Opinia, ianuarie 1908 (Anul 5, nr. 328-351)

1908-01-24 / nr. 346

5 bani Exemplarii ABONAMENTEI Un an....................20 lei 6 luni.......................10 » '5 Mai Exemplarii] AN 0 tmm* € Bifa».* - ' Dn rînd în Jfcp- Bartf 4 \ * » ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Btactia sîAdministratia: str stefan ce!Mare’38 I Directori: Gh. Ghîbănescu sî Lascar Antoniu I* Anul.-rc.joi 24 ianuarie 1908 •w * fii Discursul d-lui Al. A. Badareu — Pronunţat la clubul conservator din capitală — La marea întrunire de la clubul conservator din capitală, care a avut loc în ziua de Duminică 20 Ianuarie, fruntaşul nostru iubit d. Alexandru A. Bădăreu, aclamat şi chemat cu inzistenţă la tribună de mulţimea conservatoare, pronunţă cele ce urmează şi care au produs o puternică impresiune asupra auditorului şi au provocat entuziaste aplauze. Aclamaţia Dv. îmi face mare plăcere deşi eu sunt un om de acţiune, nu de cuvîntare. Aparţin rasei conservatorilor eşeni, care aţi văzut că la momentul solemn, s’au exprimat prin glasul a trei sute suflete şi prin cinci cuvinte. Şi ei n’au întîrziat a se pune cu hotărîre pe lucru. Admiraţia mea pentru Take Ionescu şi dragostea cătră Dv. pot să mă transforme, mai ales că rolul meu de om de acţiune devine neînsemnat, cînd acţiunea a fost luată în mînă cu entusiasm de dv., marea majoritate a partidului conservator, care v-aţi strîns astăzi în jurul lui Take Ionescu. XNu mă plîng, din contra sunt foarte fericit să constat faptul. Adversarii din partid mă numesc geniulfrău al d-lui Take Ionescu, geniu care transformam continuu în prăpastie colinele pe care aceiaşi adversari le cultivau cu flori pentru d. Take Ionescu. D-voastră de mult ştiaţi ce însamnă acest limbagiu: d. Take Ionescu devenise un criminal pentru că avea prea mulţi prietini şi prietinii d-lui Take Ionescu erau nişte criminali din cauza prea marei lor constanţe în devotamentul cătră Take Ionescu. Ar fi dorit pe Take Ionescu fără de prietini şi pe prietini fără Take Ionescu, ca şi cum viaţa socială se poate pune în formule după capriciul fiecăruia. Eu n’am fost totdeauna prietinul d-lui Take Ionescu. M’a alipit, însă, către dînsul spectacolul nedreptăţei cu care era tratat, mai ales de adversarii din propriul său partid. In loc să mulţumească cerului că a făcut ţărei şi partidului conservator un, aşadar extraordinar ca geniul şi puterea de muncă a d-lui Take Ionescu, am văzut,din contra frunt -vi Iaşi ai partidului,—şi la un moment dat chiar pe fostul, şef al partidului —sleindu-şi puterile pentru a reduce valoarea d-lui Take Ionescu, spre a-i paraliza activitatea, spre a-l dezgusta. Aşa a fost tratat Take Ionescu în guvernarea de la 99, în fuziunea de la 900 şi într’o mare parte din ultima guvernare a partidului nostru. M’am alipit în aparenţă de persoana lui Take Ionescu pentru că toată activitatea mea tinde la reducerea efectelor acţiunei care se face contra d-lui Take Ionescu şi la atragerea atenţiunei Dv. asupra operei nefaste pe care o făceau unii din fruntaşii partidului nostru. In realitate, însă, nu făceam o lucrare personală, ci o adevărată lucrare de partid, căutînd să asigur cît mai multă libertate de acţiune celei mai mari şi mai reale valori a partidului nostru. Aceiaşi operă o faceţi acuma şi Dv. cu toţii. Secundarea lui Take Ionescu pentru fundarea [[partidului conservator democrat, sub direcţiunea lui, este un mare eveniment, nu numai politic dar şi social. Este un eveniment politic,pentru că va servi la salvarea vieţei noastre politice, ameninţată prin faptul că începusem a fi conduşi prin înţelegerea oligarhiei, aflată în fruntea celor două partide istorice, care din ce în ce mai mult făceau abstracţiune de curentele de idei, existente în ţară, precum şi de nevoile reale ale acestei ţări. Este un eveniment social—nu numai pentru că noua organizare este produsul exploziei conştiinţei revoltate de nedreptatea sistematică făcută unui om superior, într’o ţară aşa de săracă de oameni, dar pentru că ea dezminte o mare calomnie ce se aducea oamenilor noştri politici. Take Ionescu are mulţi prietini, se zicea, pentru că are meşteşugul de a cumpăra conştiinţele, pentru că în această ţară, marea majoritate a conştiinţelor este de vînzare. Iată-l însă, pe Take Ionescu, fără slujbe, fără budget în mînă, cu sufletul încălzit de sentimentul înălţărei patriei şi neamului, cu mintea plină de soluţiuni pentru nevoile materiale şi morale ale ţărei noastre, atît de încercate, încunjurat de prietini şi mai numeroşi,şi mai hotărîţi, de cum i-ar putea aduna un ministru de finanţe, care ar manipula un budget de zece ori mai mare decît budgetul ţărei noastre, însufleţirea Dv. de astăzi ie o dovadă că noua organizare corespunde unei necesităţi reale. Nu poate fi umbră de îndoială asupra rezultatului şi de aceia, cu cea mai desăvîrşită încredere, strig : Trăiască partidul conservator democrat ! Trăiască Take Ionescu, şeful seu ! „N’aveţi ministeriabili“ D’intre toate acuzările ce se aduc d-lui Take Ionescu pentru că a întreprins o nouă acţiune politică, acea exploatată cu mai multă vehemenţă este aceasta : „n’aveţi ministeriabili». Spun adversarii că partidul de sub conducerea d-lui Take Ionescu, care partid nu ie decît o aventură comică, nu va fi chemat niciodată să guverneze. Atunci la ce i-ar mai servi ministeriabilii ? Dar, în definitiv, ce este un ministeriabil, ce calităţi neştiute trebue el să întrunească, pentru ca speţa rară să se găsească şi la liberali şi la conservatori, numai între prietenii domnului Take Ionescu nu ? Este adevărat că d. Carp, spre pildă, a reuşit să-şi formeze un fel de trust de ministeriabili. Unde a ajuns cu ei—ştim cu toţii. După o respectabilă carieră politică a ajuns să fusioneze pe ministeriabilii sei cu acei ai domnului Cantacuzino, şi să formeze un partid de ministeriabili— pentru vremuri de opoziţie. Atît este de adevărat că d. Carp şi ai sei cred că au monopolizat drepturile de a putea fi miniştri, că oameni, cari, în partidul lor, au fost sau miniştri sau ministeriabili—ar pierde, după o comică concepţie—dreptul de a mai fi miniştri—de îndată ce ar părăsi acel partid al ministeriabililor. Dacă n’ar fi această concepţie—am dori să ştim de ce domnii Take Ionescu, A. A. Bădăreu, C. Dissescu—cari au fost miniştri în partidul cu pricina, n’ar putea fi şi în al lor ? Dacă ministerele noastre ar fi fidei-comissumi ce s'ar putea transmite ca legatele și dacă, deci d. Carp, care dispune, ca șef al partidului ministeriabililor, de toate ministerele, le-ar putea testa după plac-atunci ar fi altă ceva. Dar fiindcă lucrurile nu stau astfel, ni se pare ridicol ca să se aducă vecinic acuzarea: n’au „ministeriabili“, prin urmare partidul teu ie de prisos. Din punct de vedere pur neguţitoresc, acuzarea ar prinde. „Nu te da la Take fiindcă el nu va guverna, nu are miniştri“. Dar nu facem neguţitorie. Facem politică. Şi dacă lupta se va da pe asemenea argumente slabe, adversarii, cari le întrebuinţează, nu vor face lucru mare. Slavă Domnului, dacă ar fi să vorbim de unii foşti miniştri şi unii actuali ministeriabili de la acei, „tari11, am învedera că nu ei fac puterea unui partid. Şi Cînd interesele ţărei vor reclama ca d.ake Ionescu să vie la guvern, se va vedea că ministerul presidat de el nu se va compune din oameni de carton. Argumentul cu „naveţi ete“ e foarte şubred. Adversarii să caute altul mai solid. Să luptăm real N’ar fi nici demn, nici practic, nici în interesul cauzei în fruntea căreia se află d. Take Ionescu, că noi să atăcăm cu vehemenţă pe adversarii noştri de azi cu cari, pînă ieri, am luptat—chipurile— împreună. Atacurile personale şi vehemenţa de limbaj, trebue să dispară din presă. Ambele le-am copiat după sistemul frances şi o prea îndelungată practică a dovedit că sistemul este reprobabil, cu atît mai de condemnat, cu cît nici atacul personal, nici violenţa, nu duc la nimic bun. De aceea ţinem să declarăm, că aplaudăm principiul emis de un distins adversar, d. Matei Cantacuzino, că trebue să luptăm cu lealitate ; că trebue să scrim cu luare aminte, pentru că, altmintreli, vom degenera pe panta ce duce la ură şi noi nu voim să luptăm cu ura, ci cu arme cinstite. Am desfăcut o tăvărăşie. S’a desfăcut ea singură, fiindcă nici ideile, nici caracterele, nici năzuinţele nu erau potrivite. De aci încolo, în loc să ne sfăşiem cu duhul blîndeţei în casă comună, vom lupta în vetre deosebite, vom servi fiecare drapelului seu şi vom căuta să ne impunem ţărei, fiecare din partide cu mijloacele sale. Dar de aci şi pînă la deviare, pînă a ne ataca cu furie, este mareosebire. De ce ne-am înjura, dacă putem să ne răfuim în cinste ? De ce, spre a ne desfiinţa, am recurge la mici infamii, la plastografii, la batalamale inventate, cînd este evident că nu faptul că ai zece aderenţi mai mult sau mai puţin, va decide asupra viitorului ? Trecutul a dovedit cu prisos ce rău imens aduc unui partid acele elemente desperate, cari, neputînd lucra cu fapta, lucrează cu ura, cu intriga şi cu celelalte delicate elemente de cafenea. Noi nu lucrăm la fel. Dacă puterile ne permit, desfiinţăm pe adversar, dar nu cu apucături sălbatice. Voim să luptăm, precum am mai luptat , cu arme reale. Şi fiindcă şeful celuilalt partid local este de aceeaşi părere, voim să sperăm că ai lui îi vor respecta dorinţa şi că nu vom mai avea prilej să constatăm că adversarii noştri, ca să ne „combată“, se servesc de mici falsuri, cari sînt imediat desminţite de acei pe socoteala cărora falsurile au fost ticluite. Dacă, însă, adversarii nu vor da urmare cuvîntului şefului lor—şi n’ar fi mirare, căci s’au mai făcut de ei lucruri la fel— noi ţinem să-i asigurăm că vor rămînea singuri în campania lor. Putem polemiza—fără a înjura. Vom respunde le eventuale acuzări formale. La atacuri pătimașe, insă, nu vom replica. Asta să se știe. Tinerii şi noul partid Sub acest titlu confratele Ordinea publică un articol al d-lui Ovid Densuşianu, distinsul profesor universitar din Bucureşti, care, precum se ştie, a aderat la noua acţiune a d-lui Take Ionescu. Din remarcabilul articol extragem umătoarele: Şi-mi închipuiam că toţi conservatorii credeau aşa, că nici unul din ei nu mai păstra sentimente de altă dată, că nu mai priveau de sus la noii veniţi, nu se mai temea de cei care aduc ceva în sufletul lor, dacă nu vin cu titluri de naştere, cu înrudiri istorice. Era o înşelare, şi cînd în timpul din urmă pe lîngă prejudiţii vechi am văzut amestecîndu-se patimi ce nu se iartă, înscenări ce mai curînd ori mai tîrziu pedepsesc pe cei ce le pun la cale, aşteptam cu nerăbdare ziua care va aduce deslegarea, ziua care va limpezi ce se întunecase. Aşteptarea a venit mai repede decît îmi închipuiam. Şi e un dar al timpului de azi că nu ne lasă să fim prea mult orbiţi, că nu îngădue să se ascundă prea mult urzelile unor minţi ce nu se simt bine decît unde domnesc—stăpîni cu chipuri uricioase—răutatea şi intriga. Zidurile după care se ascundeau cei cari fug de lumină, cei care-şi schimbă vieaţa în neliniştea de a sta mereu la pîndă, au căzut. Să ne bucurăm.. ~Şi~să ne bucurăm mai ~ăles noi tinerii cari aşteptăm să se sfîrşească şi la noi odată cu tirania gîndurilor strimte, a pornirilor cari aduc vrajbă şi prigoniri, cari înalţă pănă la lege robia sufletească. Să ne bucurăm că în locultainiţelor în care unul ori altul se credea puternic, locuri luminoase se deschid—să ne bucurăm că mîini puternice s’au găsit să le sfarme. Şi cînd ceea ce astăzi e abia început va ajunge mîine ori poimîine să fie îndeplinit, desăvîrşit, pentru că aşa trebue să hotărască timpul, nimeni nu va mai sta la îndoială unde să-şi îndrepte paşii—tinerii cari nu vor mai voi să fie ca atîţi batrîni de ieri şi de astăzi nu se vor mai gîndi mult pănă să ştie unde le este locul şi chemarea. OAMENI ŞI LUCRURI In vremea Unirii In corpul ziarului se află o bucată ocazională datorită unui poet A. Russo contemporan cu marele act al vieţei noastre politice şi sociale. Fireşte, versurile aceste, vechi de o jumătate de secol, nu pot fi judecate nici cu criteriul literar de astăzi, nici prin prizma scepticismului şi decadentismului nostru literar,—ci trebue privite şi admirate prin prizma acelor eroice timpuri de entuziasm şi de avînt in care s’a săvîrşit fapta de-a pururea mare, fără pereche în istoria*'principatelor: Unirea. Alecu Russo este una din cele mai interesante şi din cele mai complexe figuri ale epocei. Basarabean de origine, el aparţine de-a întregul marei generaţiuni de cugetători cari au constituit atunci crierul şi inima Moldovei şi cari desmint legenda că în vr’o privinţă oare care Muntenia ar fi fost superioară, oricît aparenţele par a o favoriza pe aceasta din urmă. Era mai mult politicianism, poate chiar mai mult entuziasm dincolo de Milcov,—dar nu mai multă gîndire, mai multă simţire, nici mai mult talent. In adevăr Capitala Moldovei cunoştea atunci personalităţi uriaşe ca G. Asachi, Mihail Cogălniceanu, V. Alexandri şi A. Russo, talente mari ca Negruzzi Const., Dim. Petrino, G. Niculeanu, spirite fecunde ca G. Sion, Dim. Gusti şi Theodor Codrescu, acel boer tipograf, acel idealist care a înţeles a face mari şi inteligente sacrificii pentru îndrumarea şi propăşirea literaturei şi publicisticei romîneşti. Moldova era, netăgăduit, în fruntea intelectualismului român şi poate din această cauză nu putea fi în acelaş timp în fruntea mişcării politice, deşi e de ajuns a cita două nume moldoveneşti şi cari întunecă pe toate celelalte: Cuza şi Cogălniceanu. Iar Alecu Russo—"pentrucă de strofele acestuia vroim să vorbim în acest fugitiv articolaș —"rămîne unul din cele mai caracteristice şi mai bogate talente ale publicisticei, din epoca Unirei. El visa unitatea şi puritatea limbei literare : „Cercetez literatura şi dau de o amestecătura indigestă — de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini, prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original. Unde este dar Romînismul ? Unde să-l caut ?“ Iar aiurea vorbind de aceleaşi probleme scria: „ Moldova e ţară rece, unde entuziasmul fie politic, fie literar nu prinde în clipeală...“ E poate şi aceasta o explicaţie sau cel puţin o constatare preţioasă a stărei de lucruri în vremea Unirei. ...Privesc dinaintea mea cîteva călindare datate din 1856 şi 1857, toate tipărite de o potrivă de primitiv, în slovele chirilice din ce în ce mai indiscifrabile pentru noi. In afară de traduceri din franţuzeşte calendarele iaşane publică versuri originale de Asachi, G. Tăutu, Iancu Codrescu, A. Hermeziu, G. Meledon, Dim. Gusti, Ion Ianov şi alţii. Şi o emoţiune firească, sinceră însoţeşte par’că aceste vechi şi uitate pagini cari au văzut lumina tiparului în Capitala şi în epoca glorioasă a Unirii—atît de frumos cîntată de Alexandria şi Russo. Rodion C. Cuza apără pe Heine In noua d-sale lucrare „literară“ apărută în editura „Minerva“ sub presumpţiosul titlu de „Naţionalitatea în artă“, d. A. C. Cuza critică în mod sever pe vechii traducători ai „Junimei“ reposatul Scheletti şi dl. A. Naum, autori ai numeroaselor traduceri din poezia franceză şi germană. D-sa ajunge apoi la traducerile făcute din marele poet Heinrich Heine a căruia apărare călduroasă o iea faţă de traducătorii romîni. Dacă e de mirare ca d. Cuza să-şi uite principiile şi să catadicsească a sta de vorbă cu un pîrlit de poet evreu ca Heine, apoi mai de mirat e încă să-l vedem încercînd chiar d-sa — în persoană ! — traducînd strofe de ale lui Heine și avînd încă modestia de a o recunoaște că a rămas mult inferior poetului Bernit. Pentru originalitatea acestui fenomen —reproducem aci paginele respective, poate singurele» interesante şi juste din cartea nespus de prolixă a d-lui Cuza : „Iată, spre pildă, o singură strofă germană—a treia din cunoscuta poezie a lui Heinrich Heine, Lerétcy—pe care o cităm, tocmai pentru că cuprinsul ei e aşa de simplu : Die schönste Jungfrau sitzet Dort oben wunderbar Ihr goldnes Geschmeide blitzet Sie kämmt ihr goldnes Haar. S’ar părea că nu ar fi nici o greutate ca să reproducem aceste versuri într’o limbă străină. Dar iată cum le redă traducătorul N. Scheletti—şi el un membru al societăţei „Junimea“—în romîneşte : Sus pe vârf şede-o fecioară Cozi de aur împletind C’o parură lucitoare Ca un soare strălucind. Şi aici e vorba, se vede, de chipul fermecat al unei feţe blonde, care stă pe o înălţime desfăcîndu-şi pletele-i aurii, împodobite cu sclipitoare juvaeruri. Contururile, să zicem, că sunt aceleaşi —dar oare a mai rămas ceva ? Oare : sus pe vîrf şede o fecioară — aproape aceleaşi cuvinte — ne dau aceeaşi impresie ca: die schönste Jungfrau sitzet dort oben wunderbar — au acelaş conţinut ? Şi oare această fecioară — „sus pe vîrf,“ — nu e întrucîtva ridiculă, mai ales cînd e „ca un soare strălucind,“ — în afară chiar de eroarea posibilă — fiind vorba de pieptănătură — a sunetului fatal, ca „unsoare“ strălucind ? In sfărşit şi mai ales, care poet român — scriind liber propria lui inspiraţiune—s’ar fi exprimat în modul acesta: cu „fecioară“, cu „sus pe vârf“, cu „cozi de aur“, cu „soare strălucind“ şi mai cu deosebire, cu oribilul „parură“ — care ne face să ne gîndim la„maserele“ saloanelor noastre franţuzeşti — mai degrabă decît la fermecătoarea din poveste, Loreley ? Iată acum un alt exemplu, o traducere mai recentă a unei alte poezii de Heinrich Heine : Im wunderschönen Monat Mai Als alle Knospen sprangen Da ist in meinem Herzen Die Liebe aufgegangen. Im wunderchönen Monat Mai Als alle Vögel sangen Da hab’ich ihr gestanden Mein Sehnen und Verlangen. Pe care traducătorul, un bun cunoscător al limbei şi distins poet el însuşi — St. O. Iosif — o îmbracă în următoarele strofe româneşti : In Mai cînd mugurii’ncolţesc fi rîde toată firea răsărit şi-a înflorit In inimă-mi iubirea. In Mai cînd tot văzduhu-i plin De viers de păsărele Mi-am pus în versuri jalea mea Şi dorurile mele. Oare a mai rămas ceva din farmecul originalului ? Şi se potriveşte ? Acel telegrafic „în Mai“ — e tot una cu plinul de înţelesuri, cu încărcatul de podoabe, de flori, de cîntece, de veselie, im wunderschönen Monat Mai, a textului original? Oare oribil de greoiul şi strîmbător de fălci, „cînd mugurii încolţesc“ — este echivalent ca plasticitate, ca răsunet de vers cu : als alle Knospen sprangen ? Si unde a ramas intenţiunea de apropiere şi de armonie din strofa a doua : als alle Vogel sangen ?