Opinia, noiembrie 1908 (Anul 5, nr. 574-597)

1908-11-26 / nr. 593

! In plină Sunt lucruri despre care nu se vor­beşte cu plăcere, dar asupra cărora nici nu te poţi stă­pini de a tă­cea. Aceste sunt In genere faptele care Iţi revoltă fie simţimîntul dreptftţei, fie dreapta judecată. Aşi fi voit să nu vorbesc de ulti­ma ispravă a studenţilor de la Soli­daritatea, pentru­ că mă indignează şi mă dezgustă peste măsură. In de­osebi, cu privire la aceşti nenorociţi copii recalcitranţi, aşi fi voit, ca nu cumva cuvântul meu să le mărească încrederea ce o au ei înşişi despre rolul şi însemnătatea ce şi-o arogă în istoria contimporană a ţărei. Şi totuşi nu pot tăcea, pentru că nu pot ascunde lucrurile aceste,—pen­tru că mă simt dator să nu le as­cund şi să nu le tac. E mult timp de cinci mina aceasta de tineri nesocotiţi, cari sau solida­rizat în pornirile lor rele, terorisează lumea. De cîte­va ori chiar, redac­ţia opiniei a avut vizita lor ino­portună şi obraznică , şi acum un om pacinic şi un s­riitor de valoare, e atacat în casa sa, la doi paşi de prefectura poliţiei, terorizat, cu toţi ai săi, sub ameninţările lor brutale. Şi nimeni nu zice nimic, şi nimeni nu face­ nimic,­nici autorităţile şco­lare, nici cele administrative,—ca şi cum lucrurile aceste n’ar avea de cit cel mai firesc caracter din lume. De ce impunitatea aceasta ? De unde grija, de unde teama, sau de unde nepăsarea care înconjoară a­­semenea dese tulburări ? Fireşte că lucrul nu e normal. Şi dacă, pe deoparte el se leagă de acea nenorocită şi nebună acţi­une a d-lor Cuza şi Iorga, de atltea ori înfierată de toţi oamenii cu­minţi,—pe de alta el pare a se spri­jini pe ceva mai temeinic şi mai ho­­tărîtor. Este în toate aceste o vagă şi în­tinsă complicitate, care trebue lă­murită odată pentru totdeauna în aşa fel, ca nimeni să nu scape de răspunderea pe care o poartă. Astfel lucrurile aceste apar evi­dent ca efectul unor cauze nevă­zute. Şi cum aceste cauze par inac­cesibile, pentru că acei cari ar avea datoria să le strrpească au braţul i­­nert,—efectul rămîne întreg, în pi­cioare. E drept ? E logic ? Răul ne cotropeşte. Pînă una alta, se cuvine să stîrpim focarele sale de infecţie, din care Solidaritatea nu e cel de pe urmă. E de datoria ministrului instrucţi­­unei, a rectorului Universitaţei şi a întregului corp profesoral, de a des­fiinţa această asociaţie monstruoasă, care nu numai ameninţă liniştea pu­blică, dar se înfăţişează cu tendinţa de a lasa urme cu mult mai adinei de cît s’ar crede. Căci, ce se va alege din sufletele aceste care mîini cată să intre în viaţa publică cea adevărată ? Ce vor putea să îndeplinească bun şi folosi­tor, oamenii aceştia cari au fost to­leraţi în toate relele ? Din ce învă­ţături adunate în mintea lor vor alcătui lucrarea lor socială viitoare ? Viaţa de acum, îi învaţă să fie nedemni, pentru că-i obligă să cer­şească sub toate formele obolul pu­blic menit să le procure mulţumirile uşoare. Viaţa aceasta îi deprinde să fie răi, îi face să capete porniri anti­sociale, pentru­ că nimeni nu-i îm­piedică de a nu fi agresivi de cîte­­ori impulzivitatea vrîstei îi împinge la acte de violenţă. Viaţa aceasta îi face să fie laşi, anarhie pentru că nu-i învaţă să se apere cu demnitate şi cu sentimentul răs­­punderei, ci-i deprinde să atace în mase compacte, In forţe anonime. Viaţa aceasta le stînge tot avîn­­tul, toate pornirile cele frumoase ale tinereţei dintăi. Nu. Aceasta nu trebue să fie. E de datoria tuturor să mîntuiască su­fletele acestor rătăciţi, şi să izbă­vească societatea română de actele lor anarhice. Dacă alţii nu înţeleg datoria a­­ceasta, o înţelegem noi,—şi vom îndeplini-o. E. Herovanu A­B 0 On an b­iuxu ———------------«-ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: Str. Primăriei No 30 Sub direcţiunea unui. Corrţitet « AN OÎÎTOR1 In riad In pag. 11^ 50 Bani­­­ft » v IV, 40 «■ . Anul XVI—No.593. 1AS», Mercuri 26 Noembre 1908 NICOLAE FLEVA Un nume care întrupează în el ener­gia, vigoarea şi o dragoste profundă pentru neam. Opoziţia unită l-a avut pe Fleva ca pe cel mai însemnat campion al ei. De numele lui Nicolae Fleva, tribunul po­porului, se leagă cele mai viguroase amintiri ale unor fapte, despre­­care is­toricul va vorbi în pagini speciale. In ultimii ani, crezînd că fisiunea sa este terminată, Fleva intrase în di­plomaţie ca ministru plenipotenţiar al ţarei în Italia, pe care tribunul o con­sideră ca a doua a sa patrie. N. Fleva era unul din diplomaţii cei mai bine văzuţi şi, graţie lui, relaţiunile noastre cu Italia, totdeauna bane, au devenit extrem de cordiale.­­•­ Dar în inima marelui luptător cloco­tea dorul de patrie. Acest dor sbucnise cu mare tărie din ziua în care se for­mase acel mare partid, care sub în­ţeleaptă conducere a lui Take­r Ionescu, a produs acea mare evoluţiune în spi­rite şi dorul nestrămutat de-a vedea tot mai bine întrupată ideea conser­vator-democrată Fleva a demisionat telegrafic din în î­nalta sa demnitate) a renunţat la viaţa patriarchală­­ şi minat de dorul patriei, fermecat de nobila patimă politică, în­­cîntăt că va lupta şi birni alături de Take Ionescu—vine să ilustreze cu o figură nouă partidul conservator-demo­crat, vine, el tribunul poporului, să puie calda sa inimă şi vigurosul său braţ, ca să lupte pentru adevăr şi pentru democraţie. Şeful nostru şi partidul nostru ca­pătă prin această ilustră aderare, o nouă şi mare resplată pentru munca ce depun în realizarea idealului co­mun. In guvernul şi în partidul de la pu­tere sunt mari sfîşieri de la mici ni­micuri ; toate chestiunile de ordin se­cundar au ajuns la preţ mare, dau loc la certuri enorme. Partidul liberal a ajuns la sfîrşitul procesului de descom­punere, cînd dispune acum de vreme, ca să facă mare caz de o candidatură în comisia de indigenat. Partidul carpist, la rîndul seu, tre­bue să-şi dee seamă, că n’are nici o chemare, că n’are nici un ecou în ţară, cînd faţă de succesele mereu crescinde ale partidului nostru, carpismul este nevoit să însceneze o ligă pentru pro­pagarea ideilor sale. Noi mergem înainte. Lăsăm pe liberali să se descompne prin ei însăşi; lăsăm pe Carpişti să vadă mai bine că ţara nu-i cunoaşte. In două zile consecutive, pe cînd li­beralii se ceartă şi se sfîşie noi am înregistrat două m­oi succese: aderă­rile de la Botoşani şi inimoasa ade­rare a lui Fleva. Duşmanii şoptesc că ţara vrea un guvern Take Ionescu, miine ei o vor spune în gura mare. ---------------------------------------­ CHESTIA PANU Nu stă în intenţiunea noastră să pro­vocăm, cu de-a sila demiterea legală a dom­nului Panu din mandatul seu de depu­tat. Partidul conservator-democrat din Iaşi nu umblă după o alegere parlamentară în localitate. Când va fi , va lupta singur, cu peptul deschis şi va lupta cu succes. Dacă n’ar fi aşa, guvernul n’ar ezita să declare vacanţa şi n’ar recurge, pentru împedicarea ei, la trucuri ruşinoase. D. G. Panu este astă­zi şi deputat şi funcţionar public. Noi regretăm sincer cauza dureroasă care a provocat intrarea d-lui Panu în rîndurile funcţionarilor. Dat fiind­că lucrurile s’au întîmplat, nu înţelegem de ce se calcă legile în aşa chip flagrant, că se recurge chiar şi la denaturarea adevărului, spre a obţinea o vacanţă parlamentară mai puţin. Guvernul are oroarea alegerilor parţiale. Ori şi în ce parte a ţărei ele s’ar pro­duce, guvernul cată să le ocolească, chiar şi vacanţele produse prin decese — se de­clară cu greutate. Guvernul dă acestor alegeri parţiale o importanţă îndoită ca alegerilor generale. Vasluiul şi Craiova­­au amărît şi de a­­tunci guvernul are oroare de asemenea alegeri. Fireşte, cu asemenea procedure, guver­nul îşi iscăleşte certificatul de nepopulari­­tate şi dovedeşte că el nu mai guvernează, că vrea numai să stea la putere. D. Panu declară că a primit postul la Bancă. D. Panu şi-a luat şi concediu pentru caz de boală; d. Panu n’a mai fost ales vice-preşedinte al Camerei—dar continuă să f­e deputat, pentru ca să facă guvernului economia unei căderi la Iaşi. Dar cu mijlocul acesta se calcă legea în chip prea grosolan, pentru ca un gu­vern—şi încă liberal—să fi lasat să pa­troneze asemenea ilegalitate Nu se poate tolera sistemul aproape odios al deputa­ţilor, cari să încaseze şi leafă şi diurnă de deputat.­­ * D. Panu nu trebue să meargă cu de­votamentul seu de funcţionar pînă în a permite ca să se facă abuz de numele seu, să se denatureze adevărul și să se facă precedente ticăloase Este un punct de onoare pentru d. Panu, ca să se demisioneze sau din postul de cenzor sau din Cameră. CATE­VA MOTE Dedicată lui Quintus: Romanilor s’a cuvenit Horaţius Quintus Fle­ccus. Dar noi, Românii, ce-am greşit şi ce urgie ne-a izbit -avem pe Quintus­ Fleacus ? * In tuastul ce l’a ţinut la banchetul din Botoşani, d. D. Alexandrescu a spus, vorbind de ante-proectul d-lui Stelian, că asemenea operă n’ar fi putut s’o să­vârşească nici măcar d. Grecianu. D. Grecianu, personal, în nici un caz. Dacă fostul ministru al justiţiei ar fi pre­­sintat un asemenea proect, alţii ar fi fost vinovaţii. Căci d. Grecianu, ca om ama­bil, semna numai de complesenţă. * Ziarele carpiste anunţă că, de­şi «Liga pentru programarea ideilor, etc.“ şi-a cumpărat un local propriu, „conferinţele“ vor avea loc tot la „Dacia“. Asta însamnă că, de­şi localul ie pro­priu, textul rămîne tot impropriu. Chestii politice Economia legei electorale ungurești Dădusem într’un număr anterior stu­diul scriitorului ungur Balogh asupra cer­curilor electorale după actuala lege elec­torală. Se vedea acolo că din punctul de vedere al politicei maghiare nu prea stă­teau bine ungurii au cercurile, căci foarte multe cercuri sunt poliglote sau curat na­ţionaliste, aşa că Ungurii n’ar fi putut conta de cît îa vre-o 222 cercuri din 413. In adevăr în Ungaria sunt 332 cercuri comitatense (ţinutate) şi 81 cercuri oră­­sneşti. După actuala lege un cerc elec­toral cuprinde cam 40000 suflete. Da fapt 15 cercuri comitatense au mai puţină populaţie şi vor trebui reduse, iar din cele cu mai multă populaţie s’ar putea crea încă 21 cercuri nouă, aşa că sporul cercurilor ţinutate după noua lege vor fi de 338. Din această operaţie de egalizare electorală Ungurii ar cîştiga 2 locuri şi naţionalităţile 4. Iar în parte , după rase, nemţii ar pi­­e­rde un cerc, Slovacii ar pierde 4 cer­curi, Rutenii ar cîştiga două cercuri, Croa­ţii ar cîştiga un cerc, iar Romînii ar cîştiga şase cercuri! Vaca în cercurile comitatbuse noua lege nu va putea lovi în naţionalităţi, în cercurile orăşeneşti din contru, unguri­mea vă fi mai înlesnită. In loc de 81 mandate orăşeneşti se vor crea 129 man­date. 12 mari oraşe vor alege deputa­ţii lor, fiind pînă acum încorporate în cer­curile comitatense (ex: Turda, Aiudul, Dejul, Bistriţa, Sighet, Solnac, Muncaciu, e•tc.). Alte 7 orașe vor alege cîte un de­ putat­­mai mult (ex : Aradul, Timişoara, Oradia mare, Seghedinul Caşovia etc.). Singură Buda­pesta va putea alege în loc de 9 deputaţi, 27 deputaţi, deci de 3 ori mai mulţi. Prin cercurile orăşeneşti schimbate, Ungurimea câştigă 35 mandate ; în loc de 81 cercuri vor fi peste tot 110, căci dispar 8 din cele actuale şi se creiază 37 sau pesta tot 29 de cercuri nouă. In cercurile comitatense ar avea Un­gurii 161 cercuri, naţionalităţile 177 ; to­tal 338. In cercurile orăşeneşti Ungurii ar avea 93 cercuri, naţionalităţile numai 11; to­tal 110. Insumînd toate cifrele, Balogh socoate ca din cele 458 mandate, maghiarii ar dispune de 254 mandate, iar naţionalită­ţile de 194 mandate, şi deci ungurii ar avea 60 de mandate în plus, fără a ţinea timp că sunt 32 cercuri pol­ulote, unde au pot fi siguri Ungurii de majorizare. Din economia nouei legi electorale ma­ghiare, după Balogh, asigură regulilor în cel mai rău caz o majoritate de 28 de glasuri în cel mai bun caz o majoritate de 60 de glasuri. OAMENI ŞI LUCRURI DEZMINŢ­IRIL­E In una din zilele acestea am asistat în localul redacţiunii la o scurtă, dar pe­nibilă scenă.­Un tînăr a intrat şi s’a apropiat de se­cretarul de redacţie care era ocupat cu oare­ cari manuscrise. , —„Să-mi faceţi o rectificare“. Şi-i în­­fipise un morman de acte, de hîrtii, pre­­gătindu-se să scoată din buzunări o altă serie. Noroc că confratele îl întrerupse cu un semn şi-i zise flegmatic: — „Nu se poate. Sunteţi destituit prin decret regal şi prin urmare informaţia noastră era riguros exactă“. —„Ba de loc. Dv. a­ţi publicat-o în­­nainte de a se fi făcut decretul. Pe a­­tunci eu nu eram distituit, poftim să vă arăt, să vă dovedesc“.. Urmă o nouă serie de hîrtii pe care nimeni nu voia să le cetească, pînă cînd omul înţelese că încercarea nu i-a reu­şit şi plecă, aruncînd ziaristului o dure­roasă şi fulgerătoare privire, ca şi cum el şi nu faptele sale proprii l’ar fi adus în nenorocire. In acel moment—am înţe­les—nu era pe lume duşmănie mai ne­împăcată de cum o simţia tînărul acela pentru colegul meu de ziar,—măcar că acesta nu era întru nimic vinovat. Atari momente se întîmplă des în viaţa ziarelor şi a publicisticei. Gazetarul e cel mai ideal şi mai drăguţ om din lume cîtă vreme poate tipări despre X, Y, Z : excelentul nostru amic, talentatul nos­tru artist, energicul nostru preşedinte, e­­ruditul profesor, neobositul şef al—şi aşa mai departe. De îndată însă ce îm­prejurările nu-i mai îngăduie lauda,—zia­ristul, devine vrednic de ură, de dispreț. Dar­mi-te cînd fatalitatea îl pune să în­registreze o știre neplăcută, ori direct dăunătoare, o acuzare ori o simplă cons­tatare defavorabilă. Cui oare nu i-ar plăcea să fie ama­bil, să-și facă numai prieteni, să fabrice numai celebrităţi, să făurească glorii şi popularitate? Dar situaţia publicistului impune adese­ori să sacrifice o simpatie pe altarul adevărului istoric. Lumea zia­ristului e largă: publicul cel mare face să-i parvină atîtea plîngeri şi amărăciuni, atîtea adevăruri cari—spuse în scris— trebuie neaparat să doară pe cine­va să supere şi să păgubească pe cutare ori pe cutare. Iar aceşti „cutare“—fie per­soane izolate, fie organizaţie ori societăţi, —aleargă la un singur mijloc: „dezmin­ţirea“ vrînd s’o impună ziaristului. „Am fost calomniaţi,—cerem rectifi­carea“ ! Şi întocmai ca acel funcţionar de dău­­năzi,—fie­care tergiversează în gîndul său şi vorbeşte cu reticenţe : „E posi­bil să fi fost bine informat,—dar prea de­vreme, ori prea tîrziu, cutare fapt e just, dar acum­ e alt­ feliu“... Şi, în defi­nitiv, cu oare­care bună voinţă, dovada dreptăţii iese la iveală, adevărul iese la lumina zilei, iar ameninţările fac proba cea mai vie că lucrul e aşa,­în fond dacă nu în formă. Violenţele, brutalită­ţile chiar, nu pot ajuta întru nimic : is­toria trece asupra lor cu uşurinţa care e la însăşi originea lor. Ziaristul conş­tient nu s’a intimidat nici­odată de larmă, —dar se închină faptelor; el are încre­dere în bunul simţ şi în simţul dreptăţii. Dacă ar face alt­fel ar fi un laş. ----- ■ ................................ ______ Rodion. MORALA IMORALA Un cap de stat şi o femee uşoara.— Onoarea postumă. Prinţul salvat — Serenissimus. —O satiră de actua­litate—Cele două morale. Fostul preşedinte de republică al Fran­ţei, Felix Faure, e la ordinea zilei. Ca să fim mai clari, numele fostului preşe­dinte a fost mult pronunţat în aceste din urmă zile, în legătură cu afacerea asasinatului Steinheil din Paris. Intre hîrtiile doamnei Steinheil se gă­seau altă dată — acum poliţia nu le-a putut descoperi—un mare număr de scri­sori mai mult sau mai puţin intime, a­­dresate, de fostul preşedinte, femeei cu moravuri mai mult ori mai puţin uşoare. Poliţia ar fi vrut grozav să pună mâna acum pe acele scrisori, pentru că, îna­inte de toate trebuia salvată... morala . Oricât de puţin simpatie ar fi numele lui Felix Faure actualului regim, la putere în Franţa, tot există o solidaritate so­cială in virtutea căruia un om care a fost cîndva aşa de sus pus, care a în­trupat, oficialmente, demnitatea de Cap al Statului nu trebuie expus oprobriului public şi onoarea lui postumă trebuie salvată. Aşa cere—morala S’a văzut nu de mult, în Germania cu ocazia procesului Eulenburg cîtă silinţă îşi dă Statul să salveze de perie morală un nume celebru. Procesul scandalos al cărui erou fu prinţul de Eulenburg a scos la lumina zilei atîtea fapte de necrezut, Incit con­damnarea devenise absolut sigură. Şi a­­tunci, mulţumită acelei misterioase boale şi acelei subite primejdii în care se afla —dar azi nu se mai află—Prinţul, pro­cesul fu întrerupt, afacerea rămase baltă, iar Eulenburg rămase membru al Vultu­rului Negru. Morala fu scăpată şi Germania oficială s’a liniştit. Şi cite, cite asemenea cazuri încă! E­­xistă totdeauna şi pretutindeni două mo­rale, una oficială şi una particulară. Cea­laltă este predicată mulţimea ; ea deter­mină codul, legile, pedepsele, judecăţile ; după criteriile ei se măsoară şi se răs­plăteşte virtutea, se răzbună vinovăţia, se reprimandează abaterile, se condamnă viciul. Cealaltă,­­ este individuală, variază după fiecare aparte şi e tot­deauna sau adeseori în contrazicere cu morala so­­cială sau oficială. * Pe această temă mult interesantă a ţesut scriitorul german comedia sa „Mo­ral“ jucată zilele acesta la Berlin. Şi aci găsim un prinţ. Dar să vedeţi cum de­vine cazul, că e foarte nostim în a­­devăr. In actul 1 al piesei vedem primele ciocniri între cele două morale, adică între reprezentanţii unei şi alteia. Ren­tierul Fritz B­­erman are cîţiva musafiri la masă. El e candidat de deputat „din partea liberalilor şi conservatorilor uniţi“ şi e preşedintele societăţii de moralizare ; a­­colo găsim şi pe profesorul Otto Wasner, alt membru al acestei societăţi. „Opoziţia“ o reprezintă o venerabilă doamnă, Frau Lund, de 68 de ani, care cutează a rosti frazele cele mai aspre şi mai drepte asupra pretinselor lupte de moralizare. Ea vorbeşte de urîţimea întrunirilor bărbăteşti unde se vorbesc tot feliul de lucruri scîrboase; vorbeşte de goliciuni sufleteşti, faţă de cele corporale mai pu­ţin imorale. — Inshipueşti-ţi doamnă, îi zice de­o­­dată Beerman, moralizatorul, că el avea un fiu şi el ar încăpea de­odată îa mî­­aile unei creaturi perverse. Doamna însă nu se încurcă și res­­punde : — Mai cred c’ar fi de dînsul dac’ar fi membru activ la societatea de morali­zare. . .Un tînăr poate cîte odată să simtă milă pentru o creatură rea ; dar mila e un sentiment care înalță moralitatea, e o impresiune umană, curată,—nu o frază fără simţire. In timpul convorbirii avocatul d-tor Hauser anunţă adunării că poliţia a a­­restat pe doamna X, atăpîca unei case foarte libere, casă de întâlniri suspecte. Preşedintele Beerman dă, de­odată, semne de mare iritaţie şi se scoală fu­rios : — „Sunt eu sau nu sunt preşedintele tocietăţii de moralizare ?". * Actul II se petrece în biuroul poliţiei. Adesorul Străbel a arestat pe doamna în

Next