Opinia, iunie 1907 (Anul 4, nr. 160-182)
1907-06-02 / nr. 160
5 Bani E ABONAMENTE Un an .... 20 lei 6 JLunii . . .10 „ *"VV Redacţia şi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 35 - ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN 5 Bani Exemplarul. ANUNŢURI Un rînd în pag. III, 50 Bani » IV, 30 « * No. 160.—Sîmbătă 2 Iunie 19071 O mie de candidaţi! La facultatea de drept din Bucureşti s-au înscris o mie de candidaţi la examenul de licenţă. Cifra aceasta colosală e îngrozitoare, proporţional cu populaţia ţerei noastre, proporţional cu numărul, considerabil de mare, de licenţiaţi în drept. Ce vor face toţi aceşti absolvenţi odată licenţa luată ? Vor alerga in biurocraţie, vor deveni slujbaşii ţerei ! Ne plingem mereu de pletora de funcţionari cari ne seacă o parte din bugetul ţărei bun pentru alte nevoi şi în curînd se va scrie şi despre noi, cum se scrie despre Franţa : „Când o ţeară poseda ca Franţa, 600,000 de funcţionari, 600,000 de oameni abătuţi de la carierele industriale şi întreţinuţi, ei şi familiile lor, într’o stare mai bună decît mijlocie, e clar că clasele producătoare suportă o sarcină gea de tot. Lucrătorul obosit e forţat de a prelungi ziua de lucru cu o oră; femeea sa e nevoită să îl ajute la muncă deşi alăptează ; alimentaţia copiilor devine mai grea şi mărirea zilei de lucru, legată scăderea cîştigului, produce o descreştere în timpul şi forţa familiei pe care aceasta ar putea s’o consacreze rarelor plăceri ale unei vieţi demnă de milă ‘. Aceste rînduri scrise de Spencer în a sa „Introducere la ştiinţele sociale“ s’ar potrivi de minune şi pentru noi. Ce este insă mai rău la noi, e faptul că viitorii licenţiaţi cari dezertează, de la carierele industriale nu s’au aratat apţi nici pentru carierele biurocratice. Am văzut cum au ştiut administra comunele rurale; din anchetele oficiale făcute în urma răscoalelor s’a constatat complecta lipsă de tact, de pricepere, de bunăvoinţă, o adevărată administraţie anarhică, încît doritorii însăşi ai progresului, au regretat pe capciii analfabeţi şterşi din listele funcţionarilor, spre a fi înlocuiţi cu această tînără generaţie titrată. Funcţionarismul el însăşi cere o mentalitate specială, o disciplină erarhică de urmat pe care nu o au titraţii noştri. O sete de succesul repede, uşor de cîştigat, iată in fond singura şi unia dorinţă a acelora ce îmbrăţişează cariera birocratică. Intr’adevăr în frămîntările politice de până azi, s’au putut mulţi strecura aleşi şi nealeşi, toţi cari au fost chemaţi dar vremurile prezente nu mai sunt pentru succesele uşoare, ci se cere muncă, se cere o filieră de urmat pe calea ascendentă a vieţei sociale. Ce vor face aceşti o mie de oameni cu diploma luată şi cu mentalitatea pe care o au? E îngrozitor de gîndit! Şi zilnic şuvoiul creşte, numărul studenţilor de la drept este îndoit numărului de candidaţi prezentaţi. Măsurile luate de a împiedica răul crescînd nu sunt suficente. Nu prin taxele universitare, nu ingreuind condiţiile de admisibilitate în avocatură se va depărta tinerimea de la cariera dreptului. Orice s’ar face, cît timp va rămîne in faţă mirajul unei vieţi uşoare, libere şi respectate, pe care o are funcţionarul, tineretul va prefera această carieră, carierelor industriale. Trebuesc indulcite condiţiile de existenţă ale industrialilor şi a muncitorilor, trebuesc democratizate obiceiurile societăţei noastre, care respectă şi admite în sînul ei numai pe acei ce îşi cîştigă cu mintea exissi [juivoş, ou nosgusit pe negustor şi fabricant. Cînd tinerimea va vedea că porţile sunt deschisa tuturor deopotrivă, că o viaţă cu puţin mai grea dar mai sigură dă drepturile aceleaşi folosinţi ca şi carierele intelectuale şi în România vom avea un loc de o mie de candidaţi la drept, atâţia doritori de a fi ingineri technici, mecanici, industriali, etc... Şi vremea acea, trebue să vie ! I. Duscianu Protejaţi de guvern? Epoca s’a arătat foarte afectată de micul şi infamul denunţ al Independenţei, după care alegerea d-lui Bădăreu la Iaşi sar fi datorind concursului guvernului. Dureros impresionată de această relevare Epoca a declarat că nu o crede, căci, spunea dînsa, dacă (ferească D zeu !) adevărat ar fi ceea ce spune ziarul francez, ar fi la mijloc—din partea d-lui Bădăreu, firește—un act de înaltă trădare. Cu acuzările infame, mari și mici, ce se aduc d-lui Bădăreu, am avut toată vremea să ne deprindem. Ele nu ne fac nici o impresiune. Am citit denunţul Independenţei. Am rîs. Am citit apoi dureroasele linii din Epoca. Am rîs iar. N’am rîs, însă, de faptul că Epoci s’a arătat afectată de acuzarea ce se aducea d-lui Bădăreu, ci de naivitatea excelentului nostru confrate ; ne a mirat că Epoca a putut lua în serios farsa Independenţei. Pe urmă am mai rîs o dată: aceeaşi Independenţă, în numărul S80 de ieri, afirmă că d. Bădăreu a fost „d’intre acei“, cari s’au ales CU propriile lor forţe. Cum să nu rîzi dacă astăzi ţi se aduce o gravă acuzare şi a doua zi se spune tocmai contrariul ? Dar să lăsăm farsele acestea şi să vedem, în adevăr, cele cu alegerea d-lui Bădăreu. Nu trebuie să fi un devotat al fostului ministru al justiţiei, să fi numai om ştiutor al situaţiei politice din Iaşi, ca să cunoşti acest fapt, că d. Bădăreu n’are pereche în popularitate la Iaşi. Ca să spui că cineva, oricât de popular ar fi, nu se poate alege fără de concursul guvernului, este a spune că simţul alegătorului ie complect anihilat, că el nu mai are nici voinţă, nici judecată! Ţara, după această părere, n’a făcut nici un progres, conştiinţa alegătorului a rămas, ca şi pe vremurile de apoi, monopolul zapciilor Iar dacă nu s ar admite părerea că ţara a rămas complect guvernamentală, ar trebui, privitor la conservatorii cari au isbutit să se aleagă acum, să se admită că ţara a condemnat partidul conservator, că fruntaşii sei nu pot întră în Parlament decît atunci, cînd sunt călăuziţi de prefecţii liberali! Teoria aceasta o susţin colectiviştii la gazetele lor — dar de crezut nu o cred nici dînşii. Fabula d-lui Vlahuţă Viaţa Românească este o revistă poporanistă. Ea apare în Iaşi sub direcţiunea d-lor C. Stere şi dr. I. Cantacuzino. In politica actuală şi în partidul liberal, care deţine astăzi puterea, ambii directori ai revistei poporaniste, ocupă locuri însemnate : ei fac parte din statul major al d-lui I.I. Brătianu; d. Stere, deşi n’are portofoliu, ie ministru în toată forma, iar d. dr. Cantacuzino ie director general al serviciului sanitar. Conducătorii revistei de la Iaşi fiind aceşti profesori cu situaţiuni înalte în partid, a produs fireşte, mare senzaţie o producţiune în versuri a d-lui Vlahuţă, apărută în numărul pe April al Vieţei Româneşti. In acea producţiune în versuri d. Vlahuţă aruncă toată vina evenimentelor de pe urmă pe socoteala M. S. Regelui. Inepţia aceasta în versuri este soră cu inepţia în proză pe care d. Spiridon Popescu, director al învăţământului primar, o publică în acelaşi număr al revistei. Istoria a desminţit şi va desminţi fabula d-lui Vlahuţă. Istoria a zis şi va zice că Regele Carol a fost un rege mare, care şi-a făcut toată datoria. El a luptat pentru neatîrnarea Ţărei, pentru gloria ei, pentru stabilirea creditului ei. Fabula d-lui Vlahuţă rămîne fabulă , absolut falsă în concepţiunea ei, neadevărată şi răutăcioasă. De ce a fost publicată într'o revistă a cărei conducere o au doi din fruntaşii liberali ? In vremurile agitate prin cari trecem, întrebarea n'are nevoie de respuns. Impresiinile d-lui Panu D. G. Panu s’a întors la Bucureşti foarte impresionat de felul cum s’a dat lupta la colegiul 11 de deputaţi din Iaşi, luptă în care d. Panu figurase pe lista guvernamentală. D. Panu şi-a scris imediat impresiunile în revista sa. Impresiunile acestea constitue o relevare şi un act de acuzare totdeodată Directorul Săptămânei trebue să fi ştiut mai dinainte că în partidul liberal de Iaşi lupta nu se va da în mod corect, că vor fi răfueli, resbunări şi poliţi de plătit. De aceea, după cum se ştie, d. Psnu ezitase să-şi pună candidatura la Iaşi. Ar fi preferat să se aleagă la Piatra sau la Fălciu, ca să scape de atmosfera încărcată pe care ştia că are s-o găsească în a doua Capitală. Dat fiindcă, în partidul liberal, d. Panu trebue să joace cum cântă alţii, a candidat, potrivit regulărei de la centru, la Iaşi. Impresiunile ce le-a cules aci, sunt acelea ale unui suflet necăjit şi amărât de situaţia partidului liberal de la Iaşi. D. Panu vorbeşte în mod clar despre cartelul ce-ar fi existat între unii candidaţi liberali şi candaţii naţionalişti, cartel graţie căruia acei candidaţi liberali şi-au îngroşat voturile, unul din candidaţii naţionalişti a triumfat, iar celalalt a căzut la balotaj cu un număr însemnat de voturi. Acuzarea devine importantă prin faptul că este susţinută de d. Panu, dar ea n’are şi meritul originalităţei. La Iaşi ie secret public, în adevăr, că a fost ceva combinaţie între unii liberali şi naţionalişti. In manifestele, apelurile şi celelalte chemări semnate „Neamul Românesc“, cetăţenii erau invitaţi să voteze pentru candidaţii „Neamului“, cari erau : N. Iorga, A. C. Cuza, C. Stere, Sp. Haret etc. Ziarele au relevat faptul, au subliniat zvonul că d. Iorga va fi sprijinit la Iaşi, dar nici faptul, nici zvonul n’au fost desminţite. In partidul liberal din Iaşi, în afară de trădarea de la colegiul II de care vorbeşte d. Panu, s’a manifestat, în aceste alegeri generale, o nouă şcoală , a egoismului. Fiecare candidat lucra pentru el singur şi fiecare avea acelaşi ideal : să întrunească mai multe voturi decât colegul său din listă. Toate acestea dovedesc cât de rea este situaţia în partidul liberal din Iaşi. Rea din cauza lipsei unui conducător de seamă, al cărui cuvânt să fie ascultat. Lipsa unui astfel de om va esplica şi situaţia aşa cum a descris’o d. Panu în ultimul număr al Săptămănei. CATEVA NOTE — Cine este Ursu? — Un deputat pe care d. Sterea 1 duce de lanţ. * Terţetul colectivist, care a reuşit să cadă în aceste alegeri, la Iaşi, s’a complectat: succesul d-lui Buicliu a prefăcut terţetul în cvartet. Un liberal tînăr esplica astfel cărerea d-lui Buicliu: cuconul Grigore, le şi director al Creditului Urban și bărbat foarte urban, a rămas în urmă cu ratele, din care cauză clubul l’a pus în posesie pe d. Botez. * O minune s’a întîmplat: la alegerea colegiului III—cetiţi bine trei— s’a produs un balotaj. Judeţul care şi-a permis acest lux este Prahova. Dar cum, potrivit legei electorale, balotagiile la colegiul III se efectuiază a doua zi, minunea de la Ploeşti n’a putut trăi de cît atît cît trăieşte un trandafir. * Voinţa Naţională publică o informaţie sensaţională: d. Badareu s’a hotărît să părăsească Iaşul pentru a se stabili definitiv în Bucureşti. Dacă ar fi să se transplanteze şi d. loan Nădejde ar ajunge tocmai la origine—la Pocreaca. * D. Jenică Atanasiu, prefectul de Covurlui, după ce s’a sprițuit timp de 8 ore la Sure, s’a apucat să înjure pe un Domn. Domnul la provocat la duel pe d. Jenică. — Eu nu mă bat, a respuns Jenică, mă îmbat. OAMENI ȘI LUCRURI Psihologie de clasă Candidatura la colegiul al treilea din Iaşi a plugarului Ursu din Gropniţa a fost primită cu simpatie de „Opinia“ — cu atât mai vârtos din momentul cînd în jurul unei alte candidaturi surtucăreşti se adunase cunoscuta legiune reacţionară de o suspectă specie politică locală. Intelectualii în genere au văzut cu mulţumire experienţa aceasta de a ridica pe un ţăran aproape nepregătit la cea mai înaltă misiune în stat, acea de a colabora la făurirea legilor ţărei,a acelor legi cari vor privi în primul rând însăşi pătura ţărănească. Dar, în fond, se pare că experienţa n’a reuşit pe deplin şi a dovedit de cîtă pregătire este încă trebuinţă în însăşi populaţia de la ţeară ca o asemenea încercare să izbutească pe deplin şi să nu aibă nevoie de luptă, de sforţări. Nu doară despre peripeţiile alegerei e vorba aci, dar de câteva clipe de psihologie mai remarcabile. Aşa, bunăoară, era vădit că râdicarea aceasta subită a unui ţaran a trezit mai puţină admiraţie şi mulţumire decât invidie şi păreri de rău. In primul rând pătura cultă a satelor , învăţătorii şi preoţii. Părerea lor era, negreşit, că din rândurile lor putea şi trebuia să se recruteze un reprezentant „mai demn“ al intereselor ţărăneşti, deşi ei sunt, în fapt, orăşeni cu misiuni salariate mai mult sau mai puţin trecătoare în viaţa sătenilor. Puneţi apoi—autorităţile , primarii, notarii, consilierii şi cum îi mai chiamă. Până eri—Ursu era un simplu ţăran, ca toţi ceilalţi. Iată’l însă, dintr’odată, mai mare de cât dânşii toţi laolaltă.—deputat ! Iată-i nevoiţi să se descopere în faţa lui, să-i poarte respect, să privească în el nu pe plugarul Ursu, ci pe domnul deputat—care are loc în parlament, călătoreşte gratuit cu drumul de fier, va fi primit, poate, în audienţă la Curte... Şi toţi aceştia să-şi voteze un nou... stăpân cu inema uşoară ? Vin apoi sutele de delegaţi şi de votanţi. Dar de ce el şi nu oricare dintre dânşii ? N’ar putea această rară cinste să fi nimerit pe altul ? Şi acel altul e fiecare din ei aparte. Nu e numai cinste, —dar e şi „câştig“—un napoleon pe zi, pe fiece zi ! Scrutaţi toate aceste suflete şi gînduri, pătrundeţi în fiecare din aceste fiinţe şi un loc de sentimente—veţi găsi resentimente , dovadă că votul a fost anevoe, că lupta a fost mare, succesul—la un moment dat—îndoelnic şi în tot cazul a fost relativ. Pentru observatorii şi literaţii de talent, iubitorii de picante detalii psihologice—se deschide în viitor un nou cîmp de studii. „Satul lui Ursu—deputatul“ cu tot ce se desfăşură in jurul şi în lăuntrul acestui din urmă ar fi un excelent capitol de roman din care, apoi, amicul Ibrăileanu va putea scoate învăţăminte nici la studiul său asupra „Psihologiei de clasă“. Rodion 0 pagină de pedagogie Cum să explică oare faptul că atîţia tineri la vîrsta de 20—25 ani se găsesc, blazaţi, fără nici un îndemn la viaţă, cu desgust pentru tot ce-i înconjoară, lipsiţi de cea mai mică îndrumare, ei nu ştiu de ce să se apuce mulţumindu-se numai a striga că-i greu de trăit şi că viaţa îi apasă. Şi nu de puţine ori gîndul lor se opreşte la curmarea vieţei. Lipsa de curaj însă, care-i stăpîneşte în toate ii face să ducă viaţa vrînd-nevrînd pînă cînd împrejurări independente de «voinţa lor chiar, îi fac să se însoare. De curajul nu-i părăseşte nici în căsătorie, ba îi cuprinde mai cu putere—mai ales atunci când tovarăşa lor este lipsită de forţa morală. Viaţa celor ce depind de el, îi face să rămîe printre cei vii, dar în ce stare sufletească ?... Nu-i o crimă oare din partea celor cari conduc această tinerime că nu-i îndrumează prin toate mijloacele cu putinţă către ceva ideal, ceva sfânt care să-i susţie în viaţă şi să le dea putere a călca peste toate greutăţile ce le-ar întîlni în cale ? De ce nu s’ar căuta să se cultive sufletul setos al tinerimei prin citiri sănătoase care decid de viaţa unui om ? In şcoală se opreşte cetirea operilor bune ca şi a celor rele. Există însă groaza pentru romanele oricît de instructive ar fi ele. De ce nu s’ar traduce şi la noi operele oamenilor mari ? Motivul se ştie că nu are cine le ceti pe aceste opere pline de învăţături şi îndemn la viaţă, opere care îţi cultivă sufletul îmbogăţindu-l cu o mulţime de observaţiuni şi de subtilităţi pe care nu le poţi avea decît numai ln tovărăşia oamenilor, mari de inimă ca şi de spirit. Ideile mari şi prielnice sufletului omenesc au existat cu multe secole înaintea noastră, dar abia acum se simte nevoia de a le pune în practică cît mai mulţi dintre noi muritorii comuni. Geniile şi talentele mari ne-au aratat calea fericirei şi chipul mîntuirei robiei sufletului nostru, dar nimeni nu şi-a luat osteneala a încerca părerile acestor bine făcători ai omenirei. Timpurile da astăzi de şi schimbate mult de cele trecute, dar sunt încă departe de ceea ce ar trebui să fie. S’a început un curent nou care îndeamnă tinerimea să cerceteze biografiile oamenilor mari, căci într’adevăr nimic nu inspiră mai mult interes dacît acestea şi nimic nu are mai mare putere asupra sufletului prin sufletului prin farmecul realităţii ce comportă ele. Pricina tuturor patimilor — e părăsirea culturei sufletului—înţălegînd prin suflet totalitatea calităţilor morale. Ştiinţa rece nu-i destulă pentru formarea omului. Cărţile sunt cei mai buni inspiratori ai tinerimei cînd sunt alese cum trebue. Una din acestea opera „David Capperfield“ de Charles Dickens, celebrul romancier englez, în care eroul se pare a fi chiar autorul, din cele ce reesă din cetirea operei şi din cele ce se ştiu despre viaţa lui Dickens. Intr’adevăr, există o mulţime de cărţi de pedagogie unele mai voluminoase decit altele, unele accesibile tuturor chiar şi profanilor, altele lipsite de această calitate. Şi multă vreme îşi perde tinerimea cu răsfoirea acestor pedagogii—căci toată învăţătura din şcoală e mai puţin decît o răsfoire chiar—dar nici un tratat nu-i mai suggestiv, mai convingător şi mai de folos decît o singură pagină scrisă de Charles Dickens, a cărui geniu e de o sensibilitate rară. Opera acestui mare scriitor e desăvârşită pentru îndrumarea celor ce s’ar inspira dela ea. Eroul începe prin a-şi povesti viaţa dela naştere pănă cînd intră cu totul în vâltoarea vieţei. Câte reflecţii găseşti tu, am format deja..., Fiind bun te găseşti satisfăcut, fiind contrariul de cum ar trebui ţi se strînge inima, dar rămâi cu un imbold mai mult, prinzi curaj şi apoi ce momente delicioase se petrece în tovărăşia nu numai a eroului dar chiar şi a celor mai multe tipuri descrise. Eroina, Agnes, e un tip de la care fetele tinere mult ar cîştiga trăind cîteva ceasuri—dacă nu şi mai mult—în tovărăşia ei. Cîtă fericire nu răspândeşte această fată în jurul ei prin calităţi ce nu sunt de loc greu de cîştigat atunci cînd ruina e călăuzită de principii sănătoase şi practice ca acele pe care le poseda ea. Dickens arată cum, datorită numai stăruinţei lui proprii, curaj şi perseverenţei, a isbutit să-şi creieze în viaţă o poziţie