Opinia, ianuarie 1900 (Anul 3, nr. 196-212)

1900-01-01 / nr. 196

De măsor! pămînt şi ceruri şi pătrunzi tainele firii Nu te ’ngîmfa , că eşti ţărîna pe care o poartă vîntul Ci te plînge, că în patimi singur tu îţi sapi mormîntul Şi tot pe-atuncî Momuleanu definia „Omul“! Floare ce se vestejeşte numai de-al morţii miros ! ...Sunt a morţii jucărie sunt o umbră ce mă trec. Profeţi cum sunt în­totdeauna, poieţii aceştia prevestiau deja pesimismul sfîrşi­­tului nostru de veac, cum preziceau deja dezvoltarea graiului spre o formă plastică şi perfectă. Lirismul nostru nu s’a ridicat din ca­le afară mult de­asupra nivelului de-a­­tunci, după cum nici forma nu contras­tează enorm. Mai fundamentale schimbări a suferit proza a cărei evoluţie fu mai complectă şi mai radicală, aşa cum se şi simţea nevoia. Ce ar zice, de exemplu, magistratul din zilele noastre cetind vre un hrisov semnat şi formulat de Voevod Calimah sau chiar de Ion Mihail Grigorie Suţu ? Acelaşi lucru în proza literară. Versul a înaintat în preciziune rittmică de la Conaki la Hasdeu, de la Heliade la Alexandri,—de la Nicoleanu la Emi­­nescu—şi poate chiar de la acesta la Duiliu Zamfirescu. Dar el nu ne oferă un tablou atît de complect al transformă­rilor de graii, cum găsim recetind proza în evoluţia ei trăită prin operile lui A­­sachi, Lazăr, Heliade, Bălcescu, Filimon, Alexandri, Odobescu, Cogălniceanu, Sla­vici, Caragiale şi Delavrancea. Pretutindeni progresul a învins, s’a impus, de cîte ori, după expresia lui A­­lexandri, s’au întîlnit şlicul şi cilindrul, ideile vechi şi ideile noue, aceste din ur­mă au învins. Dar victoria progresului n’o putem ce­lebra încă—decît dacă considerăm repe­­giunea sau tocmai din cauza repegiunei— cu care am realizat evoluţia uriaşă, pe care o rezumă nu de mult, în culori de apoteoză, revista lui Caragiale: „100 de ani“. Rodion Cîntece şi Cîntăreţi Cînd uşa se deschide sfios, încet, ştiţi cine întră , şi de-mi întorc uşor privirea, îi întîlnesc figura de satir, cu barba că­runtă, cu ochii vecinie rizători, cu obra­zul supt şi palid. Lăutarul bătrîn se o­­preşte ’n prag—şi căutătura lui şi gestul lui încearcă un îndemn plin de umilinţă, o implorare copilărească. E sfiiciune adevărată ori viclenie numai,—nu ştiu Ceea ce şti însă, e că e blajin, farmecul şi veseli, ■tomată, într’o evă de viaţă. ^ Eu îl ascult cu drag în­totdeauna, îl ascult cu poftă multă, de­şi n’are nici glas nici artă, de­şi e slut şi zdrenţeros. Căci glasul lui vibrează de simţire şi căldură, în cîntecul lui e ceva din geniul popo­rului întreg, şi lipsa aceea de artă e toc­mai arta fermecătoare, inconştientă, na­tivă, a primitivităţei. Nici o exigenţă critică în faţa muzi­­cei acestea simple, nici o impresie de neplăcere de la acordurile ei, peste de­­fectuozitatea execuţiei, predomină un spirit pe care-l înţăleg şi pe care-l simt, —sub figura schimonosită a trubadu­rului meu, gîcesc pe artistul incomplect, chinuit—măcar în o cît de mică măsură— de căutarea eternă a formei. Dar ca l’aşi lăuda, şi cui ? Cine nu-l cunoaşte pe lăutarul meu ? Pe cine nu l-a fermecat el cu arcuşul şi cu glasul ? Şi cine n’a rîs şi n'a petrecut şi n’a plîns cu dînsul ? Căci el nu e unul, nu e o in­dividualitate ; el e toţi, el e întregul neam rătăcitor al lăutarilor. Or fi poate pe aiurea, în popoare, cîn­­tăreţi mai iscusiţi şi mai dibaci, artişti sub înţălesul strîns al cuvîntului, — nu zic—; dar nu ştiu zău cine dintre noi s’ar prinde a-l schimba pe cel din urmă fa­raon de diblaş, cel mai negru şi cel mai stropşit. Căci, la urma urmei, pe acesta îl pricepem: ceea ce-i lipseşte lui, punem de la noi, şi sufletul cîntecului trece în sufletul nostru. Ceilalţi însă, întru cît nu ne pot da de­­săvîrşirea, cum ar putea să ne placă în aceeaşi măsură, cînd ne vorbesc un graiu pe care nu’l cunoaştem ? Judecind după un criterii­ absolut,— poate că o romanţă provansală să fie mai frumoasă de­cît o doină romînească. Şi poate iarăşi că ace­ea, cîntată de unul din partea locului să aibă în sine mai multă frumuseţe de­cît aceastălaltă zisă de un lăutar bun. După judecata noastră însă, tot doina va avea întăetarea artistică. Căci în ast­fel de lu­cruri nu e numai elementul estetic care hotărăşte, dar încă şi cel de ordine psi­hologică pură , şi prea adesea încă, aces­ta din urmă copleşeşte pe cel dintâi. A, chefurile bătrînilor, cu vinul din bel­şug şi cu taraful lîngă uşă !... Şiceau să trăească părinţii părinţilor noştri, dar şi era viaţa uşoară pe vremurile de atunci.. De se găsea boeru ’n toane bune, staros­tele î i îndesa cu Lelea cu­ scunteica Tenie.... Şi din potrivă, îi zicea de jale, dacă profilul de cotnar nu-l potolise altul de la inimă. Acum, se’nţălege, şi oameni şi lucruri s’au schimbat. Cîntecul singur a rămas acelaşi. Şi în plenitudinea farmecului sau, el mai încearcă vechea lui putere ;—dar prea adesea întîlneşte inime păgîne care-1 asculta fără a-1 pricepe. Cu toate acestea cită bogăţie de fru­museţi încă la cîntăreţii noştri! Cîtă va­rietate de armonie în melodiile lor! In primul loc e cîntecul vesel,—hora, chiuitura, brîul,—cu măsura pripită, cu versul său­ind,—plin de farmecul rustic al secerişurilor poznaşe. E apoi cîntecul lumesc, de dor şi de dragoste, aprins, viola, sugestiv—ori plin­­gâtor, duios şi tainic—trăgănat pe alocurea, dar totuşi apururea cald de căldura simţirei, de aceea a sîngeluî sănătos. Ori e în fine doina, doina dulce, doina plîngătoare, expresia cea mai înaltă a ge­niului nostru artistic, tînguirea de sufe­rinţă a neamului închegată în cea mai subtilă formă de armonie... Ceea ce lăutarii blajini poartă din gură în gură, e comoara poporului încredinţată lor. Şi ei o răspîndesc pretutindeni unde e suflare romînească, cu o sfîntă dreptate de împărţeală,—fără de-a-şî da samă că ceea ce săvîrşesc e unifica­rea ultimă a operei. { tc * te aceste, la suflarea cosmo pe vechea tagmă ă lăutarilor se perde încetul cu încetul. Azi, nu mai e nimeni de măsura lui Barbu ori a Solca­­nuluî;—căci dacă nepoţii acestora se în­cunună de lauri în conservatoarele de mu­zică, ceilalţi, bohemii adevăraţi, cari mai păstrează încă poezia breslei vechi şi să­răcăcioase, se sting mereu, uitaţi, în um­bră. Şi e un întreg trecut de viaţă calmă, îmbelşugată, patriarhală care se nărue peste arta lor—sufletul poeziei noastre—..­ ­. Herovanu RAMAŞAG Joyeuse ţipă de surprindere. — Ce-i ? zise Doamna de Nymbe. — Vizitiul a dispărut . . . — Cum ? — Dobitocul s’a dus să se primble. . . sau să bee o halbă, pe cînd ne credea .... cufundați .... — Ce-i de făcut ? — Să așteptăm. Joyeuse trase storul și începu să . . . vorbiască de diferite lucruri . . . Dar con­versația nu prindea. Doamna de Nymbe, nervoasă, tot îndepărta storul și se uita prin aleele pădurel Boulogne să vadă dacă Tom nu se întoarce ... Se făcuse tírziu . . . foarte tírziu . . . Tot­deauna era a­­casă la 6 oare. Dacă cum­va absența ace­asta s’ar băga de samă și bărbatul iei ar căuta să afle pricinile .... Joyeuse nu prea iera bine dispus . . . Dacă ar veni la timp vizitiul acela! — Mă scobor ... mă duc pe jos pînă voi găsi o birjă. — Nu se poate.... Am să chem un pă­zitor. — Ba mă iartă.... Toți păzitorii mă cunosc. — Dar, în sfîrșit, nu putem dormi aici... — Evident.... dar dumitale, care m’aî atras aici, îți incumbă datoria de a mă scoate fără accident.... Caută un mijloc! — Mă sui pe capră și mîn­­ea ... — Și cînd se-or întîlni ?.... — Gu storurile trase, ce-ți pasă? — Ai dreptate.... Joyeuse lăsă storurile, închise cu grijă pe Doamna de Nymbe și se sui pe capră, foarte plictisit de această situaţie ridicaţţi .... Să se cocoaţe acolo!.... Să conducă o trăsură cu storurile trase!.... Ce aventură grotească!.... Cam ce drum să ia, ca să nu întilnească pe nimeni ?..... In sfîrşit, chibzui un itinerar : era drumul cel mai lung, dar şi cel mai puţin umblat şi, atît pentru el cît şi pentru Doamna de Nymbe, înainte de toate principalul era să nu fie văzuţii.... Doamna de Nymbe, de asemenea, făcea amare reflecţii, înăbuşindu-se în cupeul său şi neîndrăznind să ridice storul, pen­tru a respira puţin aer.... Ce plictiseală !.... Cum vor eşi toate comediile acestea la capăt ?... Oar« n’are să afle bărbatul sau!... Cine ştie dacă rr'am fost deja văzuţi ? ... Cel puţin dacă.... plimbarea ar fi avut far­mec ! Dar de undei... Joyeuse e un om.... banal, foarte bana'.... nimic exta-ordinar. A! da« ft Îşi înch­ipue că va mai veni­ la asemenea întîlniri!.... Şi încetul cu încetul Doamna de Nymbe simţia cum o minte aprigă o cuprinde . Joyeuse ii pare un om de nimic, odios, mizerabilul ! Graţie lui, iat’o perdută ! Dar dacă ar fi ştiut ce să mai petrecea pe stradă, ar fi fost şi mai furioasă, mî­­nioasă de după storuri. Eşind din păduricea Buloniei, două-zeci de cupele urmaţi pe acea a luî Joyeuse. Pe cînd trecea pe d’inaintea stabilimen­tului Madrid, un amic strigase luî Joyeuse: «— Unde mergi aşa de repede». Şi de ce mirii singur ?» Şi nenorocitul bîlbtise: — Unde mă duc ?... Merg... — La goană... s’ar zice că e un rămășag. Joyeuse prinse ideea în zbor. — Tocmai!....­ Un pari.... și încă unul însemnat... așa dar nu mă face să perd vremea !... — Nu, lasă-mă cel puțin să te urmez ? .... unde e locul de sosire?... — La Jockey... zise Joyeuse, la toată întîmplarea,—dar nu mă întîrzia. — Cîte minute pentru parcurs!... — Șapte­spre­zece... ai să mă faci să perd... nu pot vorbi și mîna. — Spune­-mî suma și nu mai întreb ni­mic. — O mie de napoleoni ! — Cu cine... — Dă-mi bună pace!.... Și Joyeuse, dind o strașnică lovitură de bici cailor, întrecu trăsura prietenului; dar aeiai nu se lăsă, şi-l urmă cum putu, a­­rătînd printr’o pantomimă vi­e şi inteligentă tuturor cunştinţelor, pe cari le întâlnea «că era vorba de un pari». Şi domnii în chestiune că grabiau, spunînd la rîndul lor altor prieteni..., «Un pari! Un pari!...» Cortejul se mărea din ce în ce; lîngă Arcul de triumf întîlniră pe D. de Nymbe, călare. Cînd acesta înţelese despre ce iera vorba, dădu pinteni calului şi porni la ga­lop, strigind: Merg înaintea voastră ca înaintaş !... pentru a face drum !... «Faceţi loc !... e un pari III». Şi trăsurile, omnibusurile, vehiculele de tot felul se dedeau la o parte; trecătorii se fereau spăimîntaţi sau se opreau pe tro­tuar buimăciţi şi priveau cum trecea valul acesta de oameni şi trăsuri, pe care un za­dar câţi­va sergenţi încercase să-l oprească. Şi escorta lui Joyeuse se tot mărea ; la cortegiul de prietini şi de cunoştinţi se adăugau toţi iubitorii de cai sau de pari­uri, neocupaţi, căutătorii de accidente sau însetaţii de scandal, cari, la vederea storu­rilor lăsate şi a mutrei proaste a „frumo­sului“ Joyeuse miroseau a întîmplare pi­cantă. Iar el, săracul, năuc, se ,întreba cum­­ va scăpa de toţi idioţii, cari îl urmau ? La urma urmei, ei, treacă-meargă... dar bărbatul ?... Ce să facă cu bărbatul!... Pe cînd gîndea ast­fel, iată că un biet căţeluş se potriveşte în drum şi că tră­sura îl striveşte Ţipete: „E un copil!.. Un copil!“ Sergenții apucă caii de dîr­­logî, iar trecătorii urlă : „opriţi-l! a călcat un copil !“ Galben ca moartea, Joyeuse era cît pe ce să oprească, cînd dl. de Nymbe îi făcu loc, strigînd cu o voce de stentor: — Nu-i adevărat! e un cine, un căţe­luş, care nici n’a fost strivit. Nu opriţi pe Domnul !... E un pari­u și tocmai a­­jungem. Uite, e adevărat. O sudoare rece cu­­prinse pe Joyeuse. Peste vre­o două mi­nute doamna de Nymbe trebuia să iasă din cupeu înaintea a o mie de oameni. Dar ea sărmana! Nu știa ce să mai facă!... Din cînd în cînd îi venea să sară. Cel puțin ast­fel ar sfîrși-o. Joyeuse însă tot căuta un chip de scăpare.­­—Nu te grăbi,—­ aude de-o dată voa­­cea domnului de Nymbe,— mai sunt încă trei minute !... Grăbindu-te, rişti un accident... Un accident!... Ce idee excelentă !... Un accident, care să-l scape de dl. de Nymbe şi de toţi tovarăşii săi ! Biciuind groaznic caii, întrecu pe dl. de Nymbe, şi se apropie în galop de sta­bilimentul Grand-Cafe ; la uşă staţionau o mulţime de trăsuri cu un cal. Joyeuse alese una micuţă, uşoară, pe capra căreia nu se găsea vizitiul. El chiti frumos şi prinse roata birjei in roata cupelor sale. Fu o isbitură gro­zavă. Birja se răsturnă cu un sgomot spăimîntător. Urm­ă apoi un tărăboi asurzitor. Cînd Joyeuse își întoarse privirea, o mulțime nenumărată se strînsese lîngă birjă, ni­meni nu se mai ocupa de el. Cîrni repede într’o ulicioară pustie,opri, se scoborî și deschise doamnei de Nymbe. — Sue­te în cea d’intăi birjă !... eu voi opri pe bărbatul dumitale... Repede Repede !... Și suindu-se iar pe capră, se reîntoarse la pas, cu biciul sus, vorbind cailor ca pentru a-l calma. — Ei, ce-i ? O nenorocire? N’am putut să-mi opresc caii de cît departe... — Nici o nenorocire,— zise d. i­e Nym­be,—numai lacul birjei a fost zgîriat; calul a scăpat neatins și ţi-ai cîştigat în mod strălucit pariul. Și cuprins de un acces de bucurie nebu­nă, D. de Nymbe își scoase pălăria strigînd ! —Hip ! Hip ! Hurahl... Cînd d. de Nymbe se întoarse acasă, i se spuse că doamna marchiză era la masă de un sfert de oară; intră repede in sala de mîncare, căutînd să se scuze, dar femeia lui îl primi cam aspru. — Tot­d’auna vii tîrziu !... — A, dragă, acuma cred că mă vei erta !... Ce istorie ! Joyeuse!.. Știi, fru­mosul Joyeuse! conducindu-și singur cu­peul.. Era un rămăşag !... Nu ştiu amă­nunţimile, dar era foarte frumos! ^Pe strada Royale a călcat un căţeluş... dina­intea Jockey-ulu! a răsturnat o birjă. . dar și a cîştigat rămăşagul... Ce-i mai curios însă... O, nu vei ghici nici­odată. •— Intr’adevăr... — Ei bine, în cupeu era o femee­­ dar n’am să-ţi spun cine... (In sine) Mititicuţa... chiar dacă aşi şti cine era, tot nu i-aşi spune... Femeile nu ştiu să păstreze ase­menea taine. Prelucrat după Gyp * EPIGRAMA Revistei „Vremea“. Nu ştiu dacă mai e astfeli. Pe aiurea unde­va. Pe la noi rămîne însă „Vremea“ totdeauna rea. Ion. OPINIA «POO* RilandoBinala V’a privit cînd­va Horaţiu, v’a cîntat şi v’a iubit, lacrime perdute’n spaţiu şi stinghere’n infinit! V'a privit, în vremi, şi Dante, visătorul ne’ntrecut, călătoare diamante a’ntunericului mut ! Vă privesc şi eu acuma umilit copil al muzii, şi vă cînt în nopte, spuma înşelatelor iluzii;— căci strivit de suferinţă şi de patime arzînd, nici un strop nu mi-a, mg Voi de mal viselor, năzuinţă as în gind!— ţeţi calea sus.... iri, jalea —Mi-aşi svîrli sufletului şi-aşi priv. o suprem cum se 'ti îmbătaţi d Pe cînd eu, f/ stau îog de desgus­ti mi-i arsă, Iar revoltele l&vă sunt,,„.?PE„.................. Oh, de-ar fi ca 'să se ’ntîmple o sbucnire în*a Vorbe*n van ! — Intr’o noapte așa senină nu se’ncang nici o jale.... Mlădiind pe brandolină taina dorurilor tale, cîntă’tî nostalgia ’ntreagă, stelelor, si le uimeşti, — noaptea (MyLă’ţi înţeleagă fulgerile si^Bşti 1 Stelelor umbră — şaptea sumbră turere 1 — uptă, loc,... ;a suptă 1 'împle, ’un vulcan,— Codreanu. -1-CX'-------­ VA­RBE Zori şi amurg. Aceste rînduri scri­se în ultimele licăriri ale secolului, ce se stînge, nu au pretenţia să oglindească sbu­­ciumul vieţei muribundului. In vîrtejul ne­bun de idei şi­­de oameni, el apare prea mare pentru ca să poată încăpea într’o în­gustă coloană la­ ziar, prins de un condeiu ca al meu. Cît« va fi să-l zugrăvească, va trebui un Rafii şi o frescă colosală. Frămîntat d­e oameni—şi ce oameni !— el ne-a dat un vălmăşag de fapte—şi cît de mari!—slăvite în vorbe frumoase—şi cît da măreţe!—Secolul al nouă-spre-zecelea e secolul epopeeî—şi al lirismului. El va însemagdte istorie şi va fi mare în aducerea aj^^Hteelor, ce ştiu preţui. Djir să în ijfi e4 cq c­iutârn pe cel c are se naşte. E frumos se­colul ce vine, tînăr ca April în floare, căci ne aduce cu el speranţa. E frumos ca tot ce nu există şi deci poate fi după visul fie­câruia. Al nostru, de-abia îl încheagă cugetul. A, micule zău învăluit încă, dă­­ne visul aevea. Fratele tău ce dispare ne-a dat, numai nouă, putinţa de a respira li­ber. Tu, fă să tresalte două­spre­zece mi­lioane de inimi la aceeaşi vorbă romîneas­­că.... Copilule zău, te salut,—căci tu eşti speranţa, FAUST Lui Crist Redempţiune prin suferinţă Crist, nu Iaci pe rău­ toţi Tu-I trimeţi—şi mari şi mici.— Dă I lui Z o clipă numai Şi ţi-l face mucenic!. ENDYMION ^J KMJJTE^___ DOUĂ DATE Azi sîntem ajunşi la sfîrşitul re­zolvării chestiune! adusului apei în Iaşi.^Comuna Iaşi va primi de la stat cîte 30.000 lei anual pentru înles­nirea aducere! apei. Va fi dat oblă­­duirei conservatoare să îndeplinească acel vis de aur al laşilor, vis care— început în 1764 cu Grigore Ghica, dovadă înscripţiunile turco-arăbeşti de la sf. Spiridon—a dăinuit tot secl. al XIX.­Cu viitorul, aci se vor pune începuturile noilor lucrări. Acum cînd facem bilanţul secolului e bine să alăturăm două date. In 1802 Conaki scria în onoarea Voe­­vodului Moruzi Alex, o prea lungă odă, în care zice: „După ce cu’ndestulare, Din milă cu bunătate Aduci ape curgătoare In oraşele ’nsetate“ iar pe casa apelor de la Golia scria în versuri greceşti : eis ton kentron ton zodion ime Zoon foveronil. In 1900 se va hotărî aducerea a­­pei la Iaşi, olanele luî Ghica Vodă şi ale lul Moruzi ne mai fiind îndes­tulătoare. Avem în capul comunei o oblăduire conservatoare. Mîndri vom fi, cînd vom putea îndeplini acest vis al Iaşilor de a avea apă, şi cîn­­tăreţul de la 1902 să zică oblăduire! de azi a Iaşilor : adă apă curgătoare în oraşul însetat Gh. Toate-s trecătoare Ce pui de ger ! îngheaţă oul sub găină, cum zice o vor­bă din bătrînî. Şi n’are cum fi alt­fel. E’n seara anului nou, e’n toiul ernei. Ceru’i de o seninătate uimitoare. O i­­mensă cupolă de topaz presurată cu stropi de pietre scumpe. Ce n’ar fi dat Fidias, ca numai pe două așa frumoase, mici, lu­citoare să fie stăpîn, să le poată pune în orbitele zeestei sale statul întru pată’n mar­moră și fildeș. In imensitatea ceia de licăriri, Venus era mai strălucitoare ca ori­cînd; iar diva nop­­ţei, icoana jurămintelor amoroase, îşi plim­ba, cu aceiaşi seninătate eternă, chipul ei ţiniîu pe cale« installo». Pa faţa­­apelor în­gheţate, în ale căror unde liniştite şi străve­zii s’a oglindit pe vremea florilor, trimetea acum, razele ei bălai, ca o mîngîere pri­­etinească şi tăcută. Natura aştepta ca o linişte sfîntă sosirea unui nou an ce va aduce atitea schimbări în lumile nesfirşite. Din cînd în cînd, tă­­cerea-i întreruptă de pocnetul dureros al crăcilor despuiate, ce nu pot resista îm­brăţişărilor iernei geroase, sau de bufnitul surd ce-i face vre-un biet corb sceptic, care sătul de mizeriile acestei vieţi nu ve­de sosirea unui alt an încunjurată de vre-o aureolă mai deosebită şi preferă să crape de ger. Dar oamenii? Numai liniştiţi n’aşteaptă venirea celui în care’şî concentrează speranţele atîtor visuri. Ce frămîntare! încolo şi încoace a­­leargă cu toţii pe îngustimea aceasta de pămînt ce-l numim al nostru, făr’să ne dăm seama că nu-i el proprietatea noastră, ci noi suntem proprietatea lui. Fie­ care plă­­nueşte o surprisă plăcută iubiţilor din­ ­ cercul intim al vieţei lui. Urătorii aleargă nebuni în toate părţile, dorind ani mulţi şi fericiţi, roade bogate şi multe în toate părţile unde se zăreşte vreo zare de lu­mină. E asurzitor clinchetul clopoţeilor. * * Cît e de vesel Edmond ! Nela lui i-a fă­cut cel mai drăguţ, mai scump dar pentru anul nou, pe mica şi mult aşteptată Lili. Cîtu-î de drăguţă ! Toţi şi toate o în­­conjoară cu afecţiunea cea mai vădită. Pe faţa tatălui un extaz de fericire. Ii era scumpă Nela, dar acum, viaţa luî nu pre­ţuia nimic pe lîngă dînsa. Cu ce nerăb­dare aşteptase el un copil. Cîtu-i de feri­cit că i s’a împlinit visul. Şi cînd? In a­­junul anului nou. Atîta veselie, numai în ziua nunţei a fost în casa aceea. * * -X­Trecură ani de-a rîndul. Se făcuse mare Lili şi anul nou venea, cu aceeaşi veselie şi voe bună, în casa unde a deschis ochii pentru întăiaşi dată. Cu deosebită grijă serbau părinţii aniversarea zilei când s’a născut singura şi unica odraslă a dragostei lor nesfîrşite. O prea alintau. Vedeau bine. Dar, ce erau să facă? Era aşa de frumoasă, aşa de drăgălaşă Lilica, veselia bătrîneţelor părinteşti. De cîte ori, în singurătatea liniştită a că­minului, în faţa focului, ce pâlpâia mo­latec în sobă, cînd din vorbă ’n vorbă ’şi aduceau aminte că totul e trecător şi, că acea ce le-a înveselit traiul tinereţe! cu rîsetul ei armonios, cu acea nespusă drăgăleşie de copil, acela, care acum lu­minează casa cu chipul ei frumos, va trebui odată să-i părăsească, să-şi îndrepte toată dragostea ei cătră un altul şi ei vor râmînea....bătrînî şi singuri. „Să lăsăm scumpă Neid gînduri de a­­cestea. Noi n’am făcut alt­fel la rîndul nostru. Vom rămînea cu amintirea cum­­pei noastre copile şi cu mulţumirea să-i fericită. Toate trebue să-și urmeze menirea lor naturală“. * * * „Edmond­, Edmond, nu știa ce are Li­lica noastră în dimineața aceasta. Mititica mamei, în loc să se scoale ca de obicei cum se face ziuă, mi-a trimis respuns că nu-i tocmai bine. M’am repezit ca o ne­bună la dînsa.... Nimic alt, de cît oleacă de fierbinţată. Degrabă după doctor.... Nu-s de­cît două săptămîni pînă la anul nou şi, bunule Dumnezeu, fereşte-ne de vre­ o durere. Lasă-ne bucuria acelei zile ce de douâ­zeci şi patru de ani o gustăm. Oh! Edmond, acum aşi vrea să tac mai mult ca’n­totdeauna. Un sfert de veac îm­plineşte odorul nostru. Un sfert de veac de cînd trăim în cea mai desăvârşită fe­ricire . Parcă’mi vine a crede că averea ce-o avem nu-i destulă ca să putem face tot ce-am vrea pentru această serbătoare... Dar uite, bucuria amintirelor mă face să uit spaima cu care-am venit la tine: Iute la doctor. Sigur, nu-s de cît nişte friguri trebue însă luate în pripă“. „Floare de crîng, Ast­fel vieţele «, Şi tinereţele Toate se sting. Ori­ce noroc Şi’ntinde-aripeîe * Gonit de clipele Stăreî pe foc.» Cum negura nopţilor de toamnă acopere palate şi colibe, cum norii negri întunecă luna aurie, cum valurile înfuriate şi îne­­grite ale mărei acopăr corăbiile în care se stîng mii de doruri, mii de aspiraţii, ast­fel durerea şi jalea neagră învăţea zi cu zi în mantia ei posomorită, casa unde atâta vreme domnise fericirea. Lili era greu bolnavă şi groaza sfîrșitu­ lui cuprinsese inim­a ei de fecioară. Cu cât

Next