Opinia, septembrie 1898 (Anul 2, nr. 97-120)

1898-09-26 / nr. 117

ANUL II No. 117 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —SIMBATA 26 SEPTEMBRIE 1898. Numărul 10 Bani abonamentere încep la 1 şi 15 ale fie căreî luni şi se plătesc totd’auna înainte In Iaşi la Casa Administraţiei la judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an In ţară 30 lei; In streinătate 40 iei Şase luni 15 » * » 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 48.— Strada Goliei —No. 48 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani ANIINCUIRIUE in Iaşi şi judeţe se primesc nuraa* la Administraţie în străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia » v » III .... 40 „ „ Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ Un număr vechi şi 30 bani REDACŢIA No. 43— Strada Goli«* — No. 48 Excursiunile nocturne ale d-lui Tabula • v ■ . . . ■ V / fl*.. «i'.'C In vederea apropiatelor alegeri comunale, toti domnii membri al clubului conservator sunt rugaţi să binevoiască a se Întruni in fiecare Mercin şi Sîmbâtă, orele 8 sara, In saloanele clubului. COMITETUL Sfinţitul Regimului Criza de epilepsie prin care trecură organele guvernului pare că s’a mai potolit. Resemnat să’şi poarte porecla, d. Sturdza a intervenit, se vede, ca să domolească zelul aziaticilor săi gazetari. Cu restul, s’a însărcinat vremea și împrejurările. Ploaia a şters afişele cam anunțat pe stradele capitalei sinuciderea d-lui Take Ionescu — și cele două septămîni de desfrîu au secat isvorul de expresiuni triviale cari se resfăţad în coloanele Voinţei Naţionale. De acum chestiunea rescriptelor ungureşti a recăzut în stadiul în care se afla înainte de criză —numai viitorul, doar, să mai aducă cumva o recrudescenţă. Chestiunea palpitantă la ordinea zilei, acum, după ce a rămas bine stabilit că d. Sturdza a căutat să desfiinţeze eforia şcoalelor din Braşov când a văzut că nu-i poate face pe efori redactori la Voinţa Naţională—chestiunea palpitanta acum e concentrarea liberalilor. Momentul pentru această spinoasă operaţiune e nu se poate mai bine ales. Să ceri de la două oameni ca să’şi întindă mîna frăţeşte tocmai în momentul cînd se lovesc mai furios, este, dacă nu treabă de Păcală, cel puţin şiretlic din cele maî perfide. Dar, fie că d. Stătescu a profitat de momentul acesta într’adins pentru a învedera imposibilitatea lucrului, și, deci, a convinge pe cei încăpăţînaţi de temeinicia statului sau de a ceda puterea, fie că împrejurările sunt aşa fel încît concentrarea trebue neapărat încercata, chiar cu convingerea că nu va reuşi ; — operația se experimentează, spre marea nedumerire a oamenilor cari, cunoscînd circumstanţele, ştiu mai dinainte ce se poate şi ce nu se poate face. Ca să arătăm că guvernul încearcă marea cu degetul cînd umblă după concentrare, să luăm cîteva ipoteze, consecvenţe ale împăcărei. D. Fleva a declarat categoric că nici nu discută cît e vorba ca concentrarea s’o facă trădătorul — cuvîntul e al Dreptăţii. Va să zică d. Fleva şi cu democraţii sunt a priori excluşi din combinaţie. Remîn drapeliştii. D. Aurelian intră singur în minister sau intră cu grupul d-sale ? In prima ipoteză, guvernul n’a cîştigat nimic, căci d. Aurelian personal nu e o forţă—în schimb, însă, şeful drapeliştilor ar pierde, solidarizîndu-se cu d. Sturdza, beneficiul reputaţiei sale de azi, iar colectivitatea, deboşînd pe d. Aurelian, împinge pe d-nii Lascar, Costinescu, Delavrancea, etc. la o opoziţie violentă şi fără rezerve. Aşadar, în ipoteza aceasta, nici un cîştig —din contra. Să admitem, însă, că d. Aurelian, fire nehotărîtă, nu se duce singur la ocultă ci merge cu întreg statul său major. Atunci, dacă e cinstit ce spune Drapelia de la apariţia sa şi mai vîrtos de cînd chestiunea naţională a intrat într’o fază acută, d. Aurelian trebue să schimbe atitudinea guvernului cel puţin în ce privesc şcoalele din Transilvania şi din Macedonia. Dar această condiţie este condamnarea regimului sturdzist—şi ce a cîştigat guvernul dîndu-şi, prin faptul intrărei aurelianiştilor, un brevet de netrebnicie după tratative aşa de lungi şi atît de laborioase ? Oare, dacă era vorba să se redea şcoalelor sumele datorite, n’o putea face d. Sturdza singur ? Şi dacă d. Sturdza nu voieşte să le dea, cum consimţi-va să le dea d. Aurelian ? Căci nu e chestiunea aci de o simplă operaţie financiară care se face ori nu se face — ci de un sistem, de un program hotărît mai dinainte şi poate chiar de angajamente formale. Hotărît, dar : concentrarea cu aurelianiştii se face, şi atunci Sturdza dispare desăvîrşit din scenă — ori răvîne Sturdza şi sistemul seu, dar gruparea de la Drapelul nu intră în complicitate. Să mai luăm o ipoteză—cea mai improbabilă în starea de azi a tratărilor, anume cazul că, par impossible, aurelianiştii ar intra în combinaţie fără condiţii. Ei, şi ? Ce ar cîştiga guvernul dintr’o aşa imorală Impărechere? In loc ca Drapelul sa triumfe in opinia publică şi Voinţa Naţională să se recunoască învinsă, — ar birui Voinţa în faţa agenţilor ocultei, iar Drapelul s’ar dovedi tarabă de telul care a făcut negoţ pe cînd lumea credea că face şcoală de moravuri politice. Atît — încolo, ţara cinstită ar acoperi sub acelaş dispreţ pe trădătorul, întovărăşit de complici, sub care ’1 acoperise pe cînd era singuratic. Ori ce soluţie s’ar da, deci, problemei care frămîntă cele două tabere de liberali —dacă se va da soluţia — ea nu poate fi de cît vremelnică și în nici un caz priincioasă colectivităţii. G. Rădulescu OAMENI ŞI LUCRURI Lume nouă.—S’a descoperit mai zilele trecute—ne anunţă ziarele străine—într’o pădure a Siberiei, un sat a cărui existenţă n’o bănuise nimeni pînă în momentul de faţă. Lucrul e puţin uimitor, dacă ţinem seama de nemărginita întindere a vastei posesiuni ruseşti, unde foarte lesne se putea grupa o modestă asociaţie de lucrători primitivi, uniţi în jurul interesului simplu şi unic de a trăi—dînd noţiune acesteia înţelesul de a se hrăni şi a procrea. Poate de veacuri va fi existînd satul singuratec în mijlocul necunoscutelor şi neexploratelor stepe. Şi iată că deodată va întră într’o nouă viaţă, cu legi, cu biruri, cu teatre, cu trenuri, cu doctori, cu şcoli, cu armată, cu consiliu comunal şi cu... ziare. Sărmani locuitori! el erau poate cei mai fericiţi oameni de pe pămlnt—în tot cazul dintre locuitorii Siberiei, fără îndoială—înainte de a fi fost „descoperiţi“. De acum, însă, ei nu-şî mai aparţin, nu mai sunt liberi, fără să fie sclavi, ori osindiţi la exil. Pămîntul va fi plătit; se va cere serviciul militar ; şi vor afla amănunte despre „dezarmare“, fără să fi ştiut vreodată ce este înarmarea. Iar cînd vor fi fost supuşi cu de-a sila învăţămîntului obligatoriu vor putea căpăta interesante cunoştinţe de tot soiul, vor putea ceti gazetele europeneşti şi literatura siberiană a lui Dostoievski. Vor vedea oamenii cît e de rea omenirea, inculţii vor cunoaşte otrava civilizaţiei. EXTERNE Pacea Austro-Ungară Nu fără greutăţi mari, nu fără violente dispute Parlamentare, liniştea a fost în fine restabilită în eterna criză politică a Austro-ungariei. Şedinţa din ziua de 30 Septembrie nu anunţa de loc mult dorita împăcare în jurul Compromisului şi cunoscutele scene cari au rămas legendare, întreruperile scandaloase şi apostrofele desfrînate ale grupului Wolf-Schönerer la adresa ministruluipreşedinte s’au repetat aidoma la începutul acestei seziuni a Reichsratului ca şi la finele celei trecute. O demisiune ministerială—început şi sfîrşit de criză în acelaşi timp—n’a lipsit nici aici, dar împăcarea s’a făcut. Se pare că o parte din politicianiimaghiari mai gălăgioşi au înţeles că intransigenţa cerbicoasă duce neaparat la o ruptură între cele două monarhii şi au sfîrşit prin a ceda din îngîmfarea politică atît de caracteristică magnaţilor de la Buda-Pesta. Stingă opozantă — afară de neîmpăcatul grup Wolf-Schönerer—s’a lăsat convinsă de necesitatea bunei înţelegeri şi conflictul s’a amînat, fără să fi fost pe deplin rezolvit. Cu toate acestea se crede că motivele pur politice şi bunul simţ ar fi fost de-ajuns pentru a aduce la bun capăt pfezite austro-ungare, dacă nu ajută şi tristul eveniment care a lovit profund curtea imperială a Vienei şi a impresionat în mod sincer întreaga monarhie a popoarelor unite—sau mai drept dezbinate—sub coroana habsburgică. Moartea violentă a împărătesei EUsabetha—suveranul cu deosebire populară în mijlocul naţiunii maghiare—a contribuit mult la grabnica■ împăcare a taberelor induşmănite. Odiosul atentat de la Geneva a schimbat starea sufletească a multor obstrucţionişti. In faţa doliului care a izbit atît de greu pe bătrînul monarc în plin jubileu, sentimentalismul a învins încăpăţinarea politică. E locul de a zice: — A quelque chose malheur est bon. ACTUALITATI Armate şi Republică In timp ce democrata republică franceză trece printr’o criză militară, provocată printr’o extremă rigoare disciplinară— moștenită de la monarhiile vechi—, republica Statelor-Unite sufere o criză de același gen, provocată însă de un sistem contrariu,—libertatea excesivă. Războiul atît de fericit pentru Americani a arătat totuşi cît e de funest, din multe puncte de vedere, sistemul recrutării improvizate, alcătuirea efemeră a armatelor licenţioase—care la cea dintîi nemulţămire se vor licenţia eî singuri de sub serviciul militar. In Franţa, unde armata e adorată, ea a fost supranumită «la Grande Muette», ca simbol al discreţiei obligatorii. Nu tot aşa—şi dincolo de ocean unde armata polemizează şi atacă nu numai pe duşmani cu armele, ci şi pe şefi—cu penele. Ziarele şi revistele americane sunt pline de declaraţii, de proteste, de dezminţiri şi lămuriri de ale generalilor, ba pănă şi de ale soldaţilor, asupra măsurilor şi neajunsurilor din timpul campaniei. Exemple de citat sunt numeroase şi foarte eloquente din rîndul voluntarilor americani. Ofiţeri cari refuză de a sili pe soldaţi să înainteze cînd se plîng de trudă ori de căldură. Alţii cari demisionează în timpul campaniei şi primesc banchete oferite de soldaţi, pentru că refuzase a pedepsi pe nişte soldaţi «vechi prieteni şi camarazi de şcoală». Cea mai grozavă pedeapsă, în tot timpul războiului, a fost aplicată unui soldat care s’a aruncat asupra colonelului sau ca să-l lovească şi a ameninţat pe un aghiotant cu moartea. I s’au dat cinci ani închisoare,—cît s’ar da bunăoară unui soldat român care, în stare de beţie, ar spune o vorbă grea unui domn caporal. Numeroase abuzuri şi jafuri au încununat în sfîrşit glorioasa campanie a voluntarilor americani, vinovaţi numai în parte, pentru că lipseau adeseori mijloacele de train. Cu toate acestea, concluzia se impune de sine. Neajunsurile disciplinei pedante a armatelor europene poate provoca uneori neorînduieli şi crize de feliul acelor din democraţia apusană a Europei, dar nici modul de a fi al improvizatei oştiri americane nu ne încuragiază să preferim «armata-naţiune» ori «naţiunea-armată»—ceea ce e totdeauna cum ar zice conu Leonida al lui Caragiale. Tunica lui Jocu Pînă s’o deschide stagiunea teatrală cu spectacolele eî hazlii, corpul de armată a concentrat pe veterinarul primăriei pentru manevrele de toamnă. Şi Jocu, disciplinat cum îl ştiţi, a respuns prompt la apel. A făcut omul ce a putut ca să-şî dea aparenţele unui medic de batalion : s’a încălţat cu pantofi de chevreau, a pus lampasuri stacojii la nişte pantaloni civili, a îmbrăcat o tunică de la şcoala de arte şi meserii, după ce i-a adăugat, cu mai multă sau mai puţină artă, accesoriile reglementare — şi şi-a pus pe cap o miniatură de chipiu franţuzesc, model Davila. Cu această uniformă, şi cu o sabie reformată de la o sărăcăcioasă sală de arme, veterinarul-şef al comunei a plecat să se prezinte generalului. Uitase să-şî pue pinteni, guler şi mînuşî—dar, vorba lui, chiar aşa tot era maî reglementar decît mulţi ofiţeri în rezervă. Cînd a pornit de la aleatoriu, era bine. Sugîndu-se mereu şi respirînd cu economie, tunica î l cuprindea pe jumătate; dar tot mişcîndu-se în trăsură ca să-şî salute clienţii şi să-şî îmbuneze creditorii, ajunsese de se sugruma de la o vreme. Descheia, cu grijă şi cu băgare de seamă, intria nasturele de la gît; apoi, par’că pe furiş, dete drumul celui de la piept; după aceea slobozi pe cel de la pîntece — pînă ce, cînd ajunse în oraş şi se dete jos din trăsură, era cu pulpanele în vînt şi cu pieptul deschis voiniceşte înaintea ofiţerilor superiori. Dar, disciplina e disciplină : îndată ce zăria un ofiţer, Jocu îşi părăsia interlocutorul, îşi lua chipiul de pe cap şi saluta cu graţia unui statmaestru. Ieri de dimineaţă, veterinarul-şef al comunei îşi bea cafeaua cu lapte la Tuffli — şi bucuros că-şi luase diurna pe Noembre, îşi descheiase, ca de obicei, nasturii de la tunică şi sorbea, vesel, din cafea. Tocmai cînd se pregătia să promită unui domn unul din acele ghiveciuri fenomenale pe cari nu poţi să le mînînci nici în trei ani, intră pe uşă un general. Jocu, disciplinat cum îl ştiţi, ridică la frunte o mînă în care ţinea ţigara iar cu cealaltă dă năvală să-și încheie nasturii. Generalul, privește uimit cum se căznia Jocu să-şî aprindă părul cu ţigara—căci chipiul era pe masă—vrea să întoarcă capul ca să nu-i pufnească rîsul, dar e atras de un zgomot: nasturele pe care vroia să-l încheie Jocu, se rupsese și se rostogolia pe jos la picioarele generalului. Băieții din prăvălie pornesc la vînătoare după nasture, dar nu-1 găsiseră încă și al douîlea pornise deja pe sub scaune. Generalul, ne maî putîndu-şî ține rîsul, se întoarce la veterinar și-î zice resemnat: — Stai comod, domnule locotenent— vedeți că ești de cei prinși cu arcanul. Jocu, atins în amoru-i propriu de ofițer disciplinat, se așează greoia pe scaun. In momentul acesta, însă, se produce un zgomot îndoios care putea fi interpretat în toate felurile — îi plesnise fundul... tunicer. Jocu trebuia să plece dealaltă-era la Roman, dar, disciplinat cum îl ştiţi, a mai rămas o zi la Iaşi. Ieri îl întîlneşte un camarad şi-l întreabă cu mirare : — Tot aici eşti? Credeam că ai plecat de ieri, cu caii. — Nu, am rămas să plec azi cu dumneavoastră răspunde Jocu salutînd cu o mînă pe ofiţer şi cu cealaltă pe un haham de ai comunei, care trecea într’o cotiugă de casap. IWANN. VORBE EXPLICATE Fasolă—A se fasoli Intr’un curier literar vorbind despre rarisimul a lupi, găsit într’un document de la Vasile Lupu, am crezut că lămuresc pe cetitor explicîndu-l cum românul numește o sumă de acţiuni morale cu vorbe formate din substantive. De pildă, din porc avem a se porci , din măgar pe a se măgari , din mămăligă, a se mămăligi, din sfeclă—a sfecli, din fasolă—a se fasoli. Pentru ce şi cum s’au format vorbe din aceste substantive n’am stăruit de cît din treacăt, tendinţa fiindu-mi atunci de a explica pe a lupi din lup, cu înţălesul de a hrăpi, a lua cu hapca, îmi spune documentul: „îţi voiu lupi cei şese boi“. D. Speranţă, prietenul şi colegul meu, a crezut că explicarea mea nu e cîtuşi de puţin dreaptă, căci—zice d-sa—a fasoli nu vine din fasolă, ci prin o etimologie populară din francesul fasonner, faire des façonnes. Cum s’a putut naşte înţălesul romînesc a fasoli din fasonner, faire des fasonnes, prietenul Speranţă îşi explică prin molipsirea de graiu de sus în jos. Fetele din casele boereştî, aşa zise landişambre (femme de chambre), auzind pe boeri— stăpînil lor—cum vorbesc franţuzeşte au prins vorba asta şi stîlcind-o pe limba lor i-a dat forma a se fasoli, în înţăles de a face mofturi, nazuri, fasoane. Să vedem întru cît e justificată etimologia. In adevăr graiul fandişambrelor e plin de nostimade şi numai comicul şi anecdotistul le poate prinde hazul. * Ni s’a dat adeseori să auzim vorbind asemenea fandişambre şi drept să spun rîsul n’a fost prost. Ce-i şade mai rău omului de cît cînd vorbeşte nu cum de portul! Dar oare vorba a se fasoli să fie dintre acele, cari să nu se potrivească cu portul nostru ? Să nu fie ea curat românească, ci o stropşire a vorbii franţuzeşti? Ne vine greu a crede. Şi iată de ce. Stă in firea romînului de a zice celui ce se hlizeşte, că îşi arată fasolite, în loc de îşi arată dinţii. A văzut şi ţăranul, şi apoi noi ştim că el vede bine—nu prin ochelari*— că dinţii din gura omului—mai ales a fetelor tinere şi frumoase—sint ca nişte mărgărintărele. Ce podoabă mai frumoasă la om—şi maî ales la femee—ca dinţii! Poetul popular să pierde cînd vede pe ibovnica lui rîzînd. Şiragul de mărgele, ce umple gura, contrastează frumos cu rumeneala obrazului şi în dragostea lui ferbinte n’are cuvinte de a-şi cînta iubita. Dacă iubita nu goneşte pe flacon, ea renume tot frumoasa lui cu dinţii ca un şirag alb de mărgele, de mărgărintărele. Dar dacă fata nu-l vrea, că are pe altul alesul inimei sale, altul, care adesa e flăcăul ce chiuie la horă în sat—are prilejul de a-şi rîde ceva de fată—ori nevastă—şi in loc de imagina pur poetică, obişnueşte alta maî prozaică fafeţele, că dinţii relei sunt fasole—asemănare, care de fapt e îndreptăţită, sunt dinţi cari aduc cu fasolite mărunte şi lungăreţe, după cum sunt dinţi—dinţii de babă şi chiar ai bricii morţii—care samănă cu grebla. Şi în necazul seu, cîntăreţul popular zice în rîsul şi auzul tuturor: Strînge-ţi, leleo, buzele Că se văd fasolele. Oare de ce cîntăreţul—şi noi ştim că cîntăreţul popular e poporul — zice la dinţi fasole ? şi cînd le dă acest nume ? Cind fata face nazuri, se face a nu primi dragostea cuiva. Faţa atunci ia o contracţiune deosebită şi nu arare ori în mînie îşi arată omul colţii, adică dinţii —recte fasolele. Legînd lucrurile astfel, lesne ne esplicăm pe a se fasoli, care nu însamnă că se face moale ca fasola adică face foflenchiu, din contra se hlizeşte în aşa fel, că arată dispreţ, neprimire din partea celui care propune. Şi pentru fericitul flacon, căruia totdeauna fata tînără şi voioasă i-a surîs în semn că-i primeşte dragostea, făptura i-a fost îndumnezeită prin poezie, iar dinţii i-au fost şiruri de mărgărintare albe.