Opinia, septembrie 1908 (Anul 5, nr. 524-547)
1908-09-19 / nr. 538
Partidul liberal în descompunere S’ar părea hazardată afirmaţiunea, că partidul liberal e în descompunere, pentru că în afară de cîteva neînsemnate certe de persoane, partidul liberal are aspectul unui tot organic, unui organizm viu şi sănătos, ale cărui organe mari şi mici, importante şi mai puţin importante concură la o funcţionare normală. Cu toate acestea aparenţa este înşelătoare, şi ochiul experimentat poate vedea în adîncul organizmului acestui partid multe tulburări organice, multe frămîntări, cari vor trebui mai curînd sau mai târziu să se manifesteze, şi ale căror urmări vor fi funeste. Şi lucrul nu e greu de priceput. O adîncă şi puternică revoluţiune s’a efectuat în oamenii partidului liberal şi în spiritele lor. O întreagă stare de lucruri s’a schimbat producînd mari nemulţumiri, cari, dacă astăzi sunt în stare latentă, mline vor izbucni cu toată vigoarea ce comportă prefacerea unui organism. O mentalitate nouă, deconsiderată, despreţuită altădată, a cucerit astăzi partidul liberal dîndu-i o nouă îndrumare în acţiunea sa politică. Toate aceste fenomene noi nu se pot produce fără a cauza mari tulburări. Şi cum în partidul liberal sunt încă mulţi aceia, cari au trăit şi s’au educat la o şcoală politică cu totul deosebită, e de la sine înţăles, că ei nu vor putea mult timp suporta regimul revoluţiunii care domină partidul. O zdruncinare cu urmări funeste, pentru partidul liberal este inevitabilă. De altfel lupta a şi început. Elementele aşa zise înaintate nu se pot opri în mersul înainte; elementele vechi trebue să încerce o reacţiune mai puternică în senzul contrar. Şi cînd lupta va deveni mai acută, cînd va îmbrăca în mod definitiv haina unei lupte de principii, cadrul partidului va deveni prea îngust şi întreaga viaţă politică a ţării noastre se va resimţi de zguduirea partidului liberal. Sociologic eşte fenomenul acesta este explicabil şi justificat. Evoluţiunea, principiul care domină întreaga viaţă socială, trebue să-şi găsească aplicarea şi aci, cu aceiaşi necesitate, ca şi în toate celelalte domenii ale vieţii omeneşti. Nu este însă tot aşa dacă privim fenomenul din punctul de vedere al utilului sau al unui anumit ideal social. Căci nu totdeauna ideile noi şi sociologiceşte justificate sunt cele mai utile şi cele mai conforme cu nevoile unui popor. Experienţe de natura aceasta s-au făcut multe şi în alte ţări şi la noi, pentru a nu mai fi nevoe să mai insistăm. Şi avem suficiente motive să credem, că liberalizmul modern, liberalizmul generos se prezintă cu o pronunţată notă de inferioritate faţă de liberalizmul tradiţional. Şi idealizmul, şi entuziasmul de odinioară au dispărut cedînd utilitarizmulii celui mai josnic. Iar în locul principiului de solidaritate naţională, ce caracteriza liberalizmul tradiţional, apăru principiul luptei dintre clase, ca principiu generator al unei politice de guvern. Transformarea aceasta, care se observă la baza însăşi a partidului liberal, şi care nu va întîrzia a produce efecte dezastroase, constitue germenele de descompunere. Desfăşurarea evenimentelor în viitor, va arăta cîtă dreptate avem în aceste aprecieri sincere și va indica poate și acelora dintre libarali, cari astăzi stau indiferenți, calea cetrebue să urmeze pentru a salva partidul, dacă va mai fi cu putință așa ceva. Idem. ANCHETA De etnde magistratura ieşană nu s’au petrecut cazuri ca aceste de acum. Pusă subt Învinuire de venalitate şi de vădita părtinire,, o comisiune compusa din cei mai Înalţi magistraţi a venit sa cerceteze. E Înjositor spectacolul ce ni se prezintă. Magistraţi chemaţi să depună despre lucruri, cari privesc Însuşi mecanismul justiţiei, lată un proces, in care magistraţii au produs păreri deosebite. In procuror a calificat faptul intr’un fel, alt procuror In altfel. In loc de a se lua aceste ca lucruri comune, des Inttlnire la cariera judecătorească, iată că azi se face cap de acuzare din diversitatea ‘Interpretărilor II E straniu lucru a se erlge cineva In unicul păstrător al adevărului, socotind pe toţi ceilalţi ca Imbecili, unilaterali şi chiar venali. Această exuberanţă a eului magistratului e dăunătoare Împricinaţilor, e dăunătoare armoniei ce trebue să domnească In magistratură prin diversitatea părerilor.‘Fotoliul de magistrat e un lung prilej de a experimenta ciocnire de idei «de aprecieri» de fapte. In această zilnică ciocnire magistratul stoarce pentru el şi instiţiabil, acea normă de orientare, care e calitate inerentă magistraturui. Megalomania, exclusivismul, exuberanţa personală sunt boli ce strică magistraturii şi in demnitate şi In funcţionare. Ancheta rlnduită va stabili cu aceasta că Incriminările aduse magistraţilor ieșeni, sunt chestii de perspectivă. Naţionalişti svăpătaţi ca Cuza şi Iorga le place a vedea magistratura prin prisma bolnavel lor personalităţi, afirmlnd că s’au cumpărăt magistraţi, cum s’ar cumpăra voturi, Iar procurorul Ilamiangiu invinueşte pe colegul său mai vechia In carieră Stoenescu prin prisma unei melomanii hăituită pe un sărac fond moral. Dacă justiţia ar avea şi alte organe de control decit simple Instanţele, ce se controlează intre ele, dar fără urmări reale şi materiale, spectacolul de azi nu l’am fi avut! Inspectorul judiciar ar putea găsi mai des norma de stabilit In ce parte a fost dreptatea, nnvelind prin autoritătea organului său minţite, stabilind norme de aprecieri, Ici intrunlnd pe unii, colo Inălţlnd pe alţii. Cercetarea justiţiei numai ca măsură disciplinară nu e suficientă, şi ancheta de la Iaşi ne Îndreptăţeşte In aceasta. Anarhia în administraţie în concluziile desvoltate înaintea Curţii de casaţie, d. L. Antoniu a ridicat o chestiune, a cărei igravitate nu e mai prejos decît actualitatea sa necontestată. Amicul nostru spunea— vorbind de dl. Şumuleanu—că ceea ce formează caracteristica procesului intentat cîrciumarilor este faptul că acest proces este pornit de un funcţionar public, şi pertractarea sa implică de asemenea concursul a numeroşi alţi funcţionari, care sunt chemaţi a face depunerile lor ca martori în cauză. E, aşadar, un proces în care un număr de funcţionari publici, joacă rolul principal, ca şi cum însăşi partea de suveranitate pe care aceşti funcţionari o poartă în persoana lor, ar fi pusă în discuţiune. D. Şumuleanu se plîngea înaintea Curţei de casaţie, de nesiguranţa pe care o prezintă justiţia din Iaşi, pentru judecarea plîngerei sale. Implicit, d-sa recunoaşte că acţiunea sa a pricinuit în publicacea senzaţie, care pune în evidenţă resentimente generalizate. Implicit, d-sa a afirmat existenţa unui curent de dezaprobare, care confirmă ceea ce noi am spus-o de demult şi anume, că prin acţiunea sa d. Şumuleanu face un act politic, şi încă un act de politică detestabilă. In aceste condiţii, este evident că funcţionarul acesta, care cîteodată pune un zel excesiv în îndeplinirea slujbei sale, înţelege a se servi de această slujbă ca de un instrument în serviciul pasiunei sale politice. Şi atunci, concursul pe care-l cere celorlalţi funcţionari pe care-i chia mă pentru a puteai sprijini cu ei, afirmările sale, fac din aceşti funcţionari nişte adevăraţi auxiliari ai aceluia în acţiunea sa politică. Dacă e aşa, nu e nici o exagerare cînd se spune că politica a cucerit viaţa administrativă, făcînd să bată acolo unde atmosfera nu trebue să fie decit liniştită, vîntul acela distrugător al anarhiei. Căci e o adevărată anarhie, starea de spirite, care a dat loc acestui proces, şi rezultatelor pe care le va da, rezultate care pentru moment se manifestă în agitaţia ce se observă pretutindeni. CATEVA NOTE D. Nicu Filipescu luase hotărîrea, ca să se facă o grandioasă primire lui Ce. Petrachi cînd va sosi în Capitală. Şeptezeci de partizani, membrii clubului carpist din Capitală, precum şi alţi treizeci—ca săîmlinească suta—delegaţi din ţară, treuiau să scoată din piepturile lor de aramă un era formidabil—una sută— în momentul cînd monoclul şefului va zîmbi ironic prin fereasta vagonului în gara de nord. Dar... d. Filipescu este și vrea să fie original. Fiind-că Tachiştii i-au luat înainte cu sosirea şefului lor, d. Filipescu a părăsit falnica-i idee... Cîtă persecuţie doamne !.. Vezi de aia d. Filipescu n’a vrut să stea mult pe la putere. Te trezeai cu un ăla, care-i contesta originalitatea şi îndrăznea să susţie, că nu-i nimic de dînsul, care nu ştie, de cit să imite pe d. Tache Ionescu. * Se ştie că înscrierea firmei este o condiţie esenţială pentru un comerciant. Altfel, în caz de faliment, consecinţele nu sunt tocmai plăcute. De aceia Viitorul şi Violenţa se îngrijesc atîta de firma partidului liberal şi susţin în contra Ordiniei că firma liberală este bine înscrisă, întrevăd, se vede, apropiatul faliment al reformelor și al regimului. * Se crease legenda, încă de la începutul verii, că un ziar local va fi complect reformat pe ziua de 1 Septembrie. Reforma mult așteaptă n’a mai venit; în schimb însă ziarul a ajuns o adevărată reformătură. S’a găsit că diminutivul este mai drăgălaș. ÎNSCRIERILE Nu e vorba decît de înscrieri politice la partide. Cînd d. C. Stere a fost ales şef al partidului liberal din Iaşi, d-sa a crezut să preceadă discursul său de mulţumire cu cetirea a 13 cereri de înscrieri în clubul liberal. Tot cercul „ Vieţii Româneşti“ s-a grăbit să se manifeste prin directorul revistei pentru partidul liberal. Chiar oameni ca dl. Alex. Philippide s’au grăbit să se înscrie în partidul liberal, după ce fusese junimist de marcă nemaiorescan. Actul d-lui Sterea a fost un avertisment dat clubului, care a căutat să discute prea mult șefia sa, ba unii s’au retras sgomotos din club şi din partid. La cei ce se duceau, dl. Sterea răspundea prin cei ce veneau. Era o compensaţie! Şi oricit ar fi reclamat bătrînii liberali precăderea, cei 18 noi veniţi au împlut golul celor 13 duşi. Tot aşa se ştie ce sgomot a făcut Epoca pentru înscrierea a cîtorva tineri ori încercaţi liberali în rîndurile partizanilor d-lui Carp. Şi deşi ilustrul şef al partidului conservator fuzionat, dar neomogenizat, a arătat totdeauna dispreţ pentru alegătorul român, ziarele d-sale au ridicat în slava cerului pe un domn Petraru, pe un tînăr ca Protopopescu Pake, pe un transfug liberal de la Caracal, pe alţi 2—3 de la Vîlcea, etc. etc. Lirismul Epocei atingea culmea, trămbiţînd succesele şi taraba. Ne-a părut bine că s’au găsit cîţiva energumeni care să dea precădere partidului d-lui Cărpan n’are şi d-lui dreptul la recunoştinţa ţării! Un fruntaş ca d-sa, pur sang conservator, cu un activ politic aşa de strălucit, să nu poată atrage iei unul, celea doi, dincolo trei, asta ar fi culmea! Şi a atras! Cînd erau singuri junimiştii n’aveau în 11 judeţe nici o organizare; acum de cînd sunt fuzionaţi n’au în 13 judeţe organizări politice serioase, ca să poată face faţă cerinţelor politice de partid. Dar meargă. Lor li se cuvine puterea, şi ei sunt cei ce cred că e de ajuns să ai puterea ca să vină şi partid şi alegători. Alegători poate , partid însă nu. Alegătorul se duce cu puterea, de interes; partidul însă se face pe alte baze. Puterea uzează partidele şi le desagreghează, nu le contopeşte. Unitatea morală şi de concepte politic e chiagul partidelor, şi la junimişti nu e acest lucru, iar pe cînd cele 2 partide se svîrculesc de anemia partizanilor, singurul partid care a stărnit entuziasm în ţară, şi a scos la viaţa politică pătura nouă de cetăţeni, e partidul conservator-democrat. Strălucirea şefului, direcţiunea luminată a partidului, încrederea şi dragostea de şei, iată atîtea pîrghii care fac pe cetăţeni să se manifeste. La Vaslui, la Tîrgoviştea, la Calaraşi, la Ploeşti, la Buzeu, pentru a nu cita de cît centrele unde s’a mişcat şeful, adesiunile s’au înmulţit în mod Înspăimîntător. k.Capitala e într’o fierbere, şi adesiunile vin cu gramada. Alaltăeri 200, ori 100, azi 60 de noi adesiuni au venit să sporească cadrele luptătorilor direcţi şi făţişi,” falangă sdravănă de dus lupta cu succes. Iar în judeţele, unde prietenii noştri lucrează în numele şefului încă succesele nu sunt mai slabe. Numai la Fălciu, peste 50 de cetăţeni din toate colegiile au dat adesiunea la partidul conservator democrat de supt şefia d-lui Take Ionescu. înscrierile... continuă cu succes.* * OAMENI ŞI LUCRURI AREA 8 Septembrie. Te încunjură din toate părţile ; iţi apare ori cînd, ori unde, trăeşti aci numai cu dînsa prin ea şi pentru ea ; te mîngăie şi te însoţeşte pretutindenea.— Marea. Şi eşti liber s’o guşti, s’o vezi, s’o simţi sub orice formă, în orice măsură, căci,—aşa cum e aci: măreaţă, blindă şi ispititoare—pare făcută numai pentru plăcerea şi mulţumirea omului, pentru înseninarea şi îmblînzirea pornirilor lui, pentru potolirea frămîntărilor lui sufleteşti. Am gustat-o ori, întăia oară, într’o .. cadă. O simplă cadă albă, de zinc, în care am Introdus după voe, cînd mai caldă, cînd mai rece, apa de mare subţire şi azurie. Era par’că un joc copilăros, dar cîtă plăcere e să te vezi întru atît de mult stăpîn, îneît să poţi în orice moment, după dorinţa inimei, să deschizi cînd o ţeavă, cînd cealaltă, să laşi să curgă calea în faţa ta, toată apa Adriaticei,—urcată la deal în rezervorii mari—s’o opreşti şi s’o porneşti din nou, s’o gradezi, s’o simţi cum te împresoară şi te alină şi te alintă, de par’că n’ar fi ea aceeaşi apă a nemărginitelor întinderi, aceiaşi care scaldă pănă în mari depărtări coastele Italiei şi ale Istriei şi ale Eladei mergînd să-şi unească într’o universală solidaritate apele ei cu ale Mediteranei şi cu ale oceanurilor fără hotar. Tu însă nu ştii nimic din toate aceste şi om slab sau capricios, îţi faci o plăcere s’o domoleşti în putere şi în mărime şi iată-te stăpînind-o în această mică şi albă cadă smălţuită unde îi dai voie să-ţi înmoaie muşchii trudiţi şi fără vlagă ori o laşi să te ploaie sub formă de duşuri subţiri, mai reci, mai călduţe, după ordonanţa specialistului după trebuinţa nervilor. O poţi gusta încă într’o formă şi mai ideală. De la fereastra hotelului tău unde stai adumbrit de frunzişul palmierilor şi al pinilor, sorbind mirosul trandafirilor şi farmecul liniştei ideale, s-o simţi cum vine înspre tine, întreagă, proaspătă, puţin sărată la gust, dar dulce prin frăgezimea şi curăţenia vaporilor ei; s-o simţi venind pe adierea vîntuleţului domol şi s-o respiri astfel odată cu aerul uşor, în care joacă părcă şi tremură, îmblînzit de fruntecul bogat al împrejurimei, mii şi mii de vibrări insinuante căci se cuprind în ele şi mişcările largi ale valurilor şi tăcerile lungi ale grădinilor, îmbrăţişate într’o tainică şi eternă prietenie, într’un sărut de mistică apoteoză. ...Cine însă o iubeşte cu adevărat — Marea cea bună şi curată, Marea cea dătătoare de puteri şi de senzaţii—acela vine în sinul ei, mijlocul ei, pluteşte în valurile ei cuceritoare, ca să-i poată cunoaşte toată vraja şi toată forţa toată bunătatea şi toată mînia.... Rodion 5 bani Exemplarul ANUNŢURI Un rînd In pag. 50 Bani » » in jotVfIO * 5 bani Exemplarul abonamente Un an . 6. luni « ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT Redacţia lţi Administraţia: Str. Ştefan cel Mare, 38. Anul V.—Ho. 538.—IAŞI, Vineri 19 Septembrie 1908 a pagina de istorie literară Vechiul Paris.—Leagănul comediei franceze.—Turnul lui loan fără frică.— Otelul Bourgogne.—Primii actori din Paris.—Eri şi azi. Nu toţi acei cari au visitat Parisul, fie cu ocazia vre uneia din exposiţiile ce au loc din cînd în cînd, fie mai stabil, cu ocazia studiilor ce fac sau mai bine zis au intenţia să facă, nu tuturor, zic, le-a fost dat, să fie mînaţi de curiositatea, legitimă de altfel, de a cerceta cu amănuntul monumentele istorice, care împodobind marea metropolă, vorbesc generaţiunilor actuale—par’că—graiul timpurilor trecute, arată celor moderni splendorile timpurilor vechi, îndemnînd pe urmaşii acelor gentilomi-artişti, să iasă din amorţeala în care i-a aruncat rezultatul funest al unui răsboi nenorocit, sau al unor evenimente fatale. Parisul de astăzi, ar avea mai puţină atracţie, ba pentru unii chiar de loc, dacă n’ar fi leagănul monumentalului Parisvechi, a acelui Paris, în care fiecare gest era reflexul unui suflet vorbitor, în care fiecare fapt era rezultatul unei porniri nobile. Parisul actual, de n’ar vorbi, într’un limbaj pe Înţelesul tuturor celor ce simt şi înţeleg despre măreţia trecutului, de n’ar fi presărat la fiecare pas de amintiri istorice, de n’ar presinta la fiece colţ momente artistice, n’ar avea farmecul ce exercită asupra inteligenţei din toate unghiurile lumei, n’ar avea influenţa ce exercită asupra tot ce-i artist, tot ce-i sensibil, căci treversînd stradele largi, pline de reminiscenţe, ale metropolei lumei n’ai culege impresia că traversezi... pagini de istorie. * Trecătorule grăbit, cu privirile rătăcinde, în trecerea ta prin Paris, de ai arunca una din priviri de pe înălţimea imperialei omnibusului de pildă ai vedea lucruri extraordinare, pe care ţi le voi tălmăci aci de eşti dispus să mă asculţi. Priveşte măreţul doujon feodor ce se înalţă înainte-ţi şi întreabă-te ce glăsueşte el ? E strada Ştefan Marcel, doujonul e turnul lui „Ioan fără frică“ construit prin secolul al XV-lea, atunci cînd îndrăsneţul rege al Franţei, purta răsboi ducilor de Orleans. E ultimul vestigiu al faimosului otel „d’Artois“ devenit mai tîrziu reşedinţa ducilor de Burgundia. O placă de marmoră, aşezată pe una din clădirile învecinate, îţi arată că aci e locul exact unde se găsea teatrul otelului „Bourgogne“ care a jucat un rol atît de însemnat în istoria literaturii franceze, nu atît prin privilegiile de cari s’a bucurat, cît mai ales că: aci a fost leagănul comediei franceze, al acelei instituţii de artă, care străluceşte şi azi ,prin înălţimea situaţiei şi prin razele de umină artistică, ce răspîndeşte în întreaga Franţă şi mult departe, chiar în în afară. # Cei dintăi locatari ai „oţelului“ au fost „Geloşi“, nişte comediani italieni, chemaţi de Enric al III prin secolul al 16-lea. Puţin timp după instalarea primei trupe, se relevă cel dintăi mare artist, un oarecare Agnat Sarat, care e menţionat în toate cronicele — nu dramatice — de prin acele timpuri. Această trupă juca în italieneşte. Prima trupă franceză despre care se menţionează, şi despre care şi Moliére vorbeşte în notele sale, a fost aşa numita „Confrerie de la Passion“, în care fraţii „de pasiune“, cutrierînd întăi capitala şi apoi ţara întreagă, ca nomazii de azi, ajunseră să se remarce şi deveniră cu timpul comediant ai regelui, stabilindu-se şi ei în „oţel“. Spectacolele ce au dat ei, nu sunt cu precisie cunoscute. Se crede că: «Ies doyens, maître et gouverneurs de la confrerie de la passion» cum se intitulau pe atunci, după rangul fiecăruia în trupă debutată cu aşa numitele mistere, care sunt începuturile teatrului în Franţa. Parlamentul interveni, oprind representaţiile, dar temperamentul lor nu-i sfătui parese să dea ascultare şi atunci... fură alungaţi. Cronicele arată, că un... amator, le dărui „70 de picioare“ de loc, unde îşi construiră un oţel al lor, de unde nu putură fi alungaţi. D In tot timpul în care fu ocupat de artiștii francezi,—căci erau și italieni—teatrul otelului de Burgundia jucă operele lui Racine, Corneille, Rotrou Scudery etc. Aceasta e teatrul, în care se petrece cunoscuta scenă din «Cyrano» în care