Opinia, iunie 1907 (Anul 4, nr. 160-182)

1907-06-02 / nr. 160

5 Bani E ABONAMENTE Un an .... 20 lei 6 JLunii . . .10 „ *"VV Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 35 - ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN 5 Bani Exemplarul. ANUNŢURI Un rînd­ în pag. III, 50 Bani » IV, 30 « * No. 160.—Sîmbătă 2 Iunie 19071 O mie de candidaţi! La facultatea de drept din Bucu­­reşti s-au înscris o mie de candidaţi la examenul de licenţă. Cifra aceasta colosală e îngrozitoare, proporţional cu populaţia ţerei noastre, propor­ţional cu numărul, considerabil de mare, de licenţiaţi în drept. Ce vor face toţi aceşti absolvenţi odată licenţa luată ? Vor alerga in biurocraţie, vor deveni slujbaşii ţe­rei ! Ne plingem mereu de pletora de funcţionari cari ne seacă o parte din bugetul ţărei bun pentru alte nevoi şi în curînd se va scrie şi des­pre noi, cum se scrie despre Franţa : „Când o ţeară poseda ca Franţa, 600,000 de funcţionari, 600,000 de oameni abătuţi de la carierele in­dustriale şi întreţinuţi, ei şi fami­liile lor, într’o stare mai bună de­cît mijlocie, e clar că clasele pro­ducătoare suportă o sarcină gea de tot. Lucrătorul obosit e forţat de a prelungi ziua de lucru cu o oră; femeea sa e nevoită să îl ajute la muncă de­şi alăptează ; alimentaţia copiilor devine mai grea şi mărirea zilei de lucru, legată scăderea cîşti­­gului, produce o descreştere în tim­pul şi forţa familiei pe care aceasta ar putea s’o consacreze rarelor plă­ceri ale unei vieţi demnă de milă ‘. Aceste rînduri scrise de Spencer în a sa „Introducere la ştiinţele so­ciale“ s’ar potrivi de minune şi pen­tru noi. Ce este insă mai rău la noi, e faptul că viitorii licenţiaţi cari de­zertează, de la carierele industriale nu s’au aratat apţi nici pentru cari­erele biurocratice. Am văzut cum au ştiut administra comunele rurale; din anchetele oficiale făcute în urma răscoalelor s’a constatat complecta lipsă de tact, de pricepere, de bună­voinţă, o adevărată administraţie a­­narhică, în­cît doritorii însăşi ai pro­gresului, au regretat pe capciii anal­fabeţi şterşi din listele funcţionari­lor, spre a fi înlocuiţi cu această tînără generaţie titrată. Funcţionarismul el însăşi cere o mentalitate specială, o disciplină e­­rarhică de urmat pe care nu o au titraţii noştri. O sete de succesul repede, uşor de cîştigat, iată in fond singura şi uni­a dorinţă a acelora ce îmbrăţişează cariera birocratică. Intr’adevăr în frămîntările politice de până azi, s’au putut mulţi stre­cura aleşi şi ne­aleşi, toţi cari au fost chemaţi dar vremurile prezente nu mai sunt pentru succesele uşoare, ci se cere muncă, se cere o filieră de urmat pe calea ascendentă a vie­­ţei sociale. Ce vor face aceşti o mie de oameni cu diploma luată şi cu mentalitatea pe care o au? E îngrozitor de gîndit! Şi zilnic şuvoiul creşte, numărul studenţilor de la drept este îndoit numărului de candidaţi prezentaţi. Măsurile luate de a împiedica răul crescînd nu sunt sufi­cente. Nu prin taxele universitare, nu ingreuind con­diţiile de admisibilitate în avocatură se va depărta tinerimea de la cari­era dreptului. Orice s’ar face, cît timp va rămîne in faţă mirajul unei vieţi uşoare, libere şi respectate, pe care o are funcţionarul, tineretul va prefera această carieră, carierelor in­dustriale. Trebuesc indulcite condiţiile de e­­xistenţă ale industrialilor şi a munci­torilor, trebuesc democratizate obi­ceiurile societăţei noastre, care res­pectă şi admite în sînul ei numai pe acei ce îşi cîştigă cu mintea exis­si [juivoş, ou nosgusit pe ne­gustor şi fabricant. Cînd tinerimea va vedea că por­ţile sunt deschisa tuturor de­o­po­trivă, că o viaţă cu puţin mai grea dar mai sigură dă drepturi­le aceleaşi folosinţi ca şi carierele intelectuale şi în România vom avea un loc de o mie de candidaţi la drept, atâţia doritori de a fi ingineri technici, mecanici, industriali, etc... Şi vremea acea, trebue să vie ! I. Duscianu Protejaţi de guvern? Epoca s’a arătat foarte afectată de micul şi infamul denunţ al Independenţei, după care alegerea d-lui Bădăreu la Iaşi sar fi datorind concursului guvernului. Dureros impresionată de această rele­vare Epoca a declarat că nu­ o crede, căci, spunea dînsa, dacă (ferească D zeu !) a­­devărat ar fi ceea ce spune ziarul fran­cez, ar fi la mijloc—din partea d-lui Bă­­dăreu, firește—un act de înaltă trădare. Cu acuzările infame, mari și mici, ce se aduc d-lui Bădăreu, am avut toată vremea să ne deprindem. Ele nu ne fac nici o impresiune. Am citit denunţul In­dependenţei. Am rîs. Am citit apoi dure­roasele linii din Epoca. Am rîs iar. N’am rîs, însă, de faptul că Epoci s’a arătat afectată de acuzarea ce se aducea d-lui Bădăreu, ci de naivitatea excelentului nos­tru confrate ; ne a mirat că Epoca a pu­tut lua în serios farsa Independenţei. Pe urmă am mai rîs o dată: aceeaşi Indepen­denţă, în numărul S80 de ieri, afirmă că d. Bădăreu a fost „d’intre acei“, cari s’au ales CU propriile lor forţe. Cum să nu rîzi dacă astăzi ţi se aduce o gravă acuzare şi a doua zi se spune tocmai contrariul ? Dar să lăsăm farsele acestea şi să ve­dem, în adevăr, ce­le cu alegerea d-lui Bă­dăreu. Nu trebuie să fi un devotat al fostului ministru al justiţiei, să fi numai om ştiutor al situaţiei politice din Iaşi, ca să cunoşti acest fapt, că d. Bădăreu n’are pereche în popularitate la Iaşi. Ca să spui că cineva, ori­cât de popu­lar ar fi, nu se poate alege fără de con­cursul guvernului, este a spune că simţul alegătorului ie complect anihilat, că el nu mai are nici voinţă, nici judecată! Ţara, după această părere, n’a făcut nici un progres, conştiinţa alegătorului a rămas, ca şi pe vremurile de apoi, mono­polul zapciilor Iar dacă nu s ar admite părerea că ţara a rămas complect guvernamentală, ar trebui, privitor la conservatorii cari au isbutit să se aleagă acum, să se ad­mită că ţara a condemnat partidul con­servator, că fruntaşii sei nu pot întră în Parlament de­cît atunci, cînd sunt călău­ziţi de prefecţii liberali! Teoria aceasta o susţin colectiviştii la gazetele lor — dar de crezut nu o cred nici dînşii. Fabula d-lui Vlahuţă Viaţa Românească este o revistă popo­ranistă. Ea apare în Iaşi sub direcţiunea d-lor C. Stere şi dr. I. Cantacuzino. In politica actuală şi în partidul liberal, care deţine astăzi puterea, ambii directori ai re­vistei poporaniste, ocupă locuri însemnate : ei fac parte din statul major al d-lui I.I. Brătianu; d. Stere, de­şi n’are portofoliu, ie ministru în toată forma, iar d. dr. Can­tacuzino ie director general al serviciului sanitar. Conducătorii revistei de la Iaşi fiind a­­ceşti profesori cu situaţiuni înalte în par­tid, a produs fireşte, mare senzaţie o pro­­ducţiune în versuri a d-lui Vlahuţă, apă­rută în numărul pe April al Vieţei Ro­mâneşti. In acea producţiune în versuri d. Vla­huţă aruncă toată vina evenimentelor de pe urmă pe socoteala M. S. Regelui. Inepţia aceasta în versuri este soră cu inepţia în proză pe care d. Spiridon Po­­pescu, director al învăţământului primar, o publică în acelaşi număr al revistei. Istoria a desminţit şi va desminţi fabula d-lui Vlahuţă. Istoria a zis şi va zice­ că Regele Carol a fost un rege mare, care şi-a făcut toată datoria. El a luptat pentru neatîrnarea Ţărei, pentru gloria ei, pentru stabilirea creditului ei. Fabula d-lui Vlahuţă rămîne fabulă , ab­solut falsă în concepţiunea ei, ne­adevărată şi răutăcioasă. De ce a fost publicată într'o revistă a cărei conducere o au doi din fruntaşii li­berali ? In vremurile agitate prin cari trecem, întrebarea n'are nevoie de respuns. Impresiinile d-lui Panu D. G. Panu s’a întors la Bucureşti foarte impresionat de felul cum s’a dat lupta la colegiul 11 de deputaţi din Iaşi, luptă în care d. Panu figurase pe lista guvernamentală. D. Panu şi-a scris imediat impresiunile în revista sa. Impresiunile acestea cons­­titue o relevare şi un act de acuzare tot­­de­o­dată Directorul Săptămânei trebue să fi ştiut mai d­inainte că în partidul liberal de Iaşi lupta nu se va da în mod corect, că vor fi răfueli, resbunări şi poliţi de plătit. De aceea, după cum se ştie, d. Psnu ezitase să-şi pună candidatura la Iaşi. Ar fi preferat să se aleagă la Pia­tra sau la Fălciu, ca să scape de atmos­fera încărcată pe care ştia că are s-o gă­sească în a doua Capitală. Dat fiind­că, în partidul liberal, d. Panu trebue să joace cum cântă alţii, a candidat, potrivit regulărei de la centru, la Iaşi. Impresiunile ce le-a cules aci, sunt ace­lea ale unui suflet necăjit şi amărât de situaţia partidului liberal de la Iaşi. D. Panu vorbeşte în mod clar despre cartelul ce-ar fi existat între unii candi­daţi liberali şi cand­­aţii naţionalişti, cartel graţie căruia acei candidaţi liberali şi-au îngroşat voturile, unul din candi­daţii naţionalişti a triumfat, iar celalalt a căzut la balotaj cu un număr însem­nat de voturi. Acuzarea devine importantă prin fap­tul că este susţinută de d. Panu, dar ea n’are şi meritul originalităţei. La Iaşi ie secret public, în adevăr, că a fost ceva combinaţie între unii liberali şi naţionalişti. In manifestele, apelurile şi celelalte chemări semnate „Neamul Românesc“, cetăţenii erau invitaţi să voteze pentru candidaţii „Neamului“, cari erau : N. Iorga, A. C. Cuza, C. Stere, Sp. Haret etc. Ziarele au relevat faptul, au subliniat zvonul că d. Iorga va fi sprijinit la Iaşi, dar nici faptul, nici zvonul n’au fost des­­minţite. In partidul liberal din Iaşi, în afară de trădarea de la colegiul II de care vor­beşte d. Panu, s’a manifestat, în aceste alegeri generale, o nouă şcoală , a ego­ismului. Fie­care candidat lucra pentru el sin­gur şi fie­care avea acelaşi ideal : să în­trunească mai multe voturi de­cât cole­gul său din listă. Toate acestea dovedesc cât de rea este situaţia în partidul liberal din Iaşi. Rea din cauza lipsei unui conducător de seamă, al cărui cuvânt să fie ascultat. Lipsa unui astfel de om va esplica şi situaţia aşa cum a descris’o d. Panu în ultimul număr al Săptămănei. CATE­VA NOTE — Cine este Ursu? — Un deputat pe care d. Sterea 1 duce de lanţ. * Terţetul colectivist, care a reuşit să cadă în aceste alegeri, la Iaşi, s’a complectat: succesul d-lui Buicliu a­­ prefăcut terţetul în cvartet. Un liberal tînăr esplica astfel că­­rerea d-lui Buicliu: cuconul Grigore, le şi director al Creditului Urban și bărbat foarte urban, a rămas în ur­mă cu ratele, din care cauză clubul l’a pus în posesie pe d. Botez. * O minune s’a întîmplat: la alege­rea colegiului III—cetiţi bine trei— s’a produs un balotaj. Judeţul care şi-a permis acest lux este Prahova. Dar cum, potrivit legei electorale, balotagiile la colegiul III se efectu­­iază a doua zi, minunea de la Plo­eşti n’a putut trăi de cît atît cît tră­ieşte un trandafir. * Voinţa Naţională publică o informa­ţie sensaţională: d. Badareu s’a ho­­tărît să părăsească Iaşul pentru a se stabili definitiv în Bucureşti. Dacă ar fi să se transplanteze şi d. loan Nădejde ar ajunge tocmai la origine—la Pocreaca. * D. Jenică Atanasiu, prefectul de Covurlui, după ce s’a sprițuit timp de 8 ore la Sure, s’a apucat să în­jure pe un Domn. Domnul la provocat la duel pe d. J­enică. — Eu nu mă bat, a respuns Jeni­că, mă îmbat. OAMENI ȘI LUCRURI Psihologie de clasă Candidatura la colegiul al treilea din Iaşi a plugarului Ursu din Gropniţa a fost primită cu simpatie de „Opinia“ — cu atât mai vârtos din momentul cînd în jurul unei alte candidaturi surtucăreşti se adunase cunoscuta legiune reacţionară de o suspectă specie politică locală. In­telectualii în genere au văzut cu mulţu­mire experienţa aceasta de a ridica pe un ţăran aproape nepregătit la cea mai înaltă misiune în stat, acea de a cola­bora la făurirea legilor ţărei,­a acelor legi cari vor privi în primul rând în­săşi pătura ţărănească. Dar, în fond, se pare că experienţa n’a reuşit pe deplin şi a dovedit de cîtă pregătire este încă trebuinţă în însăşi populaţia de la ţeară ca o asemenea în­cercare să izbutească pe deplin şi să nu aibă nevoie de luptă, de sforţări. Nu doară despre peripeţiile alegerei e vorba aci, dar de câteva clipe de psiho­logie mai remarcabile. Aşa, bună­oară, era vădit că râdicarea aceasta subită a unui ţaran a trezit mai puţină admiraţie şi mulţumire decât invidie şi păreri de rău. In primul rând pătura cultă a sate­lor , învăţătorii şi preoţii. Părerea lor era, negreşit, că din rândurile lor putea şi trebuia să se recruteze un reprezentant „mai demn“ al intereselor ţărăneşti, deşi ei sunt, în fapt, orăşeni cu misiuni sa­lariate mai mult sau mai puţin trecătoare în viaţa sătenilor. Puneţi apoi—autorită­ţile , primarii, notarii, consilierii şi cum îi mai chiamă. Până eri—Ursu era un simplu ţăran, ca toţi ceilalţi. Iată’l însă, dintr’odată, mai mare de cât dânşii toţi la­olaltă.—deputat ! Iată-i nevoiţi să se descopere în faţa lui, să-i poarte respect, să privească în el nu pe plugarul Ursu, ci pe domnul deputat—care are loc în par­lament, călătoreşte gratuit cu drumul de fier, va fi primit, poate, în audienţă la Curte... Şi toţi aceştia să-şi voteze un nou... stăpân cu inema uşoară ? Vin apoi sutele de delegaţi şi de vo­tanţi. Dar de ce el şi nu ori­care dintre dânşii ? N’ar putea această rară cinste să fi nimerit pe altul ? Şi acel altul e fiecare din ei aparte. Nu e numai cinste, —dar e şi „câştig“—un napoleon pe zi, pe fiece zi ! Scrutaţi toate aceste suflete şi gînduri, pătrundeţi în fiecare din aceste fiinţe şi un loc de sentimente—veţi găsi resenti­mente , dovadă că votul a fost anevoe, că lupta a fost mare, succesul—la un moment dat—îndoelnic şi în tot cazul a fost relativ. Pentru observatorii şi literaţii de ta­lent, iubitorii de picante detalii psiholo­gice—se deschide în viitor un nou cîmp de studii. „Satul lui Ursu—deputatul“ cu tot ce se desfăşură in jurul şi în lă­­untrul acestui din urmă ar fi un exce­lent capitol de roman din care, apoi, a­­micul Ibrăileanu va putea scoate învăţă­minte nici la studiul său asupra „Psiho­logiei de clasă“. Rodion 0 pagină de pedagogie Cum să explică oare faptul că atîţia tineri la vîrsta de 20—25 ani se găsesc, blazaţi, fără nici un îndemn la viaţă, cu desgust pentru tot ce-i înconjoară, lipsiţi de cea mai mică îndrumare, ei nu ştiu de ce să se apuce mulţumindu-se numai a striga că-i greu de trăit şi că viaţa îi apasă. Şi nu de puţine ori gîndul lor se opreşte la curmarea vieţei. Lipsa de cu­raj însă, care-i stăpîneşte în toate ii face să ducă viaţa vrînd-nevrînd pînă cînd împrejurări independente de «voinţa lor chiar, îi fac să se însoare. De curajul nu-i părăseşte nici în căsătorie, ba îi cuprinde mai cu putere—mai ales atunci când to­varăşa lor este lipsită de forţa morală. Viaţa celor ce depind de el, îi face să rămîe printre cei vii, dar în ce stare sufletească ?... Nu-i o crimă oare din partea celor cari conduc această tinerime că nu-i îndru­­mează prin toate mijloacele cu putinţă către ceva ideal, ceva sfânt care să-i sus­­ţie în viaţă şi să le dea putere a călca peste toate greutăţile ce le-ar întîlni în cale ? De ce nu s’ar căuta să se cultive sufle­tul setos al tinerimei prin citiri sănătoase care decid de viaţa unui om ? In şcoală se opreşte cetirea operilor bune ca şi a celor rele. Există însă groaza pentru ro­manele oricît de instructive ar fi ele. De ce nu s’ar traduce şi la noi operele oa­menilor mari ? Motivul se ştie că nu are cine le ceti pe aceste opere pline de în­văţături şi îndemn la viaţă, opere care îţi cultivă sufletul îmbogăţindu-l cu o mul­ţime de observaţiuni şi de subtilităţi pe care nu le poţi avea decît numai ln to­vărăşia oamenilor, mari de inimă ca şi de spirit. Ideile mari şi prielnice sufletului ome­nesc au existat cu multe secole înaintea noastră, dar abia acum se simte nevoia de a le pune în practică cît mai mulţi dintre noi muritorii comuni. Geniile şi talentele mari ne-au aratat calea fericirei şi chipul mîntuirei robiei sufletului nos­tru, dar nimeni nu şi-a luat osteneala a încerca părerile acestor bine făcători ai omenirei. Timpurile da astăzi de şi schim­bate mult de cele trecute, dar sunt încă departe de ceea ce ar trebui să fie. S’a început un curent nou care în­deamnă tinerimea să cerceteze biografiile oamenilor mari, căci într’adevăr nimic nu inspiră mai mult interes da­cît aces­tea şi nimic nu are mai mare putere a­­supra sufletului prin sufletului prin far­mecul realităţii ce comportă ele. Pricina tuturor patimilor — e părăsirea culturei sufletului—înţălegînd prin suflet totali­tatea calităţilor morale. Ştiinţa rece nu-i destulă pentru formarea omului. Cărţile sunt cei mai buni inspiratori ai tinerimei cînd sunt alese cum trebue. Una din aceste­a opera „David Cap­­perfield“ de Charles Dickens, celebrul ro­mancier englez, în care eroul se pare a fi chiar autorul, din cele ce reesă din ce­tirea operei şi din cele ce se ştiu despre viaţa lui Dickens. Intr’adevăr, există o mulţime de cărţi de pedagogie unele mai voluminoase de­cit altele, unele accesibile tuturor chiar şi profanilor, altele lipsite de această ca­litate. Şi multă vreme îşi perde tinerimea cu răsfoirea acestor pedagogii—căci toată învăţătura din şcoală e mai puţin de­cît o răsfoire chiar—dar nici un tratat nu-i mai suggestiv, mai convingător şi mai de folos de­cît o singură pagină scrisă de Charles Dickens, a cărui geniu e de o sensibilitate rară. Opera acestui mare scriitor e desăvâr­şită pentru îndrumarea celor ce s’ar ins­pira dela ea. Eroul începe prin a-şi po­vesti viaţa dela naştere pănă cînd intră cu totul în vâltoarea vieţei. Câte reflecţii găseşti tu, am format deja..., Fiind bun te găseşti satisfăcut, fiind contrariul de cum ar trebui ţi se strînge inima, dar rămâi cu un imbold mai mult, prinzi cu­raj şi apoi ce momente delicioase se pe­trece în tovărăşia nu numai a eroului dar chiar şi a celor mai multe tipuri des­crise. Eroina, Agnes, e un tip de la care fetele tinere mult ar cîştiga trăind cîteva ceasuri—dacă nu şi mai mult—în tovă­răşia ei. Cîtă fericire nu răspândeşte a­­ceastă fată în jurul ei prin calităţi ce nu sunt de loc greu de cîştigat atunci cînd ruina e călăuzită de principii sănătoase şi practice ca acele pe care le poseda ea. Dickens arată cum, datorită numai stă­ruinţei lui proprii, curaj şi perseverenţei, a isbutit să-şi creieze în viaţă o poziţie

Next