Opinia, ianuarie 1908 (Anul 5, nr. 328-351)

1908-01-15 / nr. 338

*­ t­i­­ Discursul Rectorului De­sigur contrar obişnuinţelor noas­tre universitare de pînă acum, dar în deplin acord cu ceea ce se prac­tică de decenii întregi şi chiar de veacuri în ţările civilizate, d. prof. dr. Gr. Bogdan, de curînd rector al universităţii ieşene, şi-a inaugurat înălţarea sa în noua demnitate prin­­tr-o cuvîntare ţinută înaintea stu­denţilor tuturor facultăţilor înadins convocaţi. Fapta aceasta a noului rector poate fi oare­cum surprinzătoare, cel puţin judecind după unele aprecieri şi unele comentarii chiar ale unora dintre acei cari l-au ascultat; dar, pentru orice om care cugetă serios la menirea învăţămîntului universi­tar şi la viitorul ţării noastre, cu­­vîntarea d-lui prof. dr. Bogdan e tot ce poate fi mai avenit şi-mi place a spera că d-sa va fi imitat pe viitor. A convoca pe studenţi în calitate de rector spre a le desfăşura vede­rile cu privire la aşezămîntul în fruntea căruia votul te-a desemnat, a le arăta cum înţelegi a te purta în această înaltă misiune şi ce anume doreşti din partea tineretului ce ur­mează a fi călăuzit,— ar trebui să fie oricînd datoria unui nou rector. D. prof. dr. Bogdan a înţeles de­plin lucrul acesta şi, în mijlocul u­­nei lumi cam blazate, nu s’a sfiit a face cel dintăi pas hotărîtor şi che­­zeşuitor pentru îndeplinirea mn total a datoriei sale ca vector.­­ Intr’atît la noi se iau lucrurile de cu uşurătate, că cea dintăi gîndire ce-ţi răsare în minte atunci cînd no­rocul, întîmplarea sau buna intenţi­­une te-au desemnat pentru un rol, este, dacă să-ţi îndeplineşti sarcina întocmai pe cît o comportă misiu­nea încredinţată ori să te mulţu­meşti a culege pur şi simplu avan­­tagiile situaţiunii fără a lucra cu se­riozitate. Şi fiindcă majoritatea înal­ţilor însărcinaţi se complac într’a­­cest din urmă dulce far niente, o curioasă şi păgubitoare sfială te ţine oarecum să faci ca toată lumea, a­­dică să nu faci nimic sau cel mult aproape nimic. D. prof. dr. Bogdan a avut tăria sufletească de a înăbuşi acea păgu­bitoare sfială de a lucra cu adevă­rat, a păşit cu hotărîre peste accep­tata şi bine apreciata în­deobşte inacţiune, punîndu-şi în minte şi dînd cea dintăi dovadă de a fi rector cu adevărat. Spre acest sfîrşit, ştiind bine în ce mediu lucrează, a căutat să stînjănească neaşteptarea studenţilor, aproape toţi deprinşi a crede că demnitatea rectorală ar fi numai formală. Prin cuvîntarea sa noul rector a pus în adevărata ei lumină, semni­ficare şi valoare, misiunea rectorală, aşa cum a fost în esenţa ei, aşa cum este şi aşa cum va fi cît timp va fi pe pămînt un învăţămînt universitar. Dînsul a arătat limpede ce gîndeşte cu privire la îmbunătăţirea univer­sităţii ieşene, şi în chip cît se poate de alintător, aşa cum se potriveşte pentru nişte spirite tinere din nefe­ricire prea ispitite de­ o amăgitoare recalcitranţă, a arătat studenţilor datoriile lor studenţeşti, destul de mari de altfel ca să nu sufere în în­deplinirea lor prin adoptarea altor datorii ce nu li-s proprii. Dar partea cu deosebire nouă, fru­moasă şi înălţătoare a cuvîntării rec­torului a fost aceea unde a arătat nevoia alipirii pe lîngă instrucţia cea mai înaltă şi cea mai desăvîrşită a unei educaţiuni alese. Universitatea nu-şi îndeplineşte cu adevărat rolul ei social, dacă pe lîngă oameni în­văţaţi nu produce cu deosebire şi oameni de caracter. Instrucţia ce-i drept este hrana minţii, este unealta care ajută spre înălţare, dar cu lip­sa unei educaţii, cu lipsa şi a unui caracter distins această unealtă poate încă desăvîrşi năzuinţa spre rău. Pen­tru aceste considerente desvoltate în toată evidenţa, noul rector se arată hotărît a se consacra *cu deosebire îmbunătăţirilor şi întocmirilor uni­versitare cari să poată avea de re­zultat și producerea oamenilor de caracter. Rectorul a lăsat să se întrevadă partea de clevetire ce negreșit i-a ajuns la auz cînd a căutat să apuce pe calea cea bine­făcătoare a misiu­nii sale. A lăsat să se întrevadă partea de apostolat ce se reclamă a­­cum pentru regăsirea adevăratului înţeles al misiunii rectorale ce deve­nise curat formală. Dar, riscînd poate o continuare a răutăcioaselor cleve­tiri, a manifestat hotărîrea fermă de a se ţinea nestrămutat pe calea a­­pucată. Aşa că în totul cuvîntarea sa a lăsat impresiunea unei vieţi nouă, inalte şi demne, ce ia naştere în u­­niversitate, care viaţă va avea ne­greşit de luptat cu trudă şi poate foarte adese cu năcaz împotriva vie­ţii vechi; dar, fie ca lucrul să se îm­plinească aere, a lăsat şi impresiu­nea că viaţa nouă va înăbuşi viaţa veche. Dr. P. Zosin --------- 1 ' ' ----- 5 bani Exemplarul 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an....................20 lei 6 l­uni.......................10 * ANUNȚUĂl r’" ' ^7%. ' Un rînd in pag. HI 50 Bag­ v- IV 40 » » » » •« 1 w ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN ZE&EBSESggSEBZSSES&WH \ Redacţia şi Administraţia: Str. Stefan celulare, 38. ? DIRECTORI: Gf­. GftîbăHCSCU Si LaSCSr AntoniU I ^ Anul V~ Kc 338 Wart' 15 Ianuarie 1908 ** # ’HP 9 \ "" ji. O declaraţie a d-lui taxis Ioniescu Delegaţiunei partidului conservator, care Va primit ieri la trecerea sa prin Craiova, d. Take Ionescu i-a făcut următoarea declaraţie: — Pe mine mă plouă dela 1895, în special de la moartea lul Lascar Catargiu, în 1899, plouă, pot să zic, cu găleata, fără ca să­­ fi avut asupra mea vre-o înrîurire. Politica democrată, adaugă d. Take Ionescu, este singura astăzi în stare să corespunda nevoilor poporului, ca dovadă, baronul He­­hrenthal, ministrul de externe al Austro-Ungariei cu care am avut o convorbire ori la Viena, fără a fi un partizan al votului universal, re­cunoaşte că în statele Europei sis­temul politic din trecut trebue cu totul schimbat. Nu mai merge cu guvernele care să aibe miniştri, cari vor să lucreze după sul Avocaţii în grevă Avocaţii din ţară, cu excepţia barouri­­lor de Ilfov şi laşi, cari s au pronunţat şi au votat contra şi cu excepţia barou­lui de Huşi, care, foarte cuminte, nici nu s’a pronunţat, nici n’a luat parte la con­gres—au declarat greva generală. In ce priveşte Iaşul, care şi în această împrejurare a dat primul semnalul cel drept, credem că baroul seu nu trebue să se supună hotărîrei marei majorităţi, în­tru­cît, după lege, birourile sunt corpuri independente. Anul nou a început cu acest unic în felul seu pas nesocotit. Dacă avocaţii din ţară sar fi agitat la vreme, dacă colegii lor din Parlament, cari formează majo­ritatea lui, ar fi ridicat la timp necesa­rele proteste—de sigur că s’ar fi ajuns la două lucruri minunate: proiectul ar fi fost modificat și ideea grevei n’ar fi născut. Dar astfel cum s’a procedat, pe lîngă că guvernul nu dă de loc semne că greva avocaţilor l’ar jena cît de puţin, legea, cu părţile ei foarte rele, rămîne lege. Dar mai rea este greva. Căci dacă părţile rele din legea zisă a d-lui Stelian, lovesc în prestigiul unei anumite bresle, greva proclamată ieri seara loveşte în­­tr’o întreagă ştire de lucruri şi conse­cinţele ei vor fi mai puţin grave pentru cei loviţi de lege, de­cît pentru marele număr de justiţiabili, cărora n’are de ce le păsa de lege. Nu! Un corp cult şi luminat nu tre­buia, pentru motive de ordin pur perso- nai, să fi recurs la asemenea acte de a­­narhie. Cînd se pun în grevă bieţi lucră­tori, pe ale căror necăjite spinări se îm­bogăţesc patroni lacomi, cînd se pun în grevă acei nenorociţi calfe de pitar sau alţi exploataţi, se recurge, sub motiv de a biciui socialismul, la acele măsuri ne­socotite pe care le cunoaştem cu toţii. Dar cînd greva se declară pe motive fără rost, căci legea d-n­­i Stelian nu va vieţui multă vreme—atunci ce să spunem ? Şi contra cui s’a declarat greva ? Din ce cauze groasnice se impedică mersul regulat al justiţiei ? Am fi înţeles — şi aşa trebuia să se procedeze: o continuă agitaţie în contra operei nesocotite a mîndrului oltean, care a lovit într’un corp care l’a înălţat acolo unde este. Au mai existat legi rele, au existat legi şi mai rele—pe care dreptatea le-a doborît. Greva aceasta ie o ruşine—o ruşine cu atît mai mare, cu cît ea este opera dis­trugătoare a uneia din cele mai culte bresle a țarei. Inspecţii speciale In curînd examenul de înaintare pe loc al învăţătorilor şi învăţătoarelor se va ţi­nea. La 1 Februarie a. c., comisiunile exa­minatoare vor începe să funcţioneze în lap şi Bucureşti. Membri noi, duh nou, mă­suri nouă, candidaţi noui. De la 20 Ianuarie la 1 Februarie se închee definitiv tablourile de inspectoratul general. Pentru acest sfîrşit să cer să se facă inspecţii speciale de către inspectorat la toţi învăţătorii propuşi la examenul de înaintare. Şi cum liberalii sunt gălăgioşi, presa lor de partid n’a încetat­­o singură zi să nu anunţe că d-nii­­inspectori şcolari Adamescu şi Haliţa au plecat în inspecţii speciale la ţară. Era un fel de avertisment dat indirect s­­jji nortUi­rii urmate tot de inspectoratul liberal din 1903 şi conservator din 1906, cari au dat o delegaţie revizorilor şcolari de judeţe ca să facă ei acele inspecţii spe­ciale. Mai mult incă, s’a învinuit inspectoratul conservator că şi-a uitat de datoria lui, cînd cu procesul de la cons, permanent. Suntem azi în măsură de a reduce la adevarata valoare toate aceste inspecţii spe­ciale. Gălăgioşii inspectori şcolari liberali, în dorul lor de a servi şcoala şi pe par­tidul liberal, am zis pe omul şcolar d. Spiru Haret, au făcut lista de toţi învăţă­torii diochiaţi ca avînd simpatii cu oame­nii partidului conservator şi în ura lor ne­bună de a lovi, au plecat în inspecţii spe­ciale încă din Septembrie pe la toţi acei învăţători, ca sa le găsească ori local ne­reparat, ori frequenţa neregulată, ori pro­gram neexecutat, ori nod în papură pen­tru a-i şterge de pe tablou, să vîre groaza în ceilalţi şi deci să mai vîneze partizani însetatului şi­ ahtiatului după dînşii, d. Haret. De restul învăţătorilor nu s’a in­teresat nimene. Din cei aproape o mie de învăţători n’au fost inspectaţi nici cîte 3 de judeţ; restul s’a făcut batjocură şi supt aşa atmosferă se deschide acest examen de înaintare pe loc urzit din ură, hrănit cu răutate şi lo­vit de nulitate, căci nu e publicat în mar­ginile legii și regulamentului și deci anu­­labil în toată întinderea lui, cu toate ur­mările lui. Petroleul românesc în 1907 „Monitorul Petroleului“ publică rapor­tul său anul asupra mersului industriei de petrol din România în anul expirat. După acel raport, în anul 1907 indus­tria romînă de petrol a realizat un mare progres atît sub raportul creşterei pro­­ducţiunei cît şi sub acel al creşterei pre­ţurilor şi a sporirei relaţiunilor interna­ţionale. Iată care a fost producţiunea de ţiţei în ultimii 10 ani şi creşterea procentuală a fiecărui an : Producţiunea anului 1907 poate fi eva­luată la aproximativ 50 milioane lei, cea ce ar reprezintă un beneficiu brut de a- Cantități Creșteri­ procent 1898 180.000 tone— 1899 250.000 îî 39 % 1900 250.000 îî •— 1901 270.000 îi 7 jum. „ 1902 310.000« 14 „ „ 1903 384.302 îî 24 1904 500.561 î» 31 1905 614.870 îî 23 1906 887.091 îî 44 „ „ 1907 1.130.000 îî 27 „ „ proximativ 24% asupra întregului capital învestit în industria de petrol. In No. de la 10 Ianuarie, „Monitorul Petrolului“ face o lungă expunere asupra capitalului străin învestit în industria ro­­mînă de petrol în 1907. Rezultă din această expunere că în anul trecut, a existat în România 34 de soci­etăţi pe acţiuni şi 29 de sindicate ori a­­sociaţiuni în participare, reprezentînd un capital declarat de 224 milioane, din care s’a vărsat 212 milioane lei. In afară de societăţile pe acţiuni şi asociaţiunile în participaţiune mai sunt în România peste 100 de exploatări parti­culare al căror capital poate fi evaluat la aproximativ 6 milioane lei, aşa că cifra totală a investiţiunilor reale se urcă la 218 milioane. „Monitorul Petrolului“ îşi propune a arata în ediţiunea următoare naţionalita­tea capitalurilor angajate în industrie cum şi relaţiunile comerciale şi financiare ale Întreprinderilor de petrol din România, ceia ce constitue un nou capitol foarte interesant al raportului ce publică. CATE­VA NOTE Acei cari au nobila pasiune a bi­letelor de favoare la representaţiile teatrale, vor afla cu plăcere că şi Napoleon Bonaparte era un adorator al intrărilor gratuite, la representa­ţiile comediei franceze, mai ales. Frederic Ferre, cercetînd archiva comediei, a dat de un bilet de favoare semnat de Talma, celebrul tragedian mort în 1826. Biletul conţine următoarele: „intra-­ re gratuită pentru cetăţeanul Bo­naparte, valabilă la representaţia de astă­zi“. Napoleon, pe atunci locotenent în artilerie, era pasionat pentru teatru şi mijloacele nu-i permiteau încă să-și jJlulit)dibCu lllXUl llitrăiilor jdI&llLOi Regulat făcea apel la Talma, care se pare, avea oroare de cererile lui Bonaparte, căci fiul cel mai mare al marelui tragedian povestea : „tata se ascundea literalminte de frică de-a nu fi abordat de Bonaparte“. Ar fi foarte nimerit, faţă cu aceste interesante date, ca acei cari, în limbă violentă se numesc, la teatru „gratişti“ sau „pleşcarii“, să se declare că sunt bonap­artişti. „Suprema forţă“ este titlul unei piese pentru representarea căreia la teatrul nostru naţional, comisarii şi diverşii lor subalterni, au primit etern caritabila însărcinare de-a desface biletele. Cu cît mergem înainte în civiliza­ţie, cu atît, în ce priveşte unica mi­siune a poliţiei în artă—rămînem în­­napoi. Port—tabacul lui Caragiale a ră­mas invincibil! Ce rost o fi avînd poliţia în acea ne­cunoscută „Supremă forţă“—nu ştim. Dar bieţii comisari şi derivaţii lor, fac cele mai supreme sforţări ca să co­respundă uneia din cele mai intere­sante meniri ale poliţiei: să impue bilete de teatru la neguţitorii evrei. Iar aceştia, în suprema lor slăbă­­ciune cumpără ! OAMENI ŞI LUCRURI PLICUL Afacerea secretului testamentar al in­ginerului francez Lemoine—cu privire la fabricarea artificială a diamantelor, nu mai iea sfârşit. Ea alimentează de săptămîni de zile gazetele universului întreg şi pă­căleala englezului Wernher surprinde ca o enigmă. Se ştie acum în ce constă ma­rea taină sau, mai drept, marea mistificare. Inginerul francez a ştiut să convingă, cu ani în urmă, pe marele neguţitor englez de briliante că se află în posesiunea u­­nui teribil secret „ştiinţific“ , că are un sistem al său propriu de a fabrica un dia­mant perfect. Francezul a dat imediat „probe“ despre imaginara sa descoperi­re, fabricînd în niște aparate — anume... fabricate și ele — un mare număr de bri­liante. Englejii s’au alarmat. N’au vărsat ei doară atîta sînge...bur ca să pună mî­­na pe colonia Capului din Africa de sud; n’au suferit ei în zadar atîtea pierderi, ofense şi înfrîngeri ca să nu poată ex­ploata în linişte imensele mine de dia­mante ale acelor regiuni de la care sin­gură casă Wernher — ridicolul erou al mistificării — realizează două sute de mi­lioane pe an venit net. Şi iată acest pri­­lit de inginer francez, cu un cuptor și cîteva retorte, iată-l fabricînd un diaman­t perfect, iată’l cucerind nu numai Africa de Sud, dar toată lumea şi dînd o lovi­tură de moarte ,întregei industrii a pie­trelor preţioase. Cîţi­va ani de fabricaţiu­­ne şi toată lumea, toate femeile şi poate şi toţi bărbaţii aveau să poarte diamante — aveau să’şi rîdă de , clientela Wernhe­­rilor cari dădeau odinioară zeci, sute de mii pe cîte o petricică strălucitoare, căre­ia îi se plătea strălucirea ,şi puritatea cu enorme jertfe băneşti, căreia îi se preţu­ia şi­ i se cîntărea fracţiunile de miligra­­me, — căriia, în sfârşit, se închinau po­tentaţii, monarhii lumei. Şi atunci englejii recurseră la mijlocul suprem: banul. Cu simple două milioane cumpărară „secretul“ inginerului francez Lemoine şi-l depuseră, în bună înţelegere, în cassa de fier a uneia din marile bănci londoneze. Acolo avea să rămînă miste­riosul plic sigilat; acolo—pină la moartea lui Lemoine avea să fie înmormîntată scumpa și îngrozitoarea taină a fabricării diamantelor artificiale; acolo trebuia să stea, nevăzut și necunoscut de nimeni în lume — plicul care cuprinde o primejdie mai mare decit cel mai ascuns secret mi­litar, distrugător a unei stări de lucruri existente. Cu ce mîni tremurătoare, cu ce priviri înfricoşate vor fi privit, rînd pe rînd, deţinătorii secretului—la plicul mis­terios! Cu ce groază se vor fi gîndit la pericolul dezvăluirii secretului,— acel se­cret care ar fi dat lumei altă înfăţişare, care ar fi emancipat... femeile, nimicind una din cele mai înalte ambiţiuni şi ţinte ideale: posesiunea briliantelor... Ce erau milioanele lui Crafford închise odinioară în cassa de fer a faimoasei The­resa ! Nimicuri, pe lingă teribilul plic testamentar al mistificătorului Lemoine... ...Dar tema e prea vastă pentru o sin­gură zi de reflexiuni. Rodion. LATIFUNDIILE — FRAGMENT — de Ronefti-Roman Pentru numărul de anul nou era sorocit să apară acest fragment în „Opinia“, fragment dintr’o mare lu­crare ce întreprinsese Ronetti Ro­man şi In care avea să cerceteze complexul cauzelor care au dat naș­tere nenorocitei stări de lucruri de astă­zi. Promisese să ni-l dea cu condiţia, dacă „boala îmi va da răgaz să re­văd în linişte manuscrisul“. Numărul de anul nou a apărut fără fragmentul în chestiune căci zi­lele acele de sfîrşit de an—sfîrşitul vieţei lui—au fost teribile. Rîndurile scrise de el apar deci fără să fi fost revăzute, astăzi cînd mormîntul a înghiţit creierul care era frămîntat de atîtea grele pro­bleme, căci : Poţi zdrobi o lume’ntreagă, poţi s’o sfarmi, ori­ce ai spune, Peste toate o lopată de ţărină se depune. Mina ce a dorit sceptrul Universului şi gînduri Ce-au cuprins tot Universul, încap bine în patru scînduri. Capitolul „Latifundiilor“ de unul din cele mai importante din lucra­­rea asupra chestiunei agrare, înce­pută dar din nenorocire ne­terminată. Ronetti Roman ţinea să dovedeas­că, în mod documentat, că fac o mare greşală acei cari văd în latifundiile de la noi o cauză a răului ce ne roa­de—cînd în realitate, dacă ar exista la noi cumva o chestie a latifundii­lor, ea este un efect şi nu o cauză a relei stări de lucruri care a dat naştere teribilei mişcări de astă pri­­mă­vară. De alt­fel, cînd se vor da publici­­tăţei cele ce a scris Roman în a­­ceastă chestiune, înainte ca boala să-l fi răpus, se va vedea că multe şi mari erori au fost făcute în cerceta­rea cauzalităţei relei stări de lucruri de care ne plîngem. Iată acum şi fragmentul: Şi imperiul Roman a pierit, fiind­că şi-a nesocotit pămîntul. Cind Romanii îşi întemeiară dominaţi­­unea în Italia, găsiră acolo populaţiuni care făceau o agricultură mai raţională. Pelasgii şi Etruscii lucrau cu aqueducte, irigaţiuni şi drenagii. Urmînd pe aceeaşi cale, după ce pămîntul fu împărţit între cetăţenii romani, poporul se îmbogăţi uşor, prin recolte îmbelşugate şi se în­mulţi repede. Oţelindu-şi curajul şi vir­tutea civică, în lupte de apărare, Roma­nii capatară în curînd poftă de cuceriri.

Next