist a apărut o stea cu coadă. După crezul popular, acesta este semn de rezmirita. S’au încercat toate combinaţiunile posibile şi imaginabile —şi s’a ajuns la convingerea că numai d. Eugeniu Stătescu mai poate prelungi agonia partidului. Aceasta constatare, făcută de însăşi mai marii liberalilor, dovedeşte că colectivitatea este muribundă — Intru cît se ştie că d. Stătescu nu intră în luptă decît în situaţii desperate. D. Stătescu îndeplineşte, la colectivişti, rolul pe care -l îndeplinesc, la Turci, şalvarii lui Mahomet , în vremuri de grea cumpănă, cînd ghiaurii se resvratesc în potriva împărăţiei sultanilor şi ameninţă să înfrîngă trufia semi-lunei, ulemalele scot inexprimabilii profetului şi -l plimbă pe strade în procesiune solemnă. Spectacolul acesta, sugestiv pentru drept credincioşi, îmbărbătează pe fanatici prin perspectiva munţilor de pilaf al căror simbol sunt şalvarii, şi ’l duc adesea la biruinţă sigură. Dar d. Stătescu ce simbolizează ? Omul cel mai egoist din ţara romînească, politicianul cel mai singuratic şi bolnavul imaginar pasionat de sine pînă a nu mai zări restul lumei —cum va entuziasma oştirea descurajata, al cărei moral l’a sdrobit cu desăvîrşire d. Sturdza ? Care sunt calităţile deosebite cu care d. Stătescu va rechema la disciplină pe dezertorii partidului, cari au luat deja armele în potriva şefului dovedit nedestoinic ? Ministru cu oarecare relief, într’adevăr, în cabinetele nule şi efemere ale lui Ion Brătianu —d. Stătescu nu s’a remarcat nici prin tact politic nici prin superioare însuşiri sufleteşti. Tiran, în calitatea-i de paşă al unui vizir fără scrupule, şi răsărit în mijlocul umbrelor de cari se înconjura Brătianu, d. Stătescu a tras toate foloasele din situaţia excepţională pe care ’i-o creaseră împrejurările, dar n’a avut vreme să-şi înscrie nici o pagină de seamă în istoria contimporană a ţerei. Modificările ad-hoc ale codului de procedură civilă şi declaraţia-i nenorocită că opoziţia a perdut dreptul la protecţia legiim' — departe de a fi semne de destoinicie politică, sunt, din contra, dovezi de adîncă scădere morală. Pe temeiul acestora se capătă, într’adevăr, dreptul la un loc de onoare în galeria colectivistă —dar nu se obține niciodată sarcina covîrșitoare de a conduce destinele unui partid politic. Veninos, cupid şi ipochondric, d. Stătescu ’şi-a închinat viaţa excluziv pasiunilor sale : toată vremea o petrece în străinătate într’o legiune de medici şi un arsenal de medicamente — şi nu vine în ţară de cît pentru cîte un proces gras sau o răsbunare, în totd’auna barbară, pe care o meditează adesea ani întregi. O dată treaba făcută, d. Stătescu fuge la Paris unde aşteaptă, între cataplasme şi doctorii, mirosul tămîei pe carel-o ard la praznice, ziarele liberale. Cu aşa atribute, un om poate sluji de cineva unul Moliére modern, dar nu e posibil în fruntea unei grupări politice—mai ales în momente de restrişte. Dar pe lingă că e aşa fel stăpînit de patimele sale personale încît n’are un minut de sacrificat pentru aproapele — d. Stătescu e nervos şi ursuz ca o fată bătrînă. E în stare ca, pentru un capriciu, să răstoarne un guvern amic sau să împedice căderea unui partid duşman dacă ar avea puterea de a o face. Singurul punct de contact pe care -l are cu lumea de afară, e doctorul şi doctoriile. De aceea,cînd este răpit din singurătatea în care se complace, e rău, crud şi necruţător. „Daţi în carne vie“ — porunca sîngeroasă pe care a dat-o Brătianu, la 84, canaliilor cari asomau pe studenţii universitari, era plămădită de creierul lui Stătescu; procesul monstruos înscenat, tot atunci, fraţilor Oroveanu, cărora li se imputa că au încercat să ucidă pe Brătianu, era plăsmuirea ministrului său de justiţie; suspendarea, de anul trecut, a inamovibilităţii magistraţilor de la casaţie, e opera lui Stătescu; crima seversita în potriva fostului mitropolit Ghenadie; până şi plastografia pentru care Voinţa Naţională a cerut iertare înaintea curţii cu juraţi — toate aceste greşeli grave în potriva cinstei celei mai elementare, sunt isvorîte din frica cîinoasă a d-lui Eugeniu Stătescu. Cu aşa temperament şi cu bolnăvicioasele sale porniri, prezidentul de azi al Senatului nu poate deveni şef de partid — cioclu, da. Şi totuşi, pentru că colectivitatea a ajuns în halul cînd nu el se mai poate face răa, va încerca, desigur, experienţa de a-şi da părul pe mîna d-lui Stătescu. Epoca aceasta, după toate probabilităţile foarte scurtă, nu va fi, însă, o perioadă de guvernămînt ci un termen de lichidare. Ca să cîştige timpul cît el ar trebui pentru a se retopi în opoziţie, colectivitatea se va grupa un moment întreagă la umbra şalvarilor lui Mahomet—pentru ca imediat întreagă să se retragă în viaţa privată, care, dacă nu oferă lefuri şi diurne, nu necesitează, în schimb, nici tact nici proiecte de legi. Un guvern trainic prezidat de d. Stătescu, este o imposibilitate, cum este un guvern demn prezidat de d. Sturza. G. Rădulescu OAMENI ŞI LUCRURI Morminte.—„Un moralist clasa II răposatului Z., profesor ; idem lui X, funcţionar ; un mormînt clasa I, răposatului, magistrat —“ şi aşa mai departe. Are şi părţile ei lugubre uneori o şedinţă a consiliului comunal, — şi nu e în adevăr nimic mai sinistru decit împărţeala aceasta de morminte gratuite, făcuta de altfeliu fără nici-un lirism, fără nici-o atenţie sau discuţie. Cine sunt aceia cărora li se distribuie aceste ultime dărnicii oficiale ? Muritori care şi-au făcut datoria de a nu lăsa nimic pe urma lor, care au muncit şi servit, trăind oare cum putea din cîştigul modest şi cinstit. Morţi,sunt clasificaţi şi înzestraţi după anumite consideraţii care cu un mormînt mal în faţă, care cu unul mal tăinuit şi mai retras. Dar tîrguiala aceasta tîrzie asupra ţărîneî ce se cuvine unuia şi altuia are ceva nespus de trist şi de bizar. Nu aparţine tuturor de o potrivă mama comună—ţărîna care îngroapă pentru veci ? Aşa însă ne-am întocmit noiinşine feliul de a fi, de a gîndi, de a muri. Moartea fiind fireasca urmare a vieţei, cată să moştenească de la aceasta zadarnicele formule, deosebiri şi vanităţi. De aceea în lugubrele epizode ale şedinţelor consiliului comunal se acordă psalmodiindu-se voturile şi propunerile cu un ton de nepăsare şi deprindere. „Un mormînt, clasa II răposatului Z, prfesor idem lui X, funcţionar; un mormînt clasa I răposatului Y, magistrat—şi aşa mai departe". Al cui va fi rîndul mini ?... D. Haret şi instrucţia femeeî O revoluţie universitară. -- De ce invaţă fetele.—De nevoie sau din capriciu ?— Universitare şi mediciniste. Ştirea dată de „Opinia" şi astăzi confirmată de „Epoca" asupra intenţiei d-lui ministru Haret a produs o adevărată emoţiune în lumea universitară şi în cea femenină mai ales. I). Haret şi-a propus de a suprima afluenţa cea mare de candidate la bacalaureat întroducînd în proiectul fostului ministru Poni următoarea modificare: „Profesoarele şcoalelor secundare de fete nu se vor recruta decît dintre absolventele şcoalei normale superioare, iar în această şcoală nu vor fi primite decît foastele eleve ale şcoalei normale de institutoare care la examenele de capacitate vor fi întrunit cel puţin media 8“. De ce Învaţă fetele? Se zice că ideea aceasta a cării paternitate revine d-lui Poni, s-a ivit în urma consideraţiei că înmulţirea bacalaureatelor şi a studentelor la universităţile noastre constituie o mare primejdie socială. Că afluenţa mereu crescînd a studentelor se datoreşte mai mult unui feliu de modă decît dorinţei serioase de a se instrui şi... «speranţei tinerelor candidate că bacalaureatul sau licenţa le va uşura drumul spre o carieră sigură». Este aci oare o crimă, sau, din potrivă un fapt natural? E ştiut de lumea toată şi fetele bacalaureate de sigur nu tăgăduiesc că scopul ce urmăresc e să-şi asigure o carieră liberă, să-şi uşureze condiţiile de train, să fie mai libere în relaţiile lor sociale, admiţînd că foarte puţine frecventează universitatea pentru iubirea ştiinţei—şi că ar exista o ştiinţă mai sacră decît a şti să trăieşti... Unde, însă, este aci primejdia socială ? Afară numai dacă zişii miniştri ar fi călăuziţi de o filozofie care pune mai presus legea sexurilor, decît orice alta, care interzice femeei de a se abate din calea firească întîrziind pe băncile școalei anii în care ar putea da lumei ceea ce natura îl impune: procrearea speciei Din nefericire legea aceasta e infirmată astăzi de greaua luptă pentru train și logica protestează în potriva stavilirei ce s’ar pune femeei care vrea să-şi creeze prin cultură şi muncă intelectuală un drum pentru un train onorabil. Capital social Pe vremea lul Alexandru Dumas— care a creat expresia—nu se înţelegea ceea ce vom înţelege astăzi prin cuvintele acestea, anume : puterea de cîştig a femeei, pe care s’o alătură de acea a bărbatului şi în comună frămîntare să plămădească mijloacele de existenţă. Vremea grea, din ce în ce mai grea, ne-a adus totuşi aci. Şi numai astfel nu se explică înmulţirea din zi în zi a legiunii universitare femenine. O diplomă de licenţă, un titlu universitar dau drept la o catedră de învăţămînt secundar care echivalează cu un capital social ca să nu uzăm de trivialul cuvînt zestre. Şi realizarea stării acesteia, titlul universitar, însamnă mîntuirea pentru acea clasă de femei care, lipsite de averi şi de ranguri, ar risca mai mult decît lipsită de universitate să răspundă mar ei legi fireşti: căsătoria. Şi astfel în privită, universitatea deschisă tuturor de opotrivă nu mai este o primejdie socială ci din potrivă. Capriciu sau nevoe. O domnişoară universitară, vorbind de proiectul arbitrar al ministrului Haret, spunea că din peste şase zeci eleve cîte au absolvit în acelaşi timp cursul superior, abia cîteva s-au înscris la universitate. Faptul acesta ar pleda contra credinţei miniştrilor noştri că un feliu de modă împinge un număr excesiv de absolvente la studii universitare, deoarece nu toate şi nu din motive de capricii, se hotăresc a întreprinde lupta universitară, plină de neplăceri, de greutăţi, de examene, de emoţii. Vor fi, neaparat, din ce în ce mai numeroase universitarele noastre. Dar ce va dovedi faptul acesta dacă nu că dificultăţile sociale au crescut tot mai mult şi poate—de ce nu?—dorinţa chiar de a se lumina ?... Ceea ce e demn de luat în samă e că deja fetele ajunse la bacalaureat sunt rezultatul unei selecţiuni pe care în parte o face lipsa materială. Institutele de domnişoare sunt particulare şi oricît de modest retribuite, ele nu sunt accesibile tuturor şi nu pot acorda tuturor favoarea gratuităţii. Cîte absolvente de externat, cîte fete din orăşele mici nu rămîn lipsite de cultura superioară la care năzuesc cu toată ardoarea?... Aci poate e cel mai mare neajuns. Dintr’acele din care, din nevoie iar nu din „modă“ ar munci pentru diploma universitară, multe nu au putinţa să ajungă aci. La aceasta s’ar fi cuvenit să se gîndească d. Haret cum s’au gîndit alţii înaintea d-sale iar nu la desfiinţarea învăţămîntului superior pentru femei. Universitare şi mediciniste. O statistică aproximativă arată că majoritatea bacalaureatelor frequentează facultăţile de litere, filozofie, istorie, apoi: ştiinţele, matematecele, medicina încă atrage un număr însămnat. Acestea ar forum oarecum elementul revoluţionar al legiunii, dată fiind greutatea şi îndoiala viitorului ce aşteaptă pe preotesele artei lui Hypocrat, preotese care adoră sîngele iar nu focul... Blag. PROCESUL „TRIBUNEI“ Ungurii au ţinut, cu tot dinadinsul, să dea o deosebită însemnătate celui de al 25-lea proces al Tribunei. D. Andrei Balteş, redactorul responsabil al „Tribunei“, a fost condemnat ori după cum se telegrafiază din Sibiu la cinci luni temniţă ordinară şi 500 fl. amendă. Verdictul juraţilor a fost dat în unanimitate. Procurorul, în pledoaria sa, a întrebuinţat cele mai violente expresii în contra „Tribuna“, numind’o barbară. D. Andreia Balteş a fost dat în judecată, după cum se ştie, pentru două dări de samă făcute în „Tribuna“ asupra măcelurilor din Mehadiea. Ceea ce este mai curios, e că tribunalul a refuzat cererea d-lui Balteş, de a dovedi cele ce a scris. Don Artişti Mare tămbălău ieri în consiliul comunal. D. Tăcu, ochiosul ajutor de primar, s’a făcut foc cînd a citit în opinia adresa pe care a pregătit-o ca s-o trimită primarilor din ţerile limitrofe, pentru a-l învita la expoziţia de la abatoriu. Imprudenţa noastră de a mărturisi în gazetă că avem ciorna de la un înalt funcţionar comunal, a pus la două degete de primejdie pe d. Gal, secretarul primăriei. — Funcţionar superior la comună?— a exclamat d. Tăcu, clipind din ochi. Am înţeles atunci: e d. Gal. Şi chemînd pe bietul secretar, ’i a tras o gură de Tîrgoviște, pe care n’o va uita multă vreme d. Gal. A trebuit să intervie consilierii ca să lămurească pe primul ajutor de primar că adresa din Opinia era numai rezumatul, foarte conștiincios de altfel, al factumuluî pe care ’l vor ceti primarii de pe continent—iar nu insăşî adresa ticluită de d. Tăcu. Acest semn de adîncă inteligenţă din partea părinţilor comunei, ’mî aminteşte o anecdotă pe care o voiţi transcrie, deşi sunt sigur că voiui atinge modestia ,jînaltuluî" funcţionar comunal care a imitat aşa de bine stilul ajutorului de primar încît l-a făcut să ia o zeflemea drept o producţiune personală a d-sale. Două pictori, cari se invidiau reciproc — ca toţi artiştii—ţineau să dovedească unul altuia superioritatea le respectivă. In scopul acesta au executat, într’o zi, fiecare cîte o lucrare şi au invitat o comisie ca să’şi dea părerea. Ajungînd la atelierul unuia din pictori, comisiunea observă în curte o scenă atingătoare: o mulţime de păsărî ciuguleau într’o pînză, pe care pictorul desemnase o farfurie cu cireşi. Comisiunea, admirînd arta desevîrşită cu care pictorul imitase natura, felicită pe artist și pleacă să exemineze cea-l-alta lucrare. Ajuns la atelierul celui-l-alt pictor, președintele comisiunei dă să pue mîna pe clanța uşei ca să deschidă. Spre marea lui surprindere, însă, bagă de seamă că ceea ce luase el drept uşă, era o pînză zugrăvită.... — Excelentă e prima lucrare, zice preşedintele comisiei—de vreme ce a reuşit să înşele paserile; dar uşa aceasta, care a înşelat oamenii, este incomparabilă. Ywann. Două cărţi de Aritmetica Numai la noi la Români, ne-a fost dat să vedem propunîndu-se probleme luate de pe textele franceze, în care lucrurile erau preţăluite ca la Paris: « Tona de Kocs 35 lei, iar metrul cub de lemne 25 franci» sau mai ştiu eu cîte altele! Iată dar ce s’ar putea face de un învăţător ideal, şi cam ce s’ar putea cere de la un bun şi de model învăţător. Este un dar la mijloc, învăţătorul cît de bun să fie, nu poate lăsa totul la el; ar merge atunci prea încet şi sporul ar fi mic. De aceea el are nevoe de carte: întăil pentru a merge mai repede şi al doilea pentru a procura ocupaţiune elevilor de o dată. Cartea de probleme tipărite putînduse cumpără de elevi, înlesneşte pe învăţător în predare. In loc de a aştepta ca elevii să scrie enunţul, a 7 - 8 probleme, şi acelea cu greşeli se scoate binişor cartea şi se dictează numerele problemelor, rămînînd ca fiecare elev să lucreze pe caet problemele a căror formulare o găseşte în carte. De cât chipul de a folosi acele probleme va varia. Problema ca şi exerciţiile de calcul nu sunt decît aplicări a unor cunoştinţe generale învăţate mai înainte. Ca atare lecţiile de probleme se sprijinia pe lecţiuni de text de Aritmetică. Dar şi lecţiunea de text trebue sprijinită tot pe exerciţii şi mici probleme, adică pe exemple de calcul. Deosebirea va fi că exemplele date în lecţia de text se vor lucra în clas cu învăţătorul şi din ele se va scoate o regulă, iar problemele propriu zise vor cere aplicarea regulelor învăţate mai înainte şi la ele vor lucra mai mult elevii, fără ajutorul direct al învăţătorului, decît doar o mică îndrumare în analiza lor matematică. Fiind astfel, la întocmirea unui text de Aritmetică pentru elevi, nu se vor pune decât acele probleme, cari vor servi de bază la scoaterea regulei, ce se va scrie în însuşi textul elevului spre uşurinţă; apoi vor urma un şir de probleme ca aplicare a regulelor învăţate. Va fi şi la Aritmetică ceia ce s’a cerut la cărţile de Gramatică. Vedem la început un şir de exemple de trase şi propoziţii în 2—3 paragrafe. Apoi vine definiţiunea, tipărită cu compact , după care vin Deprinderile consistînd din trase sau din bucăţi întregi din autori, ca aplicare a celor învăţate. S’a şters din textul elevului toate acele desvoltărî, care le face învăţătorul în clas la ţinerea lecţiunei de Gramatică. Tot aşa trebue să fie şi la Aritmetică. Chipul de a desvolta lecţiunea de Aritmetică aparţine învăţătorului; nu e îngăduit a-1 mai trece în textul elevului. Nu e chemarea cărţii de a îngreuia mintea elevului şi a-1 obosi cu cetirea unor lucruri, pe care i le-a spus Domnul în clas, mai ales cînd e chemat a reţinea nu forma desvoltătoare a lecţiunei, ci miezul lecţiunei. Această formă simplă şi desvoltată a lecţiunei pe cît e de plăcută şi atrăgătoare în clas, cînd învăţătorul are darul expunere!, pe atîta e de greoae pentru minte, cînd sîntem silit! a o citi şi numera. Fraza cetită e mai greu de înţăles decît cea rostită, asta cel puţin pentru elevi! Desvoltările lecţiunei în textul elevului pot fi bune pentru autodidacţi, dar elevii noştri primari nu sînt chemaţi a-şi face numai educaţia lor singuri. ’ Din cauza aceasta acele desvoltări încurcă în loc să lumineze. Experienţa ne-a arătat că elevul va memoriza acele desvoltări şi în loc de a avea libertatea în expresiunea lor va fi silit să se ţină de text. III Dacă acum aplicăm cele zise mai sus la cele două manuale de Aritmetică pentru clasele primare, a d-lor Praja şi Frisinescu, ce observăm ? O deosebire radicală în chipul de concepţiune şi aranjare a materialului. Şi cînd ne gîndim că comisiunea a avut în vedere ceva, miraţi răminem faţă cu această deosebire în sistemă. «Membrii însărcinaţi cu cercetarea cărţilor de Aritmetică, zice d. Dobrovici, au cerut de la autori să treacă regulele în însuși textul elevului».