Opinia, ianuarie 1909 (Anul 6, nr. 620-642)

1909-01-24 / nr. 637

UNIREA Intre faptele însemnate cari s’au perindat în cursul vijelos al istoriei neamului Romînesc, nici unul nu poate fi asămnluit cu unirea Principatelor, de oarece de la a lor contopire într’un singur stat datează întărirea organizatului politic romînesc. Acest mare act este compus din două faze: una poporană,eşită din adînciutile Conştiinţei sau mai bine zis a instinctului maselor, alta datorită unei puternice individualităţi pe care un joc al întîmplărei, a urcat’o în fruntea mersului treburilor. La 1859 s’a realizat prima fază, acea îndrumătoare a ideii Unirei, iar la 1862 Cuza-Vodă după o muncă şi o încordare din cele mai energice, a isbutit să toarne începuturile puse de Naţiunea Romînă la 1859, într’o formă desăvîrşită, realizînd Unirea efectivă a ţărilor surori, prin unificarea Ministerelor, a Oamerilor şi a Capitalei. Astăzi deci, serbăm încolţirea şi înfăptuirea începătoare a ideei Unirei, fără a uita însă, că adevăratul plăsmuitor al închegărei Statului Român, este marele Domnitor român Alexandru loan I. Mult a riscat poporul romînesc, cînd a păşit la alegerea dublă a Domnitorului unic. Căci, puterile duşmane Unirei stăteau gata la pîndă, pentru a încălca ţara cu armele şi a sdrobi în faşă visul cel iubit al poporului român. Dar este o veche vorbă bătrînă a născătorilor noştri latini au daces fortuna javat. Şi aşa s’a împlinit şi atunci rostul acestei zicătorî, căci împrejurările politice Europene, au împedicat atît pe Turcia cât şi pe Austria de a-şi face jocul şi de a stăvili realizarea năzuinţelor romîneşti. Intr’adevăr, nici o dată un popor nu poate face un pas mai însemnător în viaţa lui pe calea propăşirei, fără a pune în cumpînă soarta lui momentană. Aceasta s’ar putea verifica la toate popoarele lumei—şi numai acele lipsite de vlagă şi a căror stea s’a întunecat pe fermament, stau’cu mînile încrucişate lăsînd să le treacă norocul pe dinainte fără a îndrăzni să întindă mina că să-l prindă de aripă. Şi par’că numai atunci a îndrăznit poporul romînesc ? Şi par’că numai atunci a fost încununată cu izbîndă îndrăzneala lui?! Gaza Vodă a dat exemplul în toată scurta—dar atît de plină a lui domnie, că numai prin îndrăzneală poţi obţinea trainici şi mari rezultate. A îndrăznit în afară, cînd a secularizat monăstirile greceşti în contra opoziţiei puternice a colosului Rusesc, cînd apoi mergînd la Constantinopol s’a ţinut drept şi falnic în faţa Sultanului, înaintea căruia, Domnitorii, predecesorii săi, se tăiau pe brînci şi îi sărutau papucul sau numai colţul macatului, pe care stătea tolonit marele padişah , când a sfâşiat convenţia din Paris pe d’antregul, prin lovitura de stat,dobîndind tot prin energica sa ţinută autonomia internă deplină a Romîniei de Epitropia puterilor Europene, cari se substituiseră Epitropiei Ruso-Turcă de mai înainte, cînd a scos Biserica Romînească din lanţurile Patriarhiei din Constantinopol, puind la dosar anatemele şi afuriseniile pe care le fulgera contra României. A îndrăznit înăuntru,—nu e vorbă, cu pericolul chiar al tronului seu -cînd a emancipat şi împroprietărit massa întreagă a ţăranilor Romîni, prefăcînd-o din floţi în cetăţeni îndrituiţi. Şi nu i-a păsat lui Cuza-Vodă de perderea tronului, căci el realizase un mare pas în mersul poporului romînesc pe al cărui val puternic el se ştia că este numai ca o undă trecătoare. Iată ce ne aminteşte ziua cea strălucită pe care o serbăm azi şi care a pus începutul tutulor acestor fapte mari, prin încredinţarea destinelor ţărei unui om vrednic şi iubitor de neam şi prin care s’a pus o temelie trainică, pe care alt suflet mare şi generos a putut clădi înainte neatîrnarea şi Regalitatea Romînească. Toate aceste idei şi sentimente despre scurta dar rodnica domnie a marelui şi neuitatului Voevod, le esprimă şi marea poetă Riria în următoarele versu din poezia sa „Altă credinţă“. Uitat-am lesne pe-Acel care In şepte ani schimbă toţi sorţii Şi-a luminat pe-un biet popor Cu-a desrobirei mândre forţii.... Ca osândit a ispăşit Pe-un ţărm străin, durerea morţii! Lăsat’am oasele-i uitate Să le umbrească nepăsarea. Slugarnici mici şi far’ de rost Ne-am dus aiurea închinarea, Fiind prea siguri că cel mort N’o să mai sprijine ’ngâmfarea. Ne-am oţărât, c’Acel ce stă Pe-aşezămîntul din trecut, In Ţaţa sfintei încercări De a pune’n bronz pe-un Dispărut, Rămas-a rece, împietrit Şi tainic a rămas şi mut. A vrut prin asta să ne-arăte A noastră cruntă mişelie ; Cum ardem toată ceara ţării Pentru o singură făclie Uitînd toţi morţii ce-au zidit Atărei sfântă temelie! Al. D. XENOPOL 23 Ianuarie 1901). Atragem atenţiunea cetitorilor, asupra articolului directorului nostru, d. V. Pella, întitulat: Convorbire cu Elena Doamna. Ideea acestei extrem de interesante convorbiri, aparţine d-lui C. Miile, directorul ziarului «Adevărul», care a rugat pe d. V. Pella, să meargă la Piatra, pentru a obţine înalta favoare de a vorbi, pentru „Adevărul“ cu Ilustra Doamna. Păcîndu-i loc în coloanele noastre, ne socotim datoria mulţumi directorului „Adevărului“, care împarte cu noi, satisfacţia de a oferi în acelaşi timp publicului cetitor o pagină aşa de duioasă şi de interesantă din istoria noastră contimporană. OAMENI ŞI LUCRURI Femeile şi „Unirea“ Prin anul 1862 ziarul „Românul“ a publicat o corespondenţă franceză—pe atunci ziarele noastre în genere, erau încă redactate, în două limbi : romînă şi franceză. Titlul acelei corespondenţe era „Intrigues de la Russie enRoumanie“ şi se dădeau prin ea la iveală toate influenţele oculte cari lucrau în potriva Unirii, sau mai drept pentru desfacerea ei. Ziarul adaogă următoarele : „Pentru femei lucrul se explică,—din cauză că decăzuse strălucirea oraşului“. De fapt lucrul e adevărat, Iaşul începuse a scădea—dacă nu chiar a cădea —din momentul cînd s’a proclamat Unirea. Tendinţa de centralizare a capitalurilor şi a puterilor de muncă, a oamenilor ca şi a izvoarelor de producţiune, a tot—într’un cuvînt—ce poate alcătui splendoarea unui oraş—era din zi, în zi mai pronunţată. Un instinct de conservare trebuia să dicteze fiecăruia reflecţia că viitorul Iaşului e ameninţat şi oamenii politici ai foastei Capitale erau în căutarea mijloacelor şi măsurilor de ocrotire, pe care guvernele şi corpurile legiuitoare aveau să le sancţioneze. Femeile însă, mai impulsive sau mai... nervoase, pare că simţiau mai intens acel început de decădere şi erau adversare instinctive nu ale Unirii, dar ale consecinţelor, căci—de fapt—la actul Unirii contribuise şi vrednice reprezentante ale sexului frumos.... In lupta anti-unionistă a venit apoi un moment culminant: revoluţia din Aprilie 1866 în jurul palatului lui Rosnovanu şi a obscurei lui personalităţi. Cronica timpului povesteşte cum, după crîncene încăierări şi sîngeroase ciocniri, armata a pătruns în Palat arestînd pe capii conjuraţi, cum şi femeile pe care le adusese cu dînşii. Nu ni se dau nume, dar unele din ele se cunosc şi se pot constata chiar curioase contraziceri istorice în rolul unora din femeile timpului. Dar nu în zile festive şi înălţătoare se scrie istoria, iar în momente de sublime amintiri avem uneori datoria de a uita cite ceva.... Rodion anunţuri 5 bani Exemplarul 5 bani Exemplarul abonamente' Un rând în pag. III, 50 Bani n 5) ›› ‹‹ III, 40 ,, Un an 6 luni ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT v" ■ ---------------- Redacţia şi Administraţia: IAŞI, Str. Primăriei 30 » › › Sub direcţiunea unui Comitet 9 Anul VI—No. 637 - Sîmbătă 24 IanuariE5ti«m 1, Convorbire cu Elena Doamna de Vespasian I. Pella. Spre Piatra Neamţ Un şuerat lung şi greoiu îmi vesteşte sosirea în Piatra-Neamţu. Descind din tren ... In ţaţa mea se întind învelite de zăpadă, şirurile de munţi străbătute de Bistriţa, căreia gerul iernei i-a amuţit sgomotosul glas, iar de-o parte şi de alta, se înlănţuesc, ca prinse de o vrajnică şi solidară dragoste, una cîte una, casele ce formează frumosul orăşel Piatra. — La d. Bacalu!—spun birjarului, ce îşi făcea loc printre celelalte trăsurele cu cîte un cal, cari se înghesuiau să prindă, oare mai de care puţinii călători sosiţi cu trenul.... Şi de abia urcam, trăsurica sboară cu mine pe pavagiul îngheţat al străzei ce leagă gara cu oraşul, în mijlocul privirilor locuitorilor din dreapta şi din stînga stradelor, ce urmăresc cu acea curiozitate provincială defileul trăsurilor de la gară . Văd pentru prima oară Piatra. Şi nu ştiu de ce mă simt cuprins de o adîncă emoţie; de ce orăşelul acesta, îmi pare că n’ar face parte din ţara noastră; şi de ce, mai ales, privirile celor pe lîngă cari trec în goana trăsurii, îmi fac impresia că ghicesc scopul vizitei mele ! Iată-mă ajuns în strada Ştefan cel Mare. De o parte şi de alta se înşiră case mici, gospodării frumoase, cu grădiniţe de brazi în faţă. In dreapta străzei se ridică şi se întinde liniştit îmbătrănitul munte Coziea, cu plantaţiile sale de brazi şi cu frumosul parc al oraşului Birjarul se opreşte să cotească spre stînga, pe o stradă îngustă și întorcîndu-se spre mine, îmi zice: — Aici în casa asta din colţ şeade Doamna Elena Caza. Tresar. Și fără să-mi dau seama, că era natural să-mi atragă atenția asupra acestei case, îi răspund răstit. — Dar d. Bacalu, unde şeade ? Mai e mult pînă la d-sa? — Nu, iacă aici... a doua casă, lîngă casa Domniţei... spre fund. Şi privesc casa Doamnei Elena Ciza, casa ce adăposteşte bătrîneţele sfinte ale primei şi ultimei Doamne a Romîniei! O casă mică, modestă, de culoare albă şi cu o înfăţişare veselă şi liniştită. La d. Bacalu D. Bacalu e un fruntaş cetăţean al Pietrei şi fost membru al maturului corp. Intr’una din casele sale scade azi cu chirie Elena Doamna. D-na Henrietta, soţia d-lui Bacalu, o distinsă şi inteligentă femee, se bucură de înalta favoare a intimităţei Doamnei Elena, şi ore întregi stau împreună şi deapănă trecutul ţărei, ale cărei triste, dar scumpe suveniruri de aproape 50 ani 10 trăeşte sufletul generos şi mare al soţiei lui Cuza-Vodă. Prin d-na şi d. Bacalu, voesc să-mi fac intrarea la Doamna Elena. Ştiu că viaţa absolut retrasă, pe care o duce foasta Doamnă a Romîniei o face a fi inaccesibilă oricărei vizite Dar sărbătorirea celor 50 deani ai Unirei, e prea strîns legată de viaţa acestei nobile femei, pentru ca ţara să nu cunoască ceva macar din impresiunile Ei asupra marelui act, care a unit de veci cele două ţări, evenimentele desfăşurate sub ochii Sei, în casa Ei, adesea, şi cari au sguduit şi îndurerat pe urmă, atît de adînc viaţa Ei de martiră... O convorbire cu Elena Doamna, asupra tutulor celor petrecute în marele lupte şi frămîntări de atunci, asupra celor simţite şi văzute de Ea,— iată la ce m’am gîndit cînd am luat în dimineaţa zilei de Marţî, 20 Ianuarie, trenul spre Piatra şi iată de ce, voesc ca ori-ce^preţ să o obţin... şi trebue să mulţumesc cu recunoştinţă d-nei Bacalu, care cu toate dificultăţile ce-mi închipui că le-a întîmpinat, mi-a putut obţine preţioasa convorvorbire, pentru ora 3 luni, după ameazi. In aşteptarea convorbirei.—Viaţa Doamnei Elena Cuza. Şi în aşteptarea orei de primire, pe informaţiuni preţioase am căpătat, asupra chipului sublim, cum îşi duce viaţa de ani de zile, foasta Doamnă a Romîniei. E pentru a doua oară venită în Piatra. Şi a ales acest orăşel, retras la poalele munţilor, ca cel mai dătător de linişte, pentru sufletul ei, atît de sbuciumat. Şi-a făcut o modestă casă, tot pe strada Ştefan cel Mare şi a locuit-o timp de patru ani. Dar într’o zi, des-de-dimineaţă chemă pe d-na Bacalu şi îi spuse: Henriette, fiica mea, eu plec din ţară, plec şi nu ştiu dacă mă voiu mai reîntoarce.. Nu vroia să ştie nimeni de plecarea mea. Te rog fii bună să mă însoţeşti numai pînă la Bacău. Şi Elena Doamna era teribil de turburată. Motivul plecărei nu era greu de pătruns Dimitrie Sturdza răscolise iarăşi cenuşea marelui Cuza şi într’un discurs rostit în parlament îi ponegrise memoria. Elena Doamna a fost sîngeros rănită în sufletul Ei de această profanare şi amărâtă, desgustată. Ea părăsea strada a cărei unire şi înălţare contribuise şi Dînsa, prin sfaturile, prin îndemnurile, şi prin încurajările date scumpului Ei soţ. A dăruit casa fratelui său Mitică Rosetti şi s’a dus la Geneva, dar după trecere de trei ani, o apucă dorul de ţară şi într’o bună zi. Ea plecă din Geneva, pentru a se reîntoarce iarăşi în Piatra. Şi de atunci locueşte cu chirie în casa d-lui Bacalu. Iarna nu iesă de loc din casă. Vara şcade mai tot timpul în grădiniţă şi îşi petrece vremea lucrînd şi citind. E de 84 ani şi încă nu întrebuinţează ochelari. Dimineaţa se scoală la 7, după dejun se repauzează puţin, iar seara la ora 10 se culcă, după ce-şi face obicinuita lectură. Adesea ori lectura i-o face o femee, Germaine, o elveţiană adusă din Geneva acum 3 ani şi pe care a învăţat-o să citească romîneşte. Zarele ei sunt „Figaro“ şi „Adevărul“, pe care le citeşte în fiecare zi şi la cari e abonată. Averea ei consistă într’o rentă viageră de 120,000 mii lei anual, pe care o primeşte în două rate simetriale şi din această sumă abia dacă cheltueşte 20,000 mii lei pentru Dînsa, restul de 100,000 mii lei îi întrebuinţează în scopuri de bine-facere, nu ajutoare pentru săraci şi orfani. Îmbrăcămintea ei e foarte simplă, nu vrea să ştie ce sunt mătăsurite şi într’o zi cînd i-’a recomandat să’şi facă o aseminea rochie a zis: „Mi-aşi frustra săracii mei“. Or cine recurge la Ea este ajutat. Şi cîţi nenorociţi nu bat la uşile Ei! Pe fia ce au dă spitalului de copii Caritatea 25.000 mii lei. Zaci de bătrîni şi bătrîne nevoiaşe sau infirme îşi au pensiea lor anuală de la această generoasă femee. Acum, în cursul acestui an, a dat 10.000 mii lei pentru construirea unei băi şcolare în Piatra, a dat alţi 10000 lei pentru procurarea de instrumente la spitalul din oraş, în memoria lui Cuza- Vodă, cerînd a se pune o placă de marmură în sala instrumentelor cu o asemenea inscripţie. Cu cheltuiala Sa a reparat acum în urmă biserica din Ruginoasa şi a asistat la desgroparea osemintelor lui Cuza, ducînd pînă acolo devotamentul pentru scumpul meu soţ, că în persoană a spălat osemintele şi le-a pus in cavoul bisericei. —„Acum pot să mor împăcată“! a zis Elena Doamna, căci mi-am făcut ultima datorie pe pămînt pentru iubitul Meu soţ“. Evenimentele sîngeroase, din primăvara anului 1907 au turburat-o adânc, şi urmărea zi cu zi din Adevărul cele ce se petreceau în ţară şi plângea cu lacrimi de durere. „Vai săraca ţărişoara Mea, zicea Ea, ce nenorocire a căzut pe capul ei de se omor între dînşii fraţi, de acelaşi sînge şi neam,—şi s’a îmbolnăvit. Iscălitura Domniţei Elena în 1909 A trebuit în urmă să i se spue că s’a oprit trimiterea jurnalelor în ţară şi a nu i se mai da să citească „Adevărul“, pentru a i se putea da liniştea pe care revoluţia agrară i-o răpise şi îi sguduise întreaga fiinţă. Dar două ore de aşteptare trecuse ca o clipă şi nu mai mă săturăm ascultînd asemenea povestiri atît de preţioase despre această sfîntă femee, iată ora 311-10 şi d-na Bacalu îmi anunţă că Măria-Sa mă aşteptă, că a primit cu mare mulţumire să-mi acorde convorbirea solicitată şi că se simte fericită că poate să-şi exprime recunoştinţa sa pentru Romîni şi în special pentru ieşeni cari nutresc sentimente atît de frumoase memoriei lui Cuza. La ELENA DOAMNA Pornesc spre locuinţa Doamnei Elena, împreună cu d. Bacalu. Germaine ne iesă înainte şi ne primeşte. Măria Sa, vă aşteaptă, ne spune dînsa. Şi intrăm. fie un fotoliu larg stă foasta Doamnă a României. Ne plecăm să-i sărutăm mina. Elena Doamnă vrea să se ridice, dar noi o rugăm să nu se obosească şi să şeadă jos. O privesc.... Vai ce frumoasă figură, ce înfăţişare distinsă, ce trăsături caracteristice de nobleţă şi mîndrie, de bunătatea şi blîndeţă. — Sunt fericită îmi spune Ea, cînd aud că ţara sărbătoreşte Unirea şi pe Cuza Vodă. Slăvindu-se de cei de azi actele mari şi frumoase ale celor de ieri, şi faptele lor vor fi slăvite de cei de mîne. Alegerea lui Cuza... ce timpuri, ce timpuri... deşi au trecut 50 de ani de atunci, dar pare că îi văd înşirîndu-se înaintea mea, cu toate durerile şi bucuriile lor. Şi Doamna Elena clătinînd din cap scoase un oftat adine şi ochii Ei se luminară, şi se deschiseră mari, pare că ar fi voit să cuprindă cu ei, de o dată o întreagă epocă. Eram tînără. Nu ne mai gîndiam nici Eu, nici Cuza la o asemenea întîmplare, care a avut un rol, atît de hotărîtor asupra vieţei Noastre. Moldova era frămîntată de alegerea Domnitorului, şi lupta se dădea mai mult, între Mihail şi Grigore Sturdza . Intre tată şi fiu, ambii aduseseră în Iaşi, lăzi încărcate cu galbeni ca să cumpere domnia. Era la începutul lui ianuarie 1859, acum 50 ani. Soţul meu era Colonel făcut de către Vogoride, şi făcea şi el parte din membrii adunărei naţionale a Moldovei. Era pe timpul căimăcăniei, de trei. Noi locuiam în casa părintească, a Soleştilor Rossetti din Iaşi. In oraş, începuseră să sosească membrii adunărei naţionale. Cuza era din partidul Naţional, dar între membrii acestui partid vre-o 30 la număr, nu se putea face nici o înţelegere, comună asupra candidatului de ales la domnie. Unii voiau, pe Lascar Catargiu, alţii pe Negri, un foarte de ispravă bărbat, alţii pe Mavrogheni. Cuza văzînd desbinările dintre amicii săi, se desinteresa de alegeri. Cuza-Vodă frj&—