Opinia, ianuarie 1908 (Anul 5, nr. 328-351)
1908-01-15 / nr. 338
* ti Discursul Rectorului Desigur contrar obişnuinţelor noastre universitare de pînă acum, dar în deplin acord cu ceea ce se practică de decenii întregi şi chiar de veacuri în ţările civilizate, d. prof. dr. Gr. Bogdan, de curînd rector al universităţii ieşene, şi-a inaugurat înălţarea sa în noua demnitate printr-o cuvîntare ţinută înaintea studenţilor tuturor facultăţilor înadins convocaţi. Fapta aceasta a noului rector poate fi oarecum surprinzătoare, cel puţin judecind după unele aprecieri şi unele comentarii chiar ale unora dintre acei cari l-au ascultat; dar, pentru orice om care cugetă serios la menirea învăţămîntului universitar şi la viitorul ţării noastre, cuvîntarea d-lui prof. dr. Bogdan e tot ce poate fi mai avenit şi-mi place a spera că d-sa va fi imitat pe viitor. A convoca pe studenţi în calitate de rector spre a le desfăşura vederile cu privire la aşezămîntul în fruntea căruia votul te-a desemnat, a le arăta cum înţelegi a te purta în această înaltă misiune şi ce anume doreşti din partea tineretului ce urmează a fi călăuzit,— ar trebui să fie oricînd datoria unui nou rector. D. prof. dr. Bogdan a înţeles deplin lucrul acesta şi, în mijlocul unei lumi cam blazate, nu s’a sfiit a face cel dintăi pas hotărîtor şi chezeşuitor pentru îndeplinirea mn total a datoriei sale ca vector. Intr’atît la noi se iau lucrurile de cu uşurătate, că cea dintăi gîndire ce-ţi răsare în minte atunci cînd norocul, întîmplarea sau buna intenţiune te-au desemnat pentru un rol, este, dacă să-ţi îndeplineşti sarcina întocmai pe cît o comportă misiunea încredinţată ori să te mulţumeşti a culege pur şi simplu avantagiile situaţiunii fără a lucra cu seriozitate. Şi fiindcă majoritatea înalţilor însărcinaţi se complac într’acest din urmă dulce far niente, o curioasă şi păgubitoare sfială te ţine oarecum să faci ca toată lumea, adică să nu faci nimic sau cel mult aproape nimic. D. prof. dr. Bogdan a avut tăria sufletească de a înăbuşi acea păgubitoare sfială de a lucra cu adevărat, a păşit cu hotărîre peste acceptata şi bine apreciata îndeobşte inacţiune, punîndu-şi în minte şi dînd cea dintăi dovadă de a fi rector cu adevărat. Spre acest sfîrşit, ştiind bine în ce mediu lucrează, a căutat să stînjănească neaşteptarea studenţilor, aproape toţi deprinşi a crede că demnitatea rectorală ar fi numai formală. Prin cuvîntarea sa noul rector a pus în adevărata ei lumină, semnificare şi valoare, misiunea rectorală, aşa cum a fost în esenţa ei, aşa cum este şi aşa cum va fi cît timp va fi pe pămînt un învăţămînt universitar. Dînsul a arătat limpede ce gîndeşte cu privire la îmbunătăţirea universităţii ieşene, şi în chip cît se poate de alintător, aşa cum se potriveşte pentru nişte spirite tinere din nefericire prea ispitite de o amăgitoare recalcitranţă, a arătat studenţilor datoriile lor studenţeşti, destul de mari de altfel ca să nu sufere în îndeplinirea lor prin adoptarea altor datorii ce nu li-s proprii. Dar partea cu deosebire nouă, frumoasă şi înălţătoare a cuvîntării rectorului a fost aceea unde a arătat nevoia alipirii pe lîngă instrucţia cea mai înaltă şi cea mai desăvîrşită a unei educaţiuni alese. Universitatea nu-şi îndeplineşte cu adevărat rolul ei social, dacă pe lîngă oameni învăţaţi nu produce cu deosebire şi oameni de caracter. Instrucţia ce-i drept este hrana minţii, este unealta care ajută spre înălţare, dar cu lipsa unei educaţii, cu lipsa şi a unui caracter distins această unealtă poate încă desăvîrşi năzuinţa spre rău. Pentru aceste considerente desvoltate în toată evidenţa, noul rector se arată hotărît a se consacra *cu deosebire îmbunătăţirilor şi întocmirilor universitare cari să poată avea de rezultat și producerea oamenilor de caracter. Rectorul a lăsat să se întrevadă partea de clevetire ce negreșit i-a ajuns la auz cînd a căutat să apuce pe calea cea binefăcătoare a misiunii sale. A lăsat să se întrevadă partea de apostolat ce se reclamă acum pentru regăsirea adevăratului înţeles al misiunii rectorale ce devenise curat formală. Dar, riscînd poate o continuare a răutăcioaselor clevetiri, a manifestat hotărîrea fermă de a se ţinea nestrămutat pe calea apucată. Aşa că în totul cuvîntarea sa a lăsat impresiunea unei vieţi nouă, inalte şi demne, ce ia naştere în universitate, care viaţă va avea negreşit de luptat cu trudă şi poate foarte adese cu năcaz împotriva vieţii vechi; dar, fie ca lucrul să se împlinească aere, a lăsat şi impresiunea că viaţa nouă va înăbuşi viaţa veche. Dr. P. Zosin --------- 1 ' ' ----- 5 bani Exemplarul 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an....................20 lei 6 luni.......................10 * ANUNȚUĂl r’" ' ^7%. ' Un rînd in pag. HI 50 Bag v- IV 40 » » » » •« 1 w ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN ZE&EBSESggSEBZSSES&WH \ Redacţia şi Administraţia: Str. Stefan celulare, 38. ? DIRECTORI: Gf. GftîbăHCSCU Si LaSCSr AntoniU I ^ Anul V~ Kc 338 Wart' 15 Ianuarie 1908 ** # ’HP 9 \ "" ji. O declaraţie a d-lui taxis Ioniescu Delegaţiunei partidului conservator, care Va primit ieri la trecerea sa prin Craiova, d. Take Ionescu i-a făcut următoarea declaraţie: — Pe mine mă plouă dela 1895, în special de la moartea lul Lascar Catargiu, în 1899, plouă, pot să zic, cu găleata, fără ca să fi avut asupra mea vre-o înrîurire. Politica democrată, adaugă d. Take Ionescu, este singura astăzi în stare să corespunda nevoilor poporului, ca dovadă, baronul Hehrenthal, ministrul de externe al Austro-Ungariei cu care am avut o convorbire ori la Viena, fără a fi un partizan al votului universal, recunoaşte că în statele Europei sistemul politic din trecut trebue cu totul schimbat. Nu mai merge cu guvernele care să aibe miniştri, cari vor să lucreze după sul Avocaţii în grevă Avocaţii din ţară, cu excepţia barourilor de Ilfov şi laşi, cari s au pronunţat şi au votat contra şi cu excepţia baroului de Huşi, care, foarte cuminte, nici nu s’a pronunţat, nici n’a luat parte la congres—au declarat greva generală. In ce priveşte Iaşul, care şi în această împrejurare a dat primul semnalul cel drept, credem că baroul seu nu trebue să se supună hotărîrei marei majorităţi, întrucît, după lege, birourile sunt corpuri independente. Anul nou a început cu acest unic în felul seu pas nesocotit. Dacă avocaţii din ţară sar fi agitat la vreme, dacă colegii lor din Parlament, cari formează majoritatea lui, ar fi ridicat la timp necesarele proteste—de sigur că s’ar fi ajuns la două lucruri minunate: proiectul ar fi fost modificat și ideea grevei n’ar fi născut. Dar astfel cum s’a procedat, pe lîngă că guvernul nu dă de loc semne că greva avocaţilor l’ar jena cît de puţin, legea, cu părţile ei foarte rele, rămîne lege. Dar mai rea este greva. Căci dacă părţile rele din legea zisă a d-lui Stelian, lovesc în prestigiul unei anumite bresle, greva proclamată ieri seara loveşte într’o întreagă ştire de lucruri şi consecinţele ei vor fi mai puţin grave pentru cei loviţi de lege, decît pentru marele număr de justiţiabili, cărora n’are de ce le păsa de lege. Nu! Un corp cult şi luminat nu trebuia, pentru motive de ordin pur perso- nai, să fi recurs la asemenea acte de anarhie. Cînd se pun în grevă bieţi lucrători, pe ale căror necăjite spinări se îmbogăţesc patroni lacomi, cînd se pun în grevă acei nenorociţi calfe de pitar sau alţi exploataţi, se recurge, sub motiv de a biciui socialismul, la acele măsuri nesocotite pe care le cunoaştem cu toţii. Dar cînd greva se declară pe motive fără rost, căci legea d-ni Stelian nu va vieţui multă vreme—atunci ce să spunem ? Şi contra cui s’a declarat greva ? Din ce cauze groasnice se impedică mersul regulat al justiţiei ? Am fi înţeles — şi aşa trebuia să se procedeze: o continuă agitaţie în contra operei nesocotite a mîndrului oltean, care a lovit într’un corp care l’a înălţat acolo unde este. Au mai existat legi rele, au existat legi şi mai rele—pe care dreptatea le-a doborît. Greva aceasta ie o ruşine—o ruşine cu atît mai mare, cu cît ea este opera distrugătoare a uneia din cele mai culte bresle a țarei. Inspecţii speciale In curînd examenul de înaintare pe loc al învăţătorilor şi învăţătoarelor se va ţinea. La 1 Februarie a. c., comisiunile examinatoare vor începe să funcţioneze în lap şi Bucureşti. Membri noi, duh nou, măsuri nouă, candidaţi noui. De la 20 Ianuarie la 1 Februarie se închee definitiv tablourile de inspectoratul general. Pentru acest sfîrşit să cer să se facă inspecţii speciale de către inspectorat la toţi învăţătorii propuşi la examenul de înaintare. Şi cum liberalii sunt gălăgioşi, presa lor de partid n’a încetato singură zi să nu anunţe că d-niiinspectori şcolari Adamescu şi Haliţa au plecat în inspecţii speciale la ţară. Era un fel de avertisment dat indirect sjji nortUirii urmate tot de inspectoratul liberal din 1903 şi conservator din 1906, cari au dat o delegaţie revizorilor şcolari de judeţe ca să facă ei acele inspecţii speciale. Mai mult incă, s’a învinuit inspectoratul conservator că şi-a uitat de datoria lui, cînd cu procesul de la cons, permanent. Suntem azi în măsură de a reduce la adevarata valoare toate aceste inspecţii speciale. Gălăgioşii inspectori şcolari liberali, în dorul lor de a servi şcoala şi pe partidul liberal, am zis pe omul şcolar d. Spiru Haret, au făcut lista de toţi învăţătorii diochiaţi ca avînd simpatii cu oamenii partidului conservator şi în ura lor nebună de a lovi, au plecat în inspecţii speciale încă din Septembrie pe la toţi acei învăţători, ca sa le găsească ori local nereparat, ori frequenţa neregulată, ori program neexecutat, ori nod în papură pentru a-i şterge de pe tablou, să vîre groaza în ceilalţi şi deci să mai vîneze partizani însetatului şi ahtiatului după dînşii, d. Haret. De restul învăţătorilor nu s’a interesat nimene. Din cei aproape o mie de învăţători n’au fost inspectaţi nici cîte 3 de judeţ; restul s’a făcut batjocură şi supt aşa atmosferă se deschide acest examen de înaintare pe loc urzit din ură, hrănit cu răutate şi lovit de nulitate, căci nu e publicat în marginile legii și regulamentului și deci anulabil în toată întinderea lui, cu toate urmările lui. Petroleul românesc în 1907 „Monitorul Petroleului“ publică raportul său anul asupra mersului industriei de petrol din România în anul expirat. După acel raport, în anul 1907 industria romînă de petrol a realizat un mare progres atît sub raportul creşterei producţiunei cît şi sub acel al creşterei preţurilor şi a sporirei relaţiunilor internaţionale. Iată care a fost producţiunea de ţiţei în ultimii 10 ani şi creşterea procentuală a fiecărui an : Producţiunea anului 1907 poate fi evaluată la aproximativ 50 milioane lei, cea ce ar reprezintă un beneficiu brut de a- Cantități Creșteri procent 1898 180.000 tone— 1899 250.000 îî 39 % 1900 250.000 îî •— 1901 270.000 îi 7 jum. „ 1902 310.000« 14 „ „ 1903 384.302 îî 24 1904 500.561 î» 31 1905 614.870 îî 23 1906 887.091 îî 44 „ „ 1907 1.130.000 îî 27 „ „ proximativ 24% asupra întregului capital învestit în industria de petrol. In No. de la 10 Ianuarie, „Monitorul Petrolului“ face o lungă expunere asupra capitalului străin învestit în industria romînă de petrol în 1907. Rezultă din această expunere că în anul trecut, a existat în România 34 de societăţi pe acţiuni şi 29 de sindicate ori asociaţiuni în participare, reprezentînd un capital declarat de 224 milioane, din care s’a vărsat 212 milioane lei. In afară de societăţile pe acţiuni şi asociaţiunile în participaţiune mai sunt în România peste 100 de exploatări particulare al căror capital poate fi evaluat la aproximativ 6 milioane lei, aşa că cifra totală a investiţiunilor reale se urcă la 218 milioane. „Monitorul Petrolului“ îşi propune a arata în ediţiunea următoare naţionalitatea capitalurilor angajate în industrie cum şi relaţiunile comerciale şi financiare ale Întreprinderilor de petrol din România, ceia ce constitue un nou capitol foarte interesant al raportului ce publică. CATEVA NOTE Acei cari au nobila pasiune a biletelor de favoare la representaţiile teatrale, vor afla cu plăcere că şi Napoleon Bonaparte era un adorator al intrărilor gratuite, la representaţiile comediei franceze, mai ales. Frederic Ferre, cercetînd archiva comediei, a dat de un bilet de favoare semnat de Talma, celebrul tragedian mort în 1826. Biletul conţine următoarele: „intra- re gratuită pentru cetăţeanul Bonaparte, valabilă la representaţia de astăzi“. Napoleon, pe atunci locotenent în artilerie, era pasionat pentru teatru şi mijloacele nu-i permiteau încă să-și jJlulit)dibCu lllXUl llitrăiilor jdI&llLOi Regulat făcea apel la Talma, care se pare, avea oroare de cererile lui Bonaparte, căci fiul cel mai mare al marelui tragedian povestea : „tata se ascundea literalminte de frică de-a nu fi abordat de Bonaparte“. Ar fi foarte nimerit, faţă cu aceste interesante date, ca acei cari, în limbă violentă se numesc, la teatru „gratişti“ sau „pleşcarii“, să se declare că sunt bonapartişti. „Suprema forţă“ este titlul unei piese pentru representarea căreia la teatrul nostru naţional, comisarii şi diverşii lor subalterni, au primit etern caritabila însărcinare de-a desface biletele. Cu cît mergem înainte în civilizaţie, cu atît, în ce priveşte unica misiune a poliţiei în artă—rămînem înnapoi. Port—tabacul lui Caragiale a rămas invincibil! Ce rost o fi avînd poliţia în acea necunoscută „Supremă forţă“—nu ştim. Dar bieţii comisari şi derivaţii lor, fac cele mai supreme sforţări ca să corespundă uneia din cele mai interesante meniri ale poliţiei: să impue bilete de teatru la neguţitorii evrei. Iar aceştia, în suprema lor slăbăciune cumpără ! OAMENI ŞI LUCRURI PLICUL Afacerea secretului testamentar al inginerului francez Lemoine—cu privire la fabricarea artificială a diamantelor, nu mai iea sfârşit. Ea alimentează de săptămîni de zile gazetele universului întreg şi păcăleala englezului Wernher surprinde ca o enigmă. Se ştie acum în ce constă marea taină sau, mai drept, marea mistificare. Inginerul francez a ştiut să convingă, cu ani în urmă, pe marele neguţitor englez de briliante că se află în posesiunea unui teribil secret „ştiinţific“ , că are un sistem al său propriu de a fabrica un diamant perfect. Francezul a dat imediat „probe“ despre imaginara sa descoperire, fabricînd în niște aparate — anume... fabricate și ele — un mare număr de briliante. Englejii s’au alarmat. N’au vărsat ei doară atîta sînge...bur ca să pună mîna pe colonia Capului din Africa de sud; n’au suferit ei în zadar atîtea pierderi, ofense şi înfrîngeri ca să nu poată exploata în linişte imensele mine de diamante ale acelor regiuni de la care singură casă Wernher — ridicolul erou al mistificării — realizează două sute de milioane pe an venit net. Şi iată acest prilit de inginer francez, cu un cuptor și cîteva retorte, iată-l fabricînd un diamant perfect, iată’l cucerind nu numai Africa de Sud, dar toată lumea şi dînd o lovitură de moarte ,întregei industrii a pietrelor preţioase. Cîţiva ani de fabricaţiune şi toată lumea, toate femeile şi poate şi toţi bărbaţii aveau să poarte diamante — aveau să’şi rîdă de , clientela Wernherilor cari dădeau odinioară zeci, sute de mii pe cîte o petricică strălucitoare, căreia îi se plătea strălucirea ,şi puritatea cu enorme jertfe băneşti, căreia îi se preţuia şi i se cîntărea fracţiunile de miligrame, — căriia, în sfârşit, se închinau potentaţii, monarhii lumei. Şi atunci englejii recurseră la mijlocul suprem: banul. Cu simple două milioane cumpărară „secretul“ inginerului francez Lemoine şi-l depuseră, în bună înţelegere, în cassa de fier a uneia din marile bănci londoneze. Acolo avea să rămînă misteriosul plic sigilat; acolo—pină la moartea lui Lemoine avea să fie înmormîntată scumpa și îngrozitoarea taină a fabricării diamantelor artificiale; acolo trebuia să stea, nevăzut și necunoscut de nimeni în lume — plicul care cuprinde o primejdie mai mare decit cel mai ascuns secret militar, distrugător a unei stări de lucruri existente. Cu ce mîni tremurătoare, cu ce priviri înfricoşate vor fi privit, rînd pe rînd, deţinătorii secretului—la plicul misterios! Cu ce groază se vor fi gîndit la pericolul dezvăluirii secretului,— acel secret care ar fi dat lumei altă înfăţişare, care ar fi emancipat... femeile, nimicind una din cele mai înalte ambiţiuni şi ţinte ideale: posesiunea briliantelor... Ce erau milioanele lui Crafford închise odinioară în cassa de fer a faimoasei Theresa ! Nimicuri, pe lingă teribilul plic testamentar al mistificătorului Lemoine... ...Dar tema e prea vastă pentru o singură zi de reflexiuni. Rodion. LATIFUNDIILE — FRAGMENT — de Ronefti-Roman Pentru numărul de anul nou era sorocit să apară acest fragment în „Opinia“, fragment dintr’o mare lucrare ce întreprinsese Ronetti Roman şi In care avea să cerceteze complexul cauzelor care au dat naștere nenorocitei stări de lucruri de astăzi. Promisese să ni-l dea cu condiţia, dacă „boala îmi va da răgaz să revăd în linişte manuscrisul“. Numărul de anul nou a apărut fără fragmentul în chestiune căci zilele acele de sfîrşit de an—sfîrşitul vieţei lui—au fost teribile. Rîndurile scrise de el apar deci fără să fi fost revăzute, astăzi cînd mormîntul a înghiţit creierul care era frămîntat de atîtea grele probleme, căci : Poţi zdrobi o lume’ntreagă, poţi s’o sfarmi, orice ai spune, Peste toate o lopată de ţărină se depune. Mina ce a dorit sceptrul Universului şi gînduri Ce-au cuprins tot Universul, încap bine în patru scînduri. Capitolul „Latifundiilor“ de unul din cele mai importante din lucrarea asupra chestiunei agrare, începută dar din nenorocire neterminată. Ronetti Roman ţinea să dovedească, în mod documentat, că fac o mare greşală acei cari văd în latifundiile de la noi o cauză a răului ce ne roade—cînd în realitate, dacă ar exista la noi cumva o chestie a latifundiilor, ea este un efect şi nu o cauză a relei stări de lucruri care a dat naştere teribilei mişcări de astă primăvară. De altfel, cînd se vor da publicităţei cele ce a scris Roman în această chestiune, înainte ca boala să-l fi răpus, se va vedea că multe şi mari erori au fost făcute în cercetarea cauzalităţei relei stări de lucruri de care ne plîngem. Iată acum şi fragmentul: Şi imperiul Roman a pierit, fiindcă şi-a nesocotit pămîntul. Cind Romanii îşi întemeiară dominaţiunea în Italia, găsiră acolo populaţiuni care făceau o agricultură mai raţională. Pelasgii şi Etruscii lucrau cu aqueducte, irigaţiuni şi drenagii. Urmînd pe aceeaşi cale, după ce pămîntul fu împărţit între cetăţenii romani, poporul se îmbogăţi uşor, prin recolte îmbelşugate şi se înmulţi repede. Oţelindu-şi curajul şi virtutea civică, în lupte de apărare, Romanii capatară în curînd poftă de cuceriri.