Opinia, octombrie 1898 (Anul 2, nr. 121-145)
1898-10-14 / nr. 132
ANUL II No. 132 EDIŢIA DE SEARA IAŞI — MERCURI 14 OCTOMBRIE 1898 ABOÎÎAMEÎÎTELE încep la 1 şi 15 ale fie cărei luni şi se tesc tot-â’a una înainte In Iaşi la Casa In judeţ* şi streinătate prin Un an în ţară 30 lei. In streinătate 40 iei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 48. —Strada Goliei — No. 48 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani ANUNCIURIIIE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Ammciuri la pag. IV . . . , 20 b. lin a » H » IU • • • • 40 „ „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ „ Un număr vechi a 30 bani REDACŢIA No. 48— Strada Goliel —No. 48 CEI DOUĂ RECTO jutorii de primari, ofiţerii de stare civilă, avocaţii primăriilor, avocaţii statului, deputaţii colegiilor III, subcomisarii, epistaţii, scriitorii tribunalelor, etc., cari au format marea majoritate a întrunirei de alaltă-eri şi cînd, In loc de discuţii contradictorii, s’au produs numai declaraţii scrise purtlnd ştampila proprie a d-lul Sturdza care le corectase şi aprobase mal dinainte ? Ca să nu se creadă că exagerez, rog pe cetitori să citească In corpul ziarului lista oficiala a delegaţilor trimişi de la Vasluiu de prefectul Neron Lupaşcu şi atunci se va vedea disproporţia Intre chestia de rezolvit şi autoritatea morală a adunărel chemată s’o rezolve. Şi chiar adunarea aceasta dat’a ca aprobarea d-lui Sturdza pe baza justificărel aduse asupra imputărilor aduse d-sale In marile sale greşeli ca chestia mitropolitului primat sau chestia naţională ? Nu. Aprobarea i s’a dat asupra mărturisirel sale că n’a putut realiza aproape nimic din programul de la Iaşi, din cauza zavistiei provocate In partid de disidenţii invidioşi de d-sa. Dacă d. Sturdza ar fi voit înadins să-şi batjocorească propriul său partid n’ar fi procedat alt-fel de cit declarînd că partidul a ajuns într’aşa stare în cit, din cauza unor invidioşi răsvrătiţi contra d-sale, nu se mal poate lucra nimic pentru ţară. Din fericire pentru ţară şi chiar pentru partidul liberal, situaţia n’a ajuns In halul descris de d. Sturdza. Imposibil, d-le Sturdza, să faci pe lume să creadă că oameni ca dd. Costinescu, Lascar, Delavrancea etc. sunt nişte simpli invidioşi, cari-s roşi veşnic de pizmuirea marilor d-tale fapte. Dacă nu ne-am glndi de cit la interesele noastre de partid, noi conservatorii ar trebui să ne bucurăm de întrunirea de alaltăeri. Prestigiul partidului conservator n’a putut de cit să crească In faţa lipsei de scrupul a şefului partidului liberal, care nu se dă într’o parte de la nici o manoperă, de la nici o calomnie, chiar faţă de membrii importanţi din propriul său partid. Dacă, însă, adunarea de la sala Pastia era o adunare compusă din membrii reali ai partidului liberal, noi conservatorii avem de cîştigat şi din aceea că partidul, prin a doua proclamare de alaltăeri, se identifică cu d. Sturdza. Lucrurile se lămuresc atunci. Tot ce am zis despre d. Sturdza putem zice de acum înainte şi despre partid, fără să nu se mai poată răspunde că există în ţară un partid liberal care nu se identifică cu pacatele d-lui Sturdza. In vederea apropiatelor alegeri comunale, toţi domnii membri ai clubului conservator sunt rugaţi să binevoiască a se întruni In fiecare Mercuri şi Simbătă, orele 8 sara, in saloanele clubului. COMITETUL Partidul conservator a fixat următoarea listă pentru colegiul intitit de la viitoarele alegeri comunale : Cogălniceanu Grigore Rosetti IH mitrie Filipescu Teodosie, doctor Pogor Vasile Badarcui A. Alexandru Serban George Grecea ii ii A. D. Ianov loan Tassian DImitrescu, colonel Misir Petru. i DOUi PROUHIRE Ce naivi au fost ieșenii cînd au crezut că d. Sturza aduce cu dînsul pe toţi lefegiii de clasa I din toate unghiurile ţării, ca să vorbească despre alegerile comunale şi despre desfiinţarea lege! maximului, cu care făgăduială liberalii au dat un mare asalt în alegerile comunale din 1895 ! întrunirea de ieri n’a avut altă menire de cit a proclama din nou pe d. Sturza de şef al partidului liberal, deoarece această şefie ’i a fost disputată atît de mult. Sensul adevărat al Intrunirel nu-l putem găsi In cuvintele d-lui Sturza, ci in felul cum era alcătuită sala şi în declaraţiunile făcute de căpiteniele delegaţiunelor din judeţe. D. Sturza a vorbit contra partidului conservator, dar întrunirea era făcută contra disidenţilor şi deci după părerea mea contra partidului liberal însuşi. In ultimele tratări cu disidenţii, discuţia principala s’a învîrtit asupra retragerei d-lui Sturza de la prezidenţia consiliului şi ca consecinţă de la şefia guvernului. D. Sturza n’a voit să facă concentrarea pe această bază şi şi-a clipit ministerul cu Stoicescu după care chiar depeşa oficială, cătră ziarele străine, n’a putut releva alte merite de cit că ţine în Bucureşti un salon care se apropie de acel al d-nei Sturza,—şi comparlnd pe d. Stoicescu cu d-na Sturza iar nu cu d. Sturza, autorul a voit, se vede, să facă aluzie la faptul că d. Dimitrie Sturza, în propria sa casă, şede mai mult în iconostas de cit în salon. D. Sturdza ţinea să dovedească că partidul ii dă d-sale dreptate în cearta cu disidenţii şi că d-sa este viu aprobat în chestia clipiturei ministeriale, adică In soluţia dată chestiei concentrărel de toată suflarea liberala de la Dorohoi pînă la Iaşi. întrunirea de alaltăeri este, însă, o dovadă de desaprobarea disidenţilor şi de aprobarea d-lui Sturdza ? Aci stă chestia. Liberalii disidenţi au cerut în repetate rînduri un congres al fruntaşilor liberali, în care să se discute contradictoriu părerile unora şi ale altora şi apoi să se fee un vot pentru aprobarea unora sau a altora. D. Sturdza a crezut că poate înlocui congresul nu printr’o adunare, ci printr’o adunătură ca acea de alaltă eri din sala Pastia. Ce autoritate, însă, îţi poate da o adunare compusă din primarii: a* Pentru Joi, 15 Octomvrie, se anunţă apariţia In Capitală a ziarului conservator francez La Roumanie, organ cotidian politic, literar şi artistic. Dirigiat de oameni politici Însemnaţi şi de ziariştii cei mai bine reputaţi, noul confrate va lua neintirziat locul intre organele fruntaşe şi va duce peste hotare cuvintul bun al politicei sănătoase şi al discernămlntului Înalt In toate chestiunile ce ating viitorul ţării noastre de aproape. Atragem toată luarea aminte asupra ziarului „La Roumanie“ căruia i-adresăm toate urările de train şi de succes. EXTERNE Spre Ierusalim dar un eveniment politic a fos încunjurat de atîta poiezie—politica e duşmană poeziei—ca actualul pelerinagiu al Suveranului Wilhelm. Acţiunea toată tinde spre răsărit, spre locul sfint de odinioară, dar atenţiunea e de drept atrasă asupra Constantinopolei unde partea diplomatică a voiagiului împărătesc e tradusă în semnificative manifestări. O cordialitate fără seămân domneşte în jurul celor doi suverani şi Wilhelm II e obiectul celor mai entuziaste ovațiuni. Cel dintiiu discurs toast al împăratului german suna astfelut: „Mă bucur mult da primirea ce am găsit aici. Linia de conduită politică în care am urmat întocmai pe acea a străbunului meu dă roade bune. Caracterul perfect al relaţiilor ce există între mine şi sultan arată cum două naţiuni, deosebite prin origine şi credinţă, pot fi în raporturi amicale, gata să-şi dea un sprijin reciproc“. Vorbind supuşilor săi germani din Constantinopol, monarhul a zis : „Politica imperiului în Orient este pentru Germanii din Constantinopol un izvor de bunătăţi. Mă bucur că a fi putut trage foloase din situaţia voastră favorită şi că aţi dobîndit in această ţară un loc care face onoare Germaniei. Continuaţi a lucra. Din parte-mi voiu face tot posibilul pentru a ocroti interesele germane“. E aci toată filosofia prieteniei turcogermane şi toată ţiuta călătoriei imperiale în Orient. Din partea Iui, Sultanul a primit in schimb o mină preţioasă de ajutor în timpul războiului şi de aceia, în afară de sabia sculptată oferită lui Wilhelm şi de diadema scumpă dăruită Împărătesei, Sultanul a dat împărătesei şi un tablou artistic reprezentând Bătălia de la Domokos. ACTUALITATI Psihologia elocvenţei Deschiderea anului judiciar fiind pretutindeni la ordinea zilei, oratorul Enrico Ferri, o ilustraţie a literaturii italiane, publică un foarte instructiv articol într’o revistă franceză. Dorinţa d-lui Ferri e ca înaintea tribunalului viitor acuzarea şi apararea în cauzele criminale să facă o adevărată «anchetă clinică» asupra boalei de care e atins acuzatul. O părere deja cunoscută e aceea a d-lui Ferri că nu poate fi cineva în acelaşi timp şi teafăr la minte şi criminal şi publicistul italian stăruie foarte mult ca să se ţie seama de toate pricinile cari au putut influenţa moralul individului. Intre multe alte poveţe, Enrico Ferri recomandă asociaţilor ca în faţa juraţilor să se întrebuinţeze cît mai puţine argumente , din contra «digresiunea psihologică şi sociologică» să ocupe locul de frunte în pledoarie. Eloquenţa—zice d. Ferri—are scopul de a suggera. El socoate că e foarte uşor să impui cuiva orice idee, din moment ce ai «credinţa în victorie». Credinţa aceasta este deja succesul sigur. Pentru ca să se poată exercita însă această suggestie trebuie ca avocatul dintru Intuia să distrugă orice convingere ce ar fi avînd juraţii şi judecătorii. Aceasta o face avocatul prin «psihologia tirbuşonului» după o bizară expresie a d-lui Ferri. Sunt încă multe lucruri interesante în articolul acestuia care arată puterea eloquenţei. In 1886, la Veneţia, Ferri a vorbit opt oare în şir apărînd* pe nişte ţărani revoluţionari, cari au fost achitaţi. Odată, în faţa curţii cu juri la Sienna, Ferri a smuls aplause... jandarmului care păzia pe acuzat. Altă dată, pledînd contra companiilor de drum de fier, în numele lucrătorilor, a evocat un tablou atît de emoţionat că juraţii au prins în faţa coloratelor epizode pe care le-a amintit. Suggestiunea este dată totul în elocvenţă. Atunci la ce mai e nevoie de «anchete clinice?» ! Ecouri de la Mascaradă Asupra plecărei trenului de afară, mai mulţi patrioţi delegaţi de prin Ialomiţa, Gorj sau de pe aiurea, se duseră pe fugă să facâ o vizită pe la Bolta-Rece. Se comandară litruri peste litruri şi incă din cel mai vechişor; onorabilii erau un număr respectabil şi deveneau din ce în ce mai gălăgioşi. Sergentul din stradă care bănuia că sindrofia poate degenera intr’o păruială familiară, deschide uşa şi strigă: pleacă trimit domnilor !... Aceasta a fost de ajuns pentru ca patrioţii delegaţi care veniseră a unge pentru a doua oară pe d. Sturdza ca şef, să deie iuruş pe uşă fără să plătească consumul. Bietul din prăvălie se repezi la uşi să puie zăvoarele dar nu putu rezista asaltului liberal-naţional. A doua zi, stăpinul prăvăliei se duse cu nota la prefectul poliţiei, care la rindul lui o inaintă ministerului de interne. D. Palady, insă, auzind de această vitejie patriotică rise cu mult haz şi era meritat de modul cum pe toate căile se redeşteaptă entusiasmul partidului. * * * — Bine frate, observa alaltăeri pe piaţa Unire! un respins de la mascarada colectivistă cătră un vecin şi mai puţin admis: cum se face că tocmai conu Ghiţă să ungă din nou pe d. Sturdza ca şef? — Lucrul e foarte explicabil. Conu Ghiţă unge pe d. Sturdza la trei ani odată şi.Sturdza unge pe conu Ghiţă intr’una !... Juvenal. Cei doi rectori Deşi suntem Moldoveni şi nu suntem antisemiţi nu putem aproba alegerea făcută de ministrul Haret în persoana d-lor Coco Dimitrescu pentru rectoratul universităţei de Bucureşti şi a d-lui A. D. Xenopol pentru acel al universitate! de Iaşi. Şi dacă nu dăm asentimentul nostru la aceste numiri, aceasta n’o facem numai din cauza înlocuire! d-lui Culianu cu care suntem în oarecare comunitate de idei politice ci şi din cauza înlocuire! d-luî Ştefănescu care are aceeaşi culoare politică cu cel pe care îl înlocueşte. Prin aceste numiri se crează un precedent rau şi se strică o bună tradiţie de oameni civilizaţi. Pînă acum guvernele respectau părerea reală a unui corp înalt, ca corpul profesorilor universitari, care-şi aratau preferinţa lor alegînd pe unul în prima linie adică dîndu-i în mod convenţional mai multe voturi. Data aceasta, colectiviştii, în starea desperată în care se află, au introdus politica militantă şi în rectoratele universităţeî, ridicînd astfel din prestigiul pe care trebue să-l aibă contra administraţiilor nişte demnitari cu funcţii atît de delicate. Pentru Bucureşti, însuşi ministrul recunoscuse că după numărul de voturi i s’a impus alegerea d-lui Ştefănescu şi ceruse o nouă alegere. Senatul universităţii respingînd această cerere d. Haret şi-a schimbat părerea. Nu numărul voturilor impun numirea la rectorat, ci tradarea foştilor amici politici, serviciile de agent poliţienesc în comitetul permanent de instrucţie etc. Probabil că faptului, că la Bucureşti d. Haret a trebuit să numească pe unul cu mai puţine voturi, se datoreşte— pe lingă o scrisoare de scuze cătră d. Sturdza—şi numirea d-luî Xenopol. Aceste numiri mai au păcatul că constitue o surprindere a bunei credinţi a corpului profesoral. Un profesor universitar, care nu e un militant politic, ne-a declarat că d. Xenopol n’ar fi întrunit nici 10 voturi dacă profesorii şi-ar fi închipuit că d-sa cere voturile pentru altceva decit ca manifestare de simpatie. Pe lîngă toate, la Iaşi, se dă o lovitură nemeritată unui bătrîn şi demn profesor, care, timp de 18 ani, cu o înseşită reînnoire a însărcinăreî a condus cu atîta demnitate administraţiunea Universităţii şi a fost veşnic în fruntea tuturor mişcărilor generoase întreprinse de lumea universitară din Iaşi. Tactul sau, bunătatea de inimă, blîndeţea caracterului, face din rectorul Culianu un model de imitat pentru profesorii colegi şi pentru toată tinerimea universitară din care mulţi profesorii de mîîne. Culiano a fost ales de colegii săi nu pentru ideile sale politice, ci pentru caracterul sǎu. A fost numit rector de guvernul liberal. Ar fi fost deci cuviincios ca guvernul liberal să respecte o muncă cinstită —aproape gratuită— timp de 18 ani şi să nu treacă peste preferinţe colegiului universitar. Se poate cere, însă, cuviinţă şi respect de muncă de la un ministru liberal? — ..... *., ■ —mmnmemrnm—■■ Epigrame şi epigramişti A doua ediţie a unui volum de epigrame romåne,—iată o surpriză dacă nu literară, cel puţin comercială, pentru cine ştie cum merg la noi afacerile de librărie în ce priveşte editurile literare. E adevărat că autorul epigramelor— Giordano—ne previne într’o scurtă dar foarte spirituală prefaţă că exemplarele primei ediţiunî s’au desfăcut numai pentru că erau prost... cusute, că au rămas... nevîndute şi că a doua ediţie vede lumina tiparului, pentru că autorul e... tipograf. Această a doua ediţie fiind aproape îndoit de mare decit cea dintii, vom face cîteva observaţii cu prilejul acestei apariţiunî literare. Am zis literare, deşi se cuvin oarecari rezerve asupra genului ca atare. Este epigrama un gen de literatură ? Negreşit,dintru cît ea uzează de elementele poietice : sunet, ritm, rimă pentru a exprima un sentiment alcătuit din obiectivitatea observaţiei şi subiectivitatea impresiei. Gen literar străvechiu, care a resfrînt întotdeauna senzaţiile trecute prin prizma unui anumit temperament ; gen literar mai ales întrucît a evoluat odată cu spiritul omenesc, întrupînd astăzi mai mult ca oricînd nevoia sufletului pe care o simţia Marţial «d’aiguiser l’épigramme» cum zice Boileau. S’a zis că un sonet bine făcut are valoarea unui poiem. Vom zice acelaşi lucru despre o epigramă bine făcută, o adevărată epigramă, fie ea traducerea analitică a unei situaţii, fie chiar un bun joc de cuvinte. Europa toatâ-i sănătoasă— Lucru lesne de ’nţeles: Mai toţi medicii plecat-au In spre Roma la congres. Acest quatron datat Martie 1894, sintetizează cu o preciziune matematică o întreagă filosofie de scepticism. Este— în genul întîiu de epigramă—un exemplu strălucit. O pildă de excelent joc de cuvinte ? Ne vine greu să alegem . Te părăsesc, o scumpă Nino, Cu jale-ţi zic un „bun rămas“ . Şi nu din ură, zău, te las.— Dar pentru că-mi eşti scumpă Nino. Autorul a făcut foarte bine că n’a subliniat măcar jocul ; el izbeşte, surprinde saggotează, încă una, aproape de aceiaşi specie socială : O să-ţi joace toat’ averea Cu-a lui sete de balaur, Dar e sincer cînd îţi spune : „O, eşti Mina mea de aur“. Dacă d. A. C. Cuzan’ar fi publicat de cit singura epigramă , Te-ai înalţat atît de sus Prea bunul meu amic, Incît să nu te miri că-mi par! De jos... atît de mic ar fi meritat în de-ajuns să fie citat, după cum din literatura noastră mai veche ne-au rămas clasice : epigrama lui C. Bălăcescu : Din modestie, se vede: Tot zici că nu ştii nimic... epigrama lui Antioh dedicată «la un nou boeriaşi care se termină astfelia: De cînd vindea lapte ’n piaţă n’a uitat el încă bine Cotăeşul de pe capu-I se’ngrijeşte-a nu scăpa petru-aceea el la nime nu’ndrăzneşte-a se pleca Măsura puterii satirice o dă Giordano în numeroase epigrame, — măsură însă pe care—ca toţi scriitorii şi mai cu samă ca toţi scriitorii de epigrame—n’o păstrează preste tot. Ar fi şi prea mult să cerem două sute de epigrame ca aceasta bunăoară: In oglindă cînd te uiţi Vai, femee, mă omori; Cheltuială..., ştiu că nu-I Dar te văd de două ori... Ori ca această-lalta, dedicată d-lui Th. Burada: rromîni, ca să găsască, bietul... S’a dus peste hotară. Ii află mai curînd aiurea De cît. aici, în ţară. E o cruzime «clasică» în asemenea versuri—dar şi o înaltă putere de a satiriza, care întăreşte adevărul emis mai sus că din ce în ce epigrama se va acomoda culturii şi gîndirii unei epoci, păstrînd în avantagiul său forma concisă şi corectă aşa cum la noi au cultivat-o Cuza şi Giordano, epigramiști, dar