Opinia, noiembrie 1908 (Anul 5, nr. 574-597)
1908-11-26 / nr. 593
! In plină Sunt lucruri despre care nu se vorbeşte cu plăcere, dar asupra cărora nici nu te poţi stăpini de a tăcea. Aceste sunt In genere faptele care Iţi revoltă fie simţimîntul dreptftţei, fie dreapta judecată. Aşi fi voit să nu vorbesc de ultima ispravă a studenţilor de la Solidaritatea, pentru că mă indignează şi mă dezgustă peste măsură. In deosebi, cu privire la aceşti nenorociţi copii recalcitranţi, aşi fi voit, ca nu cumva cuvântul meu să le mărească încrederea ce o au ei înşişi despre rolul şi însemnătatea ce şi-o arogă în istoria contimporană a ţărei. Şi totuşi nu pot tăcea, pentru că nu pot ascunde lucrurile aceste,—pentru că mă simt dator să nu le ascund şi să nu le tac. E mult timp de cinci mina aceasta de tineri nesocotiţi, cari sau solidarizat în pornirile lor rele, terorisează lumea. De cîteva ori chiar, redacţia opiniei a avut vizita lor inoportună şi obraznică , şi acum un om pacinic şi un sriitor de valoare, e atacat în casa sa, la doi paşi de prefectura poliţiei, terorizat, cu toţi ai săi, sub ameninţările lor brutale. Şi nimeni nu zice nimic, şi nimeni nu face nimic,nici autorităţile şcolare, nici cele administrative,—ca şi cum lucrurile aceste n’ar avea de cit cel mai firesc caracter din lume. De ce impunitatea aceasta ? De unde grija, de unde teama, sau de unde nepăsarea care înconjoară asemenea dese tulburări ? Fireşte că lucrul nu e normal. Şi dacă, pe deoparte el se leagă de acea nenorocită şi nebună acţiune a d-lor Cuza şi Iorga, de atltea ori înfierată de toţi oamenii cuminţi,—pe de alta el pare a se sprijini pe ceva mai temeinic şi mai hotărîtor. Este în toate aceste o vagă şi întinsă complicitate, care trebue lămurită odată pentru totdeauna în aşa fel, ca nimeni să nu scape de răspunderea pe care o poartă. Astfel lucrurile aceste apar evident ca efectul unor cauze nevăzute. Şi cum aceste cauze par inaccesibile, pentru că acei cari ar avea datoria să le strrpească au braţul inert,—efectul rămîne întreg, în picioare. E drept ? E logic ? Răul ne cotropeşte. Pînă una alta, se cuvine să stîrpim focarele sale de infecţie, din care Solidaritatea nu e cel de pe urmă. E de datoria ministrului instrucţiunei, a rectorului Universitaţei şi a întregului corp profesoral, de a desfiinţa această asociaţie monstruoasă, care nu numai ameninţă liniştea publică, dar se înfăţişează cu tendinţa de a lasa urme cu mult mai adinei de cît s’ar crede. Căci, ce se va alege din sufletele aceste care mîini cată să intre în viaţa publică cea adevărată ? Ce vor putea să îndeplinească bun şi folositor, oamenii aceştia cari au fost toleraţi în toate relele ? Din ce învăţături adunate în mintea lor vor alcătui lucrarea lor socială viitoare ? Viaţa de acum, îi învaţă să fie nedemni, pentru că-i obligă să cerşească sub toate formele obolul public menit să le procure mulţumirile uşoare. Viaţa aceasta îi deprinde să fie răi, îi face să capete porniri antisociale, pentru că nimeni nu-i împiedică de a nu fi agresivi de cîteori impulzivitatea vrîstei îi împinge la acte de violenţă. Viaţa aceasta îi face să fie laşi, anarhie pentru că nu-i învaţă să se apere cu demnitate şi cu sentimentul răspunderei, ci-i deprinde să atace în mase compacte, In forţe anonime. Viaţa aceasta le stînge tot avîntul, toate pornirile cele frumoase ale tinereţei dintăi. Nu. Aceasta nu trebue să fie. E de datoria tuturor să mîntuiască sufletele acestor rătăciţi, şi să izbăvească societatea română de actele lor anarhice. Dacă alţii nu înţeleg datoria aceasta, o înţelegem noi,—şi vom îndeplini-o. E. Herovanu AB 0 On an biuxu ———------------«-ZIAR CONSERVATOR DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: Str. Primăriei No 30 Sub direcţiunea unui. Corrţitet « AN OÎÎTOR1 In riad In pag. 11^ 50 Banift » v IV, 40 «■ . Anul XVI—No.593. 1AS», Mercuri 26 Noembre 1908 NICOLAE FLEVA Un nume care întrupează în el energia, vigoarea şi o dragoste profundă pentru neam. Opoziţia unită l-a avut pe Fleva ca pe cel mai însemnat campion al ei. De numele lui Nicolae Fleva, tribunul poporului, se leagă cele mai viguroase amintiri ale unor fapte, desprecare istoricul va vorbi în pagini speciale. In ultimii ani, crezînd că fisiunea sa este terminată, Fleva intrase în diplomaţie ca ministru plenipotenţiar al ţarei în Italia, pe care tribunul o consideră ca a doua a sa patrie. N. Fleva era unul din diplomaţii cei mai bine văzuţi şi, graţie lui, relaţiunile noastre cu Italia, totdeauna bane, au devenit extrem de cordiale.• Dar în inima marelui luptător clocotea dorul de patrie. Acest dor sbucnise cu mare tărie din ziua în care se formase acel mare partid, care sub înţeleaptă conducere a lui Taker Ionescu, a produs acea mare evoluţiune în spirite şi dorul nestrămutat de-a vedea tot mai bine întrupată ideea conservator-democrată Fleva a demisionat telegrafic din în înalta sa demnitate) a renunţat la viaţa patriarchală şi minat de dorul patriei, fermecat de nobila patimă politică, încîntăt că va lupta şi birni alături de Take Ionescu—vine să ilustreze cu o figură nouă partidul conservator-democrat, vine, el tribunul poporului, să puie calda sa inimă şi vigurosul său braţ, ca să lupte pentru adevăr şi pentru democraţie. Şeful nostru şi partidul nostru capătă prin această ilustră aderare, o nouă şi mare resplată pentru munca ce depun în realizarea idealului comun. In guvernul şi în partidul de la putere sunt mari sfîşieri de la mici nimicuri ; toate chestiunile de ordin secundar au ajuns la preţ mare, dau loc la certuri enorme. Partidul liberal a ajuns la sfîrşitul procesului de descompunere, cînd dispune acum de vreme, ca să facă mare caz de o candidatură în comisia de indigenat. Partidul carpist, la rîndul seu, trebue să-şi dee seamă, că n’are nici o chemare, că n’are nici un ecou în ţară, cînd faţă de succesele mereu crescinde ale partidului nostru, carpismul este nevoit să însceneze o ligă pentru propagarea ideilor sale. Noi mergem înainte. Lăsăm pe liberali să se descompne prin ei însăşi; lăsăm pe Carpişti să vadă mai bine că ţara nu-i cunoaşte. In două zile consecutive, pe cînd liberalii se ceartă şi se sfîşie noi am înregistrat două moi succese: aderările de la Botoşani şi inimoasa aderare a lui Fleva. Duşmanii şoptesc că ţara vrea un guvern Take Ionescu, miine ei o vor spune în gura mare. --------------------------------------- CHESTIA PANU Nu stă în intenţiunea noastră să provocăm, cu de-a sila demiterea legală a domnului Panu din mandatul seu de deputat. Partidul conservator-democrat din Iaşi nu umblă după o alegere parlamentară în localitate. Când va fi , va lupta singur, cu peptul deschis şi va lupta cu succes. Dacă n’ar fi aşa, guvernul n’ar ezita să declare vacanţa şi n’ar recurge, pentru împedicarea ei, la trucuri ruşinoase. D. G. Panu este astăzi şi deputat şi funcţionar public. Noi regretăm sincer cauza dureroasă care a provocat intrarea d-lui Panu în rîndurile funcţionarilor. Dat fiindcă lucrurile s’au întîmplat, nu înţelegem de ce se calcă legile în aşa chip flagrant, că se recurge chiar şi la denaturarea adevărului, spre a obţinea o vacanţă parlamentară mai puţin. Guvernul are oroarea alegerilor parţiale. Ori şi în ce parte a ţărei ele s’ar produce, guvernul cată să le ocolească, chiar şi vacanţele produse prin decese — se declară cu greutate. Guvernul dă acestor alegeri parţiale o importanţă îndoită ca alegerilor generale. Vasluiul şi Craiovaau amărît şi de atunci guvernul are oroare de asemenea alegeri. Fireşte, cu asemenea procedure, guvernul îşi iscăleşte certificatul de nepopularitate şi dovedeşte că el nu mai guvernează, că vrea numai să stea la putere. D. Panu declară că a primit postul la Bancă. D. Panu şi-a luat şi concediu pentru caz de boală; d. Panu n’a mai fost ales vice-preşedinte al Camerei—dar continuă să fe deputat, pentru ca să facă guvernului economia unei căderi la Iaşi. Dar cu mijlocul acesta se calcă legea în chip prea grosolan, pentru ca un guvern—şi încă liberal—să fi lasat să patroneze asemenea ilegalitate Nu se poate tolera sistemul aproape odios al deputaţilor, cari să încaseze şi leafă şi diurnă de deputat. * D. Panu nu trebue să meargă cu devotamentul seu de funcţionar pînă în a permite ca să se facă abuz de numele seu, să se denatureze adevărul și să se facă precedente ticăloase Este un punct de onoare pentru d. Panu, ca să se demisioneze sau din postul de cenzor sau din Cameră. CATEVA MOTE Dedicată lui Quintus: Romanilor s’a cuvenit Horaţius Quintus Fleccus. Dar noi, Românii, ce-am greşit şi ce urgie ne-a izbit -avem pe Quintus Fleacus ? * In tuastul ce l’a ţinut la banchetul din Botoşani, d. D. Alexandrescu a spus, vorbind de ante-proectul d-lui Stelian, că asemenea operă n’ar fi putut s’o săvârşească nici măcar d. Grecianu. D. Grecianu, personal, în nici un caz. Dacă fostul ministru al justiţiei ar fi presintat un asemenea proect, alţii ar fi fost vinovaţii. Căci d. Grecianu, ca om amabil, semna numai de complesenţă. * Ziarele carpiste anunţă că, deşi «Liga pentru programarea ideilor, etc.“ şi-a cumpărat un local propriu, „conferinţele“ vor avea loc tot la „Dacia“. Asta însamnă că, deşi localul ie propriu, textul rămîne tot impropriu. Chestii politice Economia legei electorale ungurești Dădusem într’un număr anterior studiul scriitorului ungur Balogh asupra cercurilor electorale după actuala lege electorală. Se vedea acolo că din punctul de vedere al politicei maghiare nu prea stăteau bine ungurii au cercurile, căci foarte multe cercuri sunt poliglote sau curat naţionaliste, aşa că Ungurii n’ar fi putut conta de cît îa vre-o 222 cercuri din 413. In adevăr în Ungaria sunt 332 cercuri comitatense (ţinutate) şi 81 cercuri orăsneşti. După actuala lege un cerc electoral cuprinde cam 40000 suflete. Da fapt 15 cercuri comitatense au mai puţină populaţie şi vor trebui reduse, iar din cele cu mai multă populaţie s’ar putea crea încă 21 cercuri nouă, aşa că sporul cercurilor ţinutate după noua lege vor fi de 338. Din această operaţie de egalizare electorală Ungurii ar cîştiga 2 locuri şi naţionalităţile 4. Iar în parte , după rase, nemţii ar pierde un cerc, Slovacii ar pierde 4 cercuri, Rutenii ar cîştiga două cercuri, Croaţii ar cîştiga un cerc, iar Romînii ar cîştiga şase cercuri! Vaca în cercurile comitatbuse noua lege nu va putea lovi în naţionalităţi, în cercurile orăşeneşti din contru, ungurimea vă fi mai înlesnită. In loc de 81 mandate orăşeneşti se vor crea 129 mandate. 12 mari oraşe vor alege deputaţii lor, fiind pînă acum încorporate în cercurile comitatense (ex: Turda, Aiudul, Dejul, Bistriţa, Sighet, Solnac, Muncaciu, e•tc.). Alte 7 orașe vor alege cîte un de putatmai mult (ex : Aradul, Timişoara, Oradia mare, Seghedinul Caşovia etc.). Singură Budapesta va putea alege în loc de 9 deputaţi, 27 deputaţi, deci de 3 ori mai mulţi. Prin cercurile orăşeneşti schimbate, Ungurimea câştigă 35 mandate ; în loc de 81 cercuri vor fi peste tot 110, căci dispar 8 din cele actuale şi se creiază 37 sau pesta tot 29 de cercuri nouă. In cercurile comitatense ar avea Ungurii 161 cercuri, naţionalităţile 177 ; total 338. In cercurile orăşeneşti Ungurii ar avea 93 cercuri, naţionalităţile numai 11; total 110. Insumînd toate cifrele, Balogh socoate ca din cele 458 mandate, maghiarii ar dispune de 254 mandate, iar naţionalităţile de 194 mandate, şi deci ungurii ar avea 60 de mandate în plus, fără a ţinea timp că sunt 32 cercuri polulote, unde au pot fi siguri Ungurii de majorizare. Din economia nouei legi electorale maghiare, după Balogh, asigură regulilor în cel mai rău caz o majoritate de 28 de glasuri în cel mai bun caz o majoritate de 60 de glasuri. OAMENI ŞI LUCRURI DEZMINŢIRILE In una din zilele acestea am asistat în localul redacţiunii la o scurtă, dar penibilă scenă.Un tînăr a intrat şi s’a apropiat de secretarul de redacţie care era ocupat cu oare cari manuscrise. , —„Să-mi faceţi o rectificare“. Şi-i înfipise un morman de acte, de hîrtii, pregătindu-se să scoată din buzunări o altă serie. Noroc că confratele îl întrerupse cu un semn şi-i zise flegmatic: — „Nu se poate. Sunteţi destituit prin decret regal şi prin urmare informaţia noastră era riguros exactă“. —„Ba de loc. Dv. aţi publicat-o înnainte de a se fi făcut decretul. Pe atunci eu nu eram distituit, poftim să vă arăt, să vă dovedesc“.. Urmă o nouă serie de hîrtii pe care nimeni nu voia să le cetească, pînă cînd omul înţelese că încercarea nu i-a reuşit şi plecă, aruncînd ziaristului o dureroasă şi fulgerătoare privire, ca şi cum el şi nu faptele sale proprii l’ar fi adus în nenorocire. In acel moment—am înţeles—nu era pe lume duşmănie mai neîmpăcată de cum o simţia tînărul acela pentru colegul meu de ziar,—măcar că acesta nu era întru nimic vinovat. Atari momente se întîmplă des în viaţa ziarelor şi a publicisticei. Gazetarul e cel mai ideal şi mai drăguţ om din lume cîtă vreme poate tipări despre X, Y, Z : excelentul nostru amic, talentatul nostru artist, energicul nostru preşedinte, eruditul profesor, neobositul şef al—şi aşa mai departe. De îndată însă ce împrejurările nu-i mai îngăduie lauda,—ziaristul, devine vrednic de ură, de dispreț. Darmi-te cînd fatalitatea îl pune să înregistreze o știre neplăcută, ori direct dăunătoare, o acuzare ori o simplă constatare defavorabilă. Cui oare nu i-ar plăcea să fie amabil, să-și facă numai prieteni, să fabrice numai celebrităţi, să făurească glorii şi popularitate? Dar situaţia publicistului impune adeseori să sacrifice o simpatie pe altarul adevărului istoric. Lumea ziaristului e largă: publicul cel mare face să-i parvină atîtea plîngeri şi amărăciuni, atîtea adevăruri cari—spuse în scris— trebuie neaparat să doară pe cineva să supere şi să păgubească pe cutare ori pe cutare. Iar aceşti „cutare“—fie persoane izolate, fie organizaţie ori societăţi, —aleargă la un singur mijloc: „dezminţirea“ vrînd s’o impună ziaristului. „Am fost calomniaţi,—cerem rectificarea“ ! Şi întocmai ca acel funcţionar de dăunăzi,—fiecare tergiversează în gîndul său şi vorbeşte cu reticenţe : „E posibil să fi fost bine informat,—dar prea devreme, ori prea tîrziu, cutare fapt e just, dar acum e alt feliu“... Şi, în definitiv, cu oarecare bună voinţă, dovada dreptăţii iese la iveală, adevărul iese la lumina zilei, iar ameninţările fac proba cea mai vie că lucrul e aşa,în fond dacă nu în formă. Violenţele, brutalităţile chiar, nu pot ajuta întru nimic : istoria trece asupra lor cu uşurinţa care e la însăşi originea lor. Ziaristul conştient nu s’a intimidat niciodată de larmă, —dar se închină faptelor; el are încredere în bunul simţ şi în simţul dreptăţii. Dacă ar face altfel ar fi un laş. ----- ■ ................................ ______ Rodion. MORALA IMORALA Un cap de stat şi o femee uşoara.— Onoarea postumă. Prinţul salvat — Serenissimus. —O satiră de actualitate—Cele două morale. Fostul preşedinte de republică al Franţei, Felix Faure, e la ordinea zilei. Ca să fim mai clari, numele fostului preşedinte a fost mult pronunţat în aceste din urmă zile, în legătură cu afacerea asasinatului Steinheil din Paris. Intre hîrtiile doamnei Steinheil se găseau altă dată — acum poliţia nu le-a putut descoperi—un mare număr de scrisori mai mult sau mai puţin intime, adresate, de fostul preşedinte, femeei cu moravuri mai mult ori mai puţin uşoare. Poliţia ar fi vrut grozav să pună mâna acum pe acele scrisori, pentru că, înainte de toate trebuia salvată... morala . Oricât de puţin simpatie ar fi numele lui Felix Faure actualului regim, la putere în Franţa, tot există o solidaritate socială in virtutea căruia un om care a fost cîndva aşa de sus pus, care a întrupat, oficialmente, demnitatea de Cap al Statului nu trebuie expus oprobriului public şi onoarea lui postumă trebuie salvată. Aşa cere—morala S’a văzut nu de mult, în Germania cu ocazia procesului Eulenburg cîtă silinţă îşi dă Statul să salveze de perie morală un nume celebru. Procesul scandalos al cărui erou fu prinţul de Eulenburg a scos la lumina zilei atîtea fapte de necrezut, Incit condamnarea devenise absolut sigură. Şi atunci, mulţumită acelei misterioase boale şi acelei subite primejdii în care se afla —dar azi nu se mai află—Prinţul, procesul fu întrerupt, afacerea rămase baltă, iar Eulenburg rămase membru al Vulturului Negru. Morala fu scăpată şi Germania oficială s’a liniştit. Şi cite, cite asemenea cazuri încă! Există totdeauna şi pretutindeni două morale, una oficială şi una particulară. Cealaltă este predicată mulţimea ; ea determină codul, legile, pedepsele, judecăţile ; după criteriile ei se măsoară şi se răsplăteşte virtutea, se răzbună vinovăţia, se reprimandează abaterile, se condamnă viciul. Cealaltă, este individuală, variază după fiecare aparte şi e totdeauna sau adeseori în contrazicere cu morala socială sau oficială. * Pe această temă mult interesantă a ţesut scriitorul german comedia sa „Moral“ jucată zilele acesta la Berlin. Şi aci găsim un prinţ. Dar să vedeţi cum devine cazul, că e foarte nostim în adevăr. In actul 1 al piesei vedem primele ciocniri între cele două morale, adică între reprezentanţii unei şi alteia. Rentierul Fritz Berman are cîţiva musafiri la masă. El e candidat de deputat „din partea liberalilor şi conservatorilor uniţi“ şi e preşedintele societăţii de moralizare ; acolo găsim şi pe profesorul Otto Wasner, alt membru al acestei societăţi. „Opoziţia“ o reprezintă o venerabilă doamnă, Frau Lund, de 68 de ani, care cutează a rosti frazele cele mai aspre şi mai drepte asupra pretinselor lupte de moralizare. Ea vorbeşte de urîţimea întrunirilor bărbăteşti unde se vorbesc tot feliul de lucruri scîrboase; vorbeşte de goliciuni sufleteşti, faţă de cele corporale mai puţin imorale. — Inshipueşti-ţi doamnă, îi zice deodată Beerman, moralizatorul, că el avea un fiu şi el ar încăpea deodată îa mîaile unei creaturi perverse. Doamna însă nu se încurcă și respunde : — Mai cred c’ar fi de dînsul dac’ar fi membru activ la societatea de moralizare. . .Un tînăr poate cîte odată să simtă milă pentru o creatură rea ; dar mila e un sentiment care înalță moralitatea, e o impresiune umană, curată,—nu o frază fără simţire. In timpul convorbirii avocatul d-tor Hauser anunţă adunării că poliţia a arestat pe doamna X, atăpîca unei case foarte libere, casă de întâlniri suspecte. Preşedintele Beerman dă, deodată, semne de mare iritaţie şi se scoală furios : — „Sunt eu sau nu sunt preşedintele tocietăţii de moralizare ?". * Actul II se petrece în biuroul poliţiei. Adesorul Străbel a arestat pe doamna în