Opinia, ianuarie 1909 (Anul 6, nr. 620-642)

1909-01-28 / nr. 639

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.....................20 lei * 6 luni......................10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani f‚ u ‹‹ ‹› rv"» ^o ,, vis­.— De la sfetnic la Vodă In vremile mari se arată oamenii mici. In împrejurări normale omul mic se" strecoară cum poate" şi dacă norocul îl ajută se suie sus, sus in vîrful piramidei politice. Acesta e cazul cu d. Ionel Bră­­tianu. D-sa“ca prim ministru şi mi­nistru de interne şi ad-interim la ex­terne şi şef de partid şi urmaş a lui Ion Brătianu, şi capul dinastiei, a prezentat­­Camerelor un proect de lege pentru deschiderea unui credit de 300.000 lei, cu care să se ridice un monument al Unirei la Iaşi. Acest proect de lege l-a întovărăşit cu o expunere de motive, model de inepţie politică şi intortochere de doctrină. In mod vădit şi intenţionat, d. Ionel Brătianu ignorează persoana lui Vodă Cuza şi explică tendenţios ac­­tul Unirei. „Răsărită din simţimîntul naţiunei „întregi, Unirea a fost urmarea fi­rească a mişcărei noastre de rege­nerare... care se afirmă­ puternică în „revoluţia din 1848... Străbătută de „un gînd mîntuitor... această mişca­re şi-a început şirul biruinţelor cu „Unirea, continuînd cu principe­l străin, „Independenţa şi Regatul“. Această mentalitate bolnăvicioasă a stârnit indignarea generală în ţară, mai ales că a fost şi primul act mai general al lui Ionel Brătianu ca şef de guvern. Se înţelege şi se explică ura per­sonală a d-lui D. A. Sturdza contra persoanei lui Vodă Cuza, care-i fă­cuse un afront. Doamna Elena, vara d-lui D. A. Sturdza, afirmă că „soţul meu, într’un moment de mare indig­nare l’a luat pe„D. A. Sturdza de gu­lerul hainei şi l’a asvărlit pe scările palatului“. Era tot ce putea spune mai politic bătrîna şi venerata doamnă! Genunchiul lui Vodă a fost­­aplicat pe spinarea secretarului său şi re­sentimentul scenei acesteia l’a urmă­rit toată viaţa. „Cere-mi ce vrei maestre, zicea D. „A. Sturdza către sculptorul Boer­­„mel; monumentul lui Cuza pentru „ţara romînească e imposibil; şi atît „timp cît timp voiu fi eu ministru, „nu voiu permite ca d-ta să vorbeşti „cu Majestatea Sa. In curtea palatu­lui voiu sta eu de gardă, cînd vei „încerca să întri la Regele Carol. „Monumentul lui Cuza e un period­ „pentru dinastia şi pentru liniştea „ţării. D. A. Sturdza sfîrşeşte în triste zile îndurerate lunga şi migăloasa sa încordare în diriguirea trebilor ob­şteşti. S’ar fi crezut că cu scoaterea bătrînului septegenar din circulaţia politică, s’a stîns şi nesocotită ură a secretarului infim şi mic contra ma­relui Voevod popular. Am fi crezut că cei 43 de ani de purgator, au fost îndestui pentru a reabilita în ochii politicianilor figura marelui Voevod, şi că nu din pornire personală un Rege mare şi viteaz se pune de-a curmezişul dorinţei Ţării. Ne înşelasem cu toţii. Şi d. Ionel Brătianu vrea să nu desmintă pe d. D. A. Sturdza, căci şi după ministerul său, actualul prim ministru ignorează persoana lui Cuza Vodă în actul efectiv al Unirei: „a început şirul biruinţelor cu Unirea, continuînd cu principe străin, inde­pendenţa şi Regatul“. Pentru d. Ionel Brătianu cei 7 ani de domnie ai lui Cuza nu sunt nimic, ca şi, cum n’ar fi fost, cu toate că ei, de­şi puţini la număr, formează o verigă mare şi puternică din lanţul faptelor politice de la Unire pînă la principele străin. Despre necesitatea istorică a celor 7 ani, vorbeşte în de ajuns istoria şi rolul personalităţei lui Cuza Vodă a fost aşa de mare, aşa de covârşitor, că el a săvîrşit unirea reală de la 24 Ianuarie 1862, el a făcut pe 2 Mai cu toate legiuirile de supt Statut. Dar pentru d. Ionel Brătianu a­­cestea sunt nimicuri, fapte bune de pus supt trei puncte..., ca şi cum ro­lul unui prim-ministru la pragul se­col. al XX-lea este de a ignora isto­ria, de a ignora Voevozii ţării, pentru că n’a avut fericirea nici de a fi luat de guler, nici de a fi asvărlit pe scara palatului cu genunchiul. Nu cu ase­menea sentimente mici şi resenti­mente mari se guvernează o ţară, se dirigueşte un partid, se duc desti­nele unui popor într’un moment dat. In alte ţări asemenea oameni se dau de-oparte, văzîndu-se că se pun de-a curmezişul evenimentelor. Dar ce desminţire mai mare se poate da ideilor şi sentimentelor nesăbuite ale sfetnicului Coroanei de căt însăşi vorbele Coronei spuse în momente solemne. „Suntem datori a sărbători aniver­sarea celor 50 de ani ai Unirei cu „toată dragostea şi cinstea şi a ne „îndrepta gîndurile cu adînca recu­noştinţă cătră luptătorii Unirei, cât­­şi cătră Acela, care a fost sortit să fie „Alesul Ţărilor Surori“. In locul celor trei puncte din fraza sfetnicului, să punem fraza îndepli­­nitoare a lui Vodă „acela care a fost rostit să fie alesul ţărilor surori“ Ştiţi cu toţii povestea lui moş Ion Roată şi Vodă-Cuza. Eşise bietul Ion Roată înaintea lui Vodă la Aiud cu jalba în proţap. Cuza îl vede şi-l recunoaşte şi fă­­cîndu-i loc îl ia lingă sine. Spune, spune moş Ion toată du­rerea lui, îl ascultă Vodă şi-i dă un fîşic de galbeni să-şi ogoiască nevoia. Bietul moş Ion Roată tot nu era mulţumit, şi oftînd zise: „Dar cu scuipatul cum rămîne, mă­ria ta! „Du-te de spune la ai tăi că unde „te-a scuipat boerul, te-a sărutat Vodă“ şi luînd pe moş Ion Roată l’a sărutat Vodă-Cuza pe obrajii arşi de soare şi de crivăţ. In lucruri mici era mare Vodă-Cuza! Aşa şi cu bietul Vodă-Cuza acum! Iar cînd va veni Istoria şi va întreba: cum rămîne cu nesocotirea ce sfet­nicul face persoanei marelui Voevod, va răspunde cu mîndrie Regele: „a­­colo unde l’a nesocotit un Sturza şi un Brătianu, îl proslăveşte un IHo­­henzolern“ ! „căci prin jertfele şi în­delungatele lui lupte s’a înfăptuit „una din cele mai scumpe dorinţi „ale neamului romînesc“. Discursul Regelui Carol e un bi­­ciu de foc dat discursului primului său ministru. Ce mic s’a arătat Ionel Brătianu in momente aşa de mari! Cînd un neam întreg îşi proslă­veşte pe ăl său Vodă iubit, cînd în­suşi Regele îl pomeneşte, el, simplu sfetnic de o zi, de un an să-l neso­cotească! Ce drum deosebit de la sfetnic la Vodă! Oh, Ghibănescu E vinovată liga? A greşit Liga, cînd a invitat clubu­­rile politice la festivalul de la Teatru ? Provocatorii­­scandalului, strigă pe toate tonurile că aceasta e o greşală neertată. De ce? Să luăm ipoteza că Liga a avut cele mai curate intenţii, şi ca invitaţia sa n’avea nici un gînd ascuns. Era firesc să facă acest lucru. Pen­tru că în primul rînd toată activitatea ligei, nu e de­cît o activitate politică,­­de politică naţională, dar nu mai pu­ţin politică,—şi ca atare liga nu putea uita de a nu asocia la acţiunea sa, toate organizmele vii ale lumei noastre politice, care fie­care în felul său, lu­crează pentru tendinţele comune. Participarea cluburilor politice, în­semna un gest frumos şi civilizat, care publica un armistiţiu în luptă, pentru a pune în evidenţa acest adevăr că toate partidele noastre politice sunt par­tide naţionale. In fine, ideea de a face pe fie­care reprezentant al acestor cluburi de a-şi spune punctul său de vedere în chestia naţională, n’ar fi fost de­cît rezultatul unei inspiraţii fericite, întru­cît momen­tul acesta, era una din rarele ocazii în care fără patimă, se putea fixa nota cea adevărată în politica fie­că­rui partid. Dar atît invitaţia, cît şi forma în care s’a făcut, a dat rezultate rele. Delegaţii celor două cluburi, liberal şi Carpist, s’au ferit de a-şi spune cu­­vîntul care li se cerea. Un indiciu de nesinceritate, şi un semn al fricei pe care aceşti oameni îl au de a-şi spune gîndurile ascunse. Delegatul nostru. care singurul a respuns cum trebuea chemărei sale, s’a lovit de rezistenţa scandaloasă a unor indivizi cari au cre­zut nimerit să­­ acopere glasul pentru ca adevărul să nu răsune. Dar dacă liga n’a greşit cînd a al­cătuit programul festivalului aşa cum l’a alcătuit, a greşit adînc, lăsînd pu­tinţa de a se întîmpla ceea ce s’a în­­tîmplat. Este liga amestecată direct, în acest scandal, sau cele întîmplate îi sunt im­putabile pentru că nu s’a priceput, ori n’a voit să le evite,de tot una. Ceea ce trebue reţinut, este că liga n’a fost la înălţimea situaţiei sale şi că în­ modul său de a proceda în a­­ceastă împrejurare, este sau fățărni­cie, sau nepricepere. D. Manicatide, președintele ligei are cuvîntul. Preşedenţia Senatului Nici nu se aruncase încă ultima lopată­ de ţărînă peste corpul neînsufleţit al celui ce a fost P. S. Aurelian, şi luptă mari s’a declarat între liberali pentru preşiden­­ţia Senatului. Oculta vrea să dee unuia din cei mai fervenţi susţinători ai ei, satisfacţiunea de­ mult dorită, şi să aleagă pe d. C. Nacu, preşedinte al senatului. Dl. Ionel Brătianu,­se zice că şi-ar fi luat angajamentul către d. General Budişteanu pentru cuvîntarea rostită­ la congresul liberal cu ocasiunea proclamărei sale ca şef al partidului, de a-i oferi sau portofoliul războiului sau preşedenţia Se­natului îndată ce vor fi declarate va­cante. Se ştie că de ct­va timp se vorbea prin presă cu multă certitudine, despre imi­nenta retragere a d-lui General Averescu din fruntea ministerului de războiu şi despre demiterea d-lui P. S. Aurelian, pentru motive de sănătate din preşidenţia Senatului. Şi în afară de aceşti doi candidaţi deo­potrivă de tari, prin susţinătorii lor, Senatul însăşi pare a avea candidatul său, pe care ar avea să-l ridice la această înaltă demnitate, fără a ţinea seamă de dorinţele ocultei sau de angajamentele d-lui Ionel Brătianu. In­cit, la liberali, ori de cîte­ ori fatali­tatea face să se declare vr’o vacanţă la o înaltă demnitate în Stat se iveşte şi pri­lejul de a’şi arăta debandada ce există în organizaţia lor politică constituită pe a­­petituri şi ambiţiuni. Chestii estetice Jocurile naţionale şi fetele noastre la serbătorirea ce s’a dat la Teatrul Naţional în ziua de Duminică 25 ianua­rie, ei au produs şi şcoalele de fete din Iaşi cu cântece şi jocuri. Nimic mai plăcut ca participarea tine­­rimei şcolare şi producerea ei pe scenă Tinereţa atrage şi fără pretenţia artei, captivă prin dilentatiamul său. In deco­rul frumos al sălii, ce plăcere nu-ţi pro­voacă un cer de tinere veci, un dates zis bine din buze feciorelnice, o poezie zisă cu inimă, un instrument mănuit cu dibăcie. Ai In faţă atâtea virtuosităţi, potesţia- i tăţi şi tu public, eşti mulţumit cu po­tenţialitatea vrrstei, de­cît cu actualitatea talentului. E preludiul unei vieţe nouă, ce bate în tinere piepturi şi legindu-ţi în minte pe ori de astăzi, te mîngîi şi adormi cu plăcerea că mîne va fi şi mai bun şi mai fericit şi mai plăcut. E setea de progres, care mină lumea înainte şi fără să-l sim­ţim acel mers înainte se îndeplineşte. Eram supt farmecul acestor iluzii, cînd în programul serbării văd şi jocuri na­ţionale sprintene şi iuţi executate de e­­leve! Ce mai plăcut ca o horă jucată în lanţ de flăcăi şi fete, bărbaţi şi femei. Cu trei paşi înainte şi trei paşi înapoi, cu un înaintat în faţă şi cu un dat îndărăpt lan­ţul se mişcă alene, vorbele se leagă, glumele pornesc, şi în căldura apropierei se înferbîntă firile, se ascut vorbele, se leagă prieteniile, se deschid sufletele şi se­ face rodnică şi vie, plăcuta şi atrăgă­toare viaţa de dat, cu toate lipsurile ei materiale şi morale. Ceva mai sprinten e brîul; după masă şi chef, cînd munţele se mai aprind, cînd inimile se mai apropie, lanţul legănat al horei se schimbă de sirg într’un lanţ mai legat, mai strîns, flăcăul apucă pe fată de brîu, de braţ, de umăr şi in iu­­ţala clipei o mină măsurat după mersul lăutarilor, cînd săltînd, cînd chiuind, în hazul şi plăcerea tuturor. Dar să expui şiruri de tinere fete, care cu rochiţa scurtă, care cu cătneşuisa strînsă, care cu fata fluturatică, să se mişte iute, vînjos, bărbăteşte pe scenă de teatru, în faţa unui public numai specta­tor, şi încă­ tineret impetuos, curios şi la­­com, că prin întorsătura ce o face să facă rochiţa cute indiscrete, cămuşuiau li­piri curioase, fota sburătoriri nevo­ie, iar lupul plin de gingăşie al fecioarelor dăn­ţuitoare să se trambate în mişcări con­vulsive, în alergări­­de bacante, iată ceia e nu convine vratei, sexului, locului de spectacol. Şi cu toate acestea ni s’a fost dat să vedem un asemenea spectacol. In ce scop ? Să se vadă că şi fetele pot face mişcări şi salturi spasmodice ? că şi fetele pot a­­lerga şi ţopăi ţărăneşte ? S’au înşelat cei ce au organizat asemenea spectacole şi ori­cită libertate s’ar da educaţiei fetelor băeţîndu-se, este o margină peste care nu e util să se treacă. La Teatrul Naţional din Iaşi în ziua de 25 Ianuarie s’a trecut peste a*casitâ şi publiittl aplatdîad a expus pe tinerele eleve să le producă plăceri neestetice, căci toate acele şiraguri de fete nu ara­­tau publicului nimic din esteticul sexu­lui, vrîstei, ci mişcări groteşti şi risipă de muncă, de vlagă, de tinereţe. Atîta !* * * Publicăm în numărul de astăzi: unele din modifică­rile comitetului delegaţiilor la proiectul d-lui Stelian ; moartea lui Catulle Mendés şi a lui Coquelin-Cadet; pro­cesul militar de astăzi şi fu­nerar­iile I. P. S. S. Mitropo­litului Primat. OAMENI ŞI LUCRURI POLITEŢE... Sunt nenumărate şi foarte variate e­­pizodele mai mari şi mai mici întîmplate în oraşul nostru cu ocazia frumoaselor zile de comemorare a Unirii. Iaşul trebuia să fie în fruntea tuturor oraşelor, căci actul naţional al Unirii Principatelor este mai cu seamă o pa­gină din istoria lui, a Iaşului şi în a doua Capitală s’au petrecut acele epizode fal­nice, de­ apururi glorioase în istoria ţării. Printre micile şi multele întîmplări ale acestor din urmă zile, gazeta a relatat şi actul curios al elevilor cari au fluie­rat un grup de eleve, la ieşirea lor din teatru. Se înţelege, că la teatru avuse loc una din şezătorile solemne, în slava zi­lelor „Unirii“, o reprezentaţie de gală cu subiecte şi bucăţi naţionale şi după un asemenea spectacol pare foarte ciu­dat epizodul din afară de teatru, organi­zat sau „jucat“ de către acei elevi, răz­vrătiţi în potriva elevelor pentru că una din ele nu s’ar fi ridicat în picioare la intonarea unui cîntec naţional,—mi se pare „hora Unirii*. Farsa elevilor e de prost gust. E greu de presupus că aci e în joc lipsa de bunăvoinţă, ori cine ştie ce sentiment anti-naţional. Cine ar presupune aşa ceva pe seama unei tinere eleve? Scularea în picioare o provoacă nu numai entuzias­mul, dar şi suggestia, spiritul de imita­­ţie, elanul transmis de vecinătate, as­pectul lumei dimprejur şi cineva care s’ar încumeta să facă excepţiune s’ar face pur şi simplu ridicul. E insă posibil ca să intervină alte împrejurări sau pri­cini ; cineva poate fi împiedicat din di­ferite cauze de a sta în picioare şi să aibă trebuinţă absolută de a şedea; lu­crul se întîmplă des şi fiind vorba de o elevă, de o persoană femeească, cea dintâi întrebare care se impune e de si­gur aceasta: fosta rea voinţă ori impo­sibilitate de veri­ce natură de a se sp­­une unei relative tradiţiuni,—căci „hora nirii“ era un cîntec ocazional şi nu propriu zis oficial de felul „imnului regal De aceea face o impresiune penibilă ştirea despre acel „atac“ al elevilor şi nu poate fi un sentiment înalt care dic­tează un asemenea procedeu. Politeţea nu e o formulă goală, ci e o manifestare de omenie. De aceea brutala impoliteţă e condamnabilă şi îngrijitoare din punctul de vedere social. Rodion C Ideia Unirei (Conferinţă ţinută la clubul conserva­tor-democrat din Iaşi) Iubiţi Prieteni, întruniţi aci în casa noastră spre a sărbători marele act al Uniri, noi partid conservator-democrat printr’un exces de atenţie, am răspuns ceil întăi invitaţiei ligei culturale, alegînd o delegaţie care să ne reprezinte şi unul care să vor­bească la acea serbare. Delegaţia era compusă din domnii N. Cananău, Lascar Antoniu şi subsemna­tul delegat a şi vorbi. Toată lupta de invective ce se duce contra-mi personal de cîţi­va rataţi şi neresponsabili adversari, este că în do­sul persoanei mele au în vedere pe o­­mul, care pune în slujba partidului său, gîndul său, inima sa, sufletul său (a­­plauze). Cu toate acestea mergeam gata să vorbesc, dacă alte considerente mai în­­nalte, de a garanta seninătatea serbă­rii, nu ar fi venit să zică, să pun mica mea persoană mai pre­jos de însemnă­tatea zilei. Şi am pus-o, ca să nu să zică că mo­tive şi considerente personale pentru mine ale adversarilor să fi ştirbit ceva din raza partidului. Ne am înşelat cu toţii, căci ceata de svînturaţi cari samănă vînt şi culeg fur­tună a trecut peste acest fapt şi au tul­burat liniştea serbării, împedecînd pe de­legatul nostru să-şi spună cuvîntul. Duhul de anarhie care stăpîneşte pe cei din jurul Evenimentului, cum şi pe o parte din tineretul nostru Universitar a făcut ca să se ştirbească seninătatea serbării, regretînd—adică la ce am mai regretat că comitetul ligei n’a dat do­vadă că era stăpîn în casa lui, întru cît cluburile politice fuseseră chemate a-și spune cuvîntul (aplauze). Așa de pildă, delegatul clubului libe­ral a făcut fiasco, căpătînd desaprobarea punctului de vedere al guvernului în cea mai gingaşă chestie a ridicării monumen­tului Unirei, de­şi ştim cu toţii că d. Ma­­nicatide şi M. Tomida sînt membrii ai clubului liberal. Iar delegatul improvizat al clubului car­pist, cel îmbrăcat în frac, după ora 4 a zis şi n’a zis nimic de­cît versuri în numele adevăratului partid conservator (rîsete) Ne am întors dar domnilor, aici în casa noastră să sărbătorim în linişte marele act al Unirei, avînd putinţa de a ne spune pe larg gîndul nostru în acest important moment (aplauze). Vom privi faptul din două puncte de vedere : istoric şi politic, silindu-ne a ne tălmăci asupra faptului trecut deja în domeniul istoric, cum şi asupra învăţă­mintelor ce avem de scos din el pentru cei de azi. Nu voiu căuta să amestesc un consi­derent asupra altuia căci noi, care săr­bătorim astă­zi 50 de ani de la Unire, cunoscind toate verigile actelor urmate după votul de la 1859, putem aduce în judecata noastră asupra Unirii fapte şi păreri cu mult posterioare, care ne-ar în­tuneca dreapta vedere. In această categorie nu greşim cînd punem chiar pe Ion Creangă, care a ju­cat actul Unirei ca un act fără socoteală nu cu chibzuială cum cereau unii. De aceia ni se parte, stranie teoria is­torică în dosul căreia se ascunde resen­timentul partidului liberal nu pentru ac­tul Unirei, ci pentru persoana lui Cuza Vodă. (aplauze) Și mirarea îmi e cu atît mai mare, cu cît partidul liberal face do­vadă la fia­ce pas de proslăvirea per­soanelor nu a celor mai vrednice în ochii partidului (aplauze). Liberalii cari şi-au ridicat statul la toţi cei chemaţi şi nechemaţi, îi vedem că le place a se ascunde în dosul unei doc­trine istorice, în care se pun persoanele în dosul faptelor, de­şi partidele politice sunt chemate tocmai de a pune faptele în slujba persoanelor ! Şi dacă ar fi încă el cel mai îndrituit a da preferinţa celor mai vrednici din partid, nu ,­ci acelor cari au cultivat interesele materiale ale partizanilor săi (aplauze). C. A. Roseti, mentorul partidului stă pitit într’o statue mică în dosul lui I. Brăteanu, care stă falnic în mijlocul Ca­pitalei , iar M. Cogălniceanu, aşteaptă atenţia partidului liberal (bravo, aplauze) de­şi delegatul clubului liberal, d. G. G. Mîrzescu afirmase în discursul de la teatru, că M. Cogălniceanu a fost un membru al partidului liberal naţional. Noi zicem liberal, dar nu şi naţional lui Ion Brăteanu, căci nu e secret pentru

Next