Opinia, iulie 1910 (Anul 7, nr. 1050-1075)
1910-07-31 / nr. 1075
5 bani Exemplarul * ABONAMENTE Un an....................20 lei 6 luni....................10 „ Redacția şi Administrația: IAȘI, Str. Gh. Mîrzescu 27 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. IIT, 50 Bani ‹5 ‹‹ ‹‹ ‹› rv, 40 ,, Anul VI.—No 1075 Sîmbătă 31 Iulie 1910 Al doilea principiu Să ne continuăm discuţia şi desvoltarea ideilor din programul partidului, cetit de şeful nostru la congresul partidului conservator-democrat de la 7 iunie a. c. Ziceam atunci că d. Take Ionescu a pus 3 principii călăuzătoare pentru reforma electorală, principii pe care d-sa le-a pus în studiu înaintea comisiunii electorale administrative, arătam că această independenţă s’a manifestat în timpul din urmă în mod unanim pentru partidul conservator democrat şi că dar, din punct de vedere electoral nici un partid nu e obligat faţă de actualele colegii, ca partidul nostru. Şeful nostru chiar a ţinut să arăte această mulţumire prin următoarele vorbe: „Salut şi mulţumesc colegiilor electorale de astăzi, pentru încrederea care ne-au dat-o toate, dovedind că au conştiinţă şi că pot înfrunta lupta cu stăpînirea“. Criteriul constituţional în stabilirea şi a capacităţii electorale şi deci a sîntburului de neatîrnare e averea şi cartea; lăsate însă ele singure sunt departe de a garanta independenţa, daca nu sînt sprijinite de o puternică educaţiune politică ; şi aici e rostul partidelor politice, ca să facă ele educaţia politică a masei alegătorilor şi partidul nostru a contribuit pentru mult în formarea acestei independenţe. Al doilea principiu pus înainte de şef e de alt ordin, mai moral şi mai mult: „In orice nouă alcătuire electorală trebue căptat un lucru mai ales, o mai măre—cum să zic ? — pesubordonarea organelor administrative ale statului la interesele pur electorala. Dacă statul influenţează alegătorii şi-i sileşte a vota pentru sine, nu mai puţin adevărat e şi celalalt fapt, că şi statul e strîns de gît de alegători cu votul lor. Să luăm un caz recent. La alegerile de Senat, de la Vaslui, colegiul 1, guvernul a întrunit la primul scrutin 43 voturi, iar la balotaj s’a suit la 51 voturi. Toate cele 8 voturi căpătate în plus n’au fost o înrîurire efectivă a statului asupra alegătorilor, ci din contra statul s’a executat satisfăcînd cerinţele celor 8 alegători, făcînd 8 plasări, permutări şi altele. S’au înşirat la vreme toate acele numiri nouă şi s’au socotit foarte bine lucrurile ; guvernul a izbutit cedînd şi satisfăcînd nevoile momentane ale celor 8 alegători. In principiu vorbind, nu trebue condamnată această a doua înrîurire; e singura raţiune practică a căpătării şi extinderii votului; doar naţiunile nu cer votul şi lărgirea lui pentru satisfacerea unor nevoi pur morale, ci ca mijloc de stăvilirea uzului şi abuzului în o clasă restrînsă; lărgirea acelui drept la mai mulţi, ca să se satisfacă o cît mai largă dreptate, şi dar naţiunile luptînd pentru căpătarea dreptului lor de vot, nu luptă pentru imoralizarea lor, ci pentru păstrarea şi căpătarea celor mai sfinte drepturi ale lor. Dacă înrîurirea din partea statului asupra alegătorului este un abuz, dincoace este un drept. Prin votul tău impui tu cetăţean statului ca să ţi se recunoască anumite drepturi, să ţi se satisfacă anumite interese.’ Singurul corectiv la acest rău electoral e lărgirea cadrelor. Intr’un colegiu de 50 de inşi vor domina mai mult interesele decît ideile şi deoparte de a spune că şi interesele pot idei, întrucît ele corespund însă unor anumite persoane, nu ne am deprins a le socoti decît drept interese. Ca să scape statul de ingerinţa alegătorilor asupra-i ar trebui ca să lărgească numărul alegătorilor, să mărească pînă aproape la Sufragiul Universal, căci aici e corectivul. Cum însă statul nu este o entitate, ci stăpînirea unei clase asupra altora, clasa astăzi diriguitoare a celor cu cenusulile la 800 fel îh sus nu lasă cu gna cu 1 dpM puterea votului din mină să caiză în mîna celor mulţi cu pens' de la 300 lei în sus. Toţi aceşticetăţeni cu pens de la 800 lei aleg 121i senatori şi ?5 de deputaţi, deci tip total de 1 5 reprezentanţi, ceia pp reprezintă §5 *a sută 4*0 totalul parlamentarilor. Sunt multe mijloacele prin care statul poate scăpa de ingerinţa alegătorilor, întăiu să-şi organizeze slujbele ca să nu atîrne de vot; apoi să legifereze intrarea şi eşirea din slujbe pe alte baze decît a votului. Dacă în cerc restrîns asemenea legiuiri n’au fost, căci statul poate cuprinde o clasă restrînsă, cînd vine vorba să dai drept de vot naţiunii întregi, trebue să-i legiferezi strict şi amărunţit raportul ei cu statul. In fine, şeful propune o modalitate : electoraliceşte să se treacă peste hotarele judeţelor, adică reprezentanţa naţională să se aleagă de cercuri mai mari ca un judeţ—cum se propunea pentru Dobrogea—ca aşa reuşita să fie opera colectivă a partidelor nu opera administrativă a prefecţilor. Să presupunem că cei 15 deputaţi şi senatori de la Vaslui, Păltiu urmează să fie aleşi de alegătorii amînduror judeţelor unite; ingerinţa va fi mai slabă, nefiind legături efective între administraţia de Vaslui şi alegătorii de Fălciu, cînd e vorba să se aleagă un reprezentant la Vaslui. Cercurile mai mari şi mai numeroase asigură o mai mare independenţă statului, dovadă că Franţa republicană revine azi la alegerile pe departamente electorale nu pe cercuri electorale unitare, cum e în Ungaria. In cercuri mici electorale cetăţenii fac clici cari terorizează statul, pe cînd în cercuri mari şi largi curentele se stabilesc pe alte căi mai ideale. Gh. Ghibănescu EPITROPII NU DESCHID SPITALUL „Nu am deschis şi nici nu vom deschide spitalul“. Aşa scrie sentenţios d. C. B. Pennescu, primul efor al Epitropiei, omul care tac şi spînzură şi dirigneşte toată partea materialii a Spitalului. A mai avut d. C. B. Pennescu acte de independenţă şi cînd cu interpelarea din Mişu Gh. Cantacuzino asupra licitaţiei clădirii Maternităţii şi la frecuşul ce i-a dat şi primul ministru, tăcutul Epitrop a răspuns că n’are a da samă nimănui de felul cum administrează averea Epitropiei, întrucît casa e neatîrnată în gestiunea sa financiară. Dacă ministrul de interne a permis ca lucrurile să se petreacă ast-fel, e treaba vii, s’a mulţumit să atragă atenţia Epitropiei printr’o circulară asupra legii Contabilităţii publice, şi atita. Ministrul de interne fiind şi capul dinastiei, care exploatează ţara, nu era ţinut să scoată ochii epitropului Pennescu de felul cum administrează averea Casei, căci corb la corb nu-şi scoate ochii. Dar aici lucrul se schimbă. In locul ministrului de interne e oraşul Iaşi, e un norod întreg, e sănătatea publică a Iaşilor, a Moldovei, care reclamă redeschiderea spitalului. Destul oraşul Iaşi înghite colbul şi murdăria ce s’a încuibat la noi din cauza indolenţei primăriei destul oraşul Iaşi priveşte cu mîinile în sîn la dărăpănarea bunului public; destul oraşul Iaşi sufere de pe urma politicei liberale, care după ce a asmuţit măhălăliie contra centralul, şi satele contra oraşelor, azi îmbunbaţi tot în bine şi gheliruri nu-şi scot nasul din hârtii şi se poartă mai rău ca Tataril cu interesul obştesc. Azi vine şi Epitropia şi din cauza unor rele socoteli făcute de acasă, şi din cauza incumei ce a pastrat faţă de obştiile săteşti cari n’au răspuns la timp îndatoririlor lor, astăzi închide spitalul şi lasă un oraş întreg, Mol, dova întreagă pradă boalelor şi grijilor holerei. Iar ntîne cînd va ziua răfaelilor să poftească d. C. B. Pennescu să ceară concursul acestor cetăţeni, pe care i-a nesocotit, pe spetele cărora s’a ridicat şi a căror drepte cernuți le-a nesocotit şi şi-a bătut joc de şic. ------------------------------------------- Examen cu corijenţă Examenele de capacitate pentru şcoalele secundare de fete au ajuns o adevărată halima. Aceste arată că administraţia d-lui Haret şi-a perdut şi drumul şi cărarea. In regulamentul de ţinere a examenului nu se pomeneşte nicăiri că este obligatoare o medie generală de 7.50, ci se cer medii parţiale la fiecare serie de probe, şi anume 7 50 la tezele înscris , şi 6 la probele de practică pedagogică. Pe baza acestor prevederi comisiunea a declarat admise pe toate candidatele cari au întrunit aceste medii. Urmarea era ca toate acele candidate să fie trecute pe tabloul de capacitate. . Ce s’a întîmplat însă ? Au trecut 2 luni și mai bine de la isprăvitul examenului și ministrul n’a publicat tabloul. O îngrijorare cuprinsese pe toate candidatele că trebuie să se prepare ceva în dosul acestei întîrzieri. Se svpnise că ministerul pentru a putea opera mai în voe va schimba divizorul, punînd 8 în loc de 4, întru cît are la îndămînă comisiunea 5 note de manevrat, nu numai 2. Aşa a fost. Dar ministerul a făcut o alta mai boacănă. Fără să se bazeze pe un text expres de lege, ci prin o tragere de păr şi dispoziţii analogi, a luat prevederea din legia dela 1901 vara, cînd se cerea media 7.50 la orice probă, şi fără a ţine seamă că singur ministrul a scoborît la media 6 unele lucrări, a cerut potrivit aceluiaşi articol din legea dela 1901 media generală 7.50. Altă măsură vexatorie. Ministrul şi-a adus aminte că la examenul de licenţă se rămînea corigent la cîte o probă ; potrivit acestei dispoziţii a întins-o şi la examenul de capacitate şi a dispus ca 11 candidate, care au fost novate ca reuşite de către comisiane, dar n’au putut întruni media generală 7.50, să fie chemate la 1 Octombrie în Bucureşti, să mai dea un examen suplimentar de pedagogie şi practică pedagogică. Prin aceste 2 măsuri cazacii d-lui Haret şi-au dat un petec. Au scos la iveală toate dispoziţiile moarte sau ne la locul lor, şi au trecut cu totul peste dispoziţiile precise ale publicaţiei examenelor. Şi acum o întrebare : aţi mai amînat, nepublicînd în „Monitorul Oficial1* o bună parte din învăţătorii reuşiţi la examenul de înaintare pe loc ; n’aveţi oare gînd ca şi pe ei să chemaţi la un nou examen, întru cît n’au toţi media 7.50. Faceţi o şi pe aceasta, căci n’a rămas măsură nelegală şi ciudată, care să n’o luaţi, ca doar doar vă veţi bate joc de toată lumea. o parte cheltueşte nebuneşte cu învăţătorii de clasa I, şi recrutează sute de învăţători de clasa II—ajutori—fără nici o cheltuială de cît diurnele membrilor din comisiile de examen şi se aleg unii foarte buni, mai buni ca cei pregătiţi cu atîta lux în şcolile normale. Dar ceva nou introduce ministerul în distribuirea burselor. Ministerul aviează că repartizarea pe clase se va face de minister, după ce se va cunoaşte rezultatul general al tuturor şcoalelor. Cum toţi solvenţii au dreptul de a concura pentru o bursă, negreşit că proporţia se strică a locurilor disponibile la clasa I a, dar amestecul acesta al ministerului şi nu clasarea de burse e o exagerare de atribuţii şi o exagerare de centralizare.* * * Chestii şcolare Bursele statului Iaşi e oraş de şcoli, şi şcolile cu burse şi solvenţe sunt foarte multe la Iaşi. 2 şcoli Normale, una de băeţi „Vasile Lupul“ şi alta de fete „Mihail Sturza“ Seminarul „Veniamin Costache**, Liceul Internat „C. Negri* şi şcoala militară „Liceul militar*. Pe deasupra tuturor sunt bursele statului şi ale lui V. As amachi la Universitate, aşa că relativ Iaşii e primul oraş din ţară cu burse multe pentru carte. Vom discuta altă dată îndrumarea tocmai la Iaşi de dat tineretului are cariere industriale şi comerciale pentru romînizarea acestor ocupaţiuni rodnice. Cum statul şi-a organizat munca intelectuală pentru procurat funcţionarii săi de toate categoriile, tot statul e chemat să organizeze industria şi comerţul aşa fel ca să îndrumeze elementul romînesc spre ele, înlesnind capitalul, şi organizînd munca. Dar plnă atunci să vedem cum stăm cu bursele acestea ale statului. Monitorul Oficial ne a dat bursele vacante la şcolile Normale. Birlad 18 burse şi 17 solve. Buzeu 38 burse şi 6, scaiv.Cîmp. Lung 101 burse şi 12 solve. Craiova 74 burse şi 17 solve. Galaţi 49 burse, Iaşi băeţi 51 burse şi 15 solve. „ fete 69 burse şi 32 solve. Bucureşti 45 burse şi 9 solve. Total: 440 burse şi 108 solve , sau peste tot 548 de noi aspiranţi la învăţătorat. Pentru cariera modestă de învăţător statul şi-a impus sacrificii colosal de mari, câţţî nu corespund cu chemarea. Pe de OAMENI Şl LUCRURI COPACII Uneori cînd stai de meditezi tn inima pădurii—te surprinde, in mijlocul concertului de freamăt şi murmure şi cîntece —cîte un sunet strident, neplăcut şi tăios : e ferestrăul care-şi înfige dinţii Intr’un copac, e securia care vine să-i încheie opera distrugătoare şi apoi — e căderea cea de apururi, căderea pentru veci. Ca mini, despuiat de coajă, va fi tîrît la vale, clădit în gramadă, în aşteptare să-i vină rîndul, fie la baie, fie la atelierul de stolerie, fie la vr’un podeţ,—dacă nu cumva va fi ridicat de argaţii vreunei fabrice din împrejurimi. De ce întristează sunetele aceste dizgraţioase şi inspiră milă ? Copacul e un organizm întreg, complect, un organizm cu viaţa lui particulară, cu suferinţile şi bolile lui,—un organizm care-şi suge viaţa, la fel cu noi, din pămînt, care-şi are „inima* şi „măduva* lui, la fel cu noi îndură în mod variat anotimpurile ;—are copilăria, tinereţia şi bătrîneţea lui, are, în chip fatal moartea lui după lupte şi suferinţi. Dar firea l’a făcut să moară, ca şi omul, de accidente ori de bătrineţe, — ori în luptă eroică în potriva intemperiilor, a furtunilor, a trăsnetelor. Numai omul i-a schimbat menirea, din clipa în care a izbutit să-i fure întâia bucată de lemn şi s’o însoţească fierului tăios. De atunci cad necontenit milioanele de copaci, izbiţi, retezaţi, îmbucătăţiţi, cad cu nemiluita şi sufăr nesfîrşite transformări pentru nesfîrşitele trebuinţe ale omului. Şi banca pe care stau şi masa şi creionul de care mă servesc aşternînd rîndurile acestea sunt gemeni cu copacii care-mi fac umbră. Şi cada din care am eşit odinioară şi esenţa de brad pe care o aspiră în acest moment sute de suferinzi în minunatul „inhalatoriu* din vale, sunt tot produse ale aceleiaşi întinse păduri, plină de cîntări şi de brodeţi. Maieri scoborînd de la chioşcul Hîrjei prin pădurea Dobrului am rămas... înlemniţi de cîte şiruri de copaci zac, pe acolo, culcaţi la pămînt, ostaşi căzuţi într’o luptă inegală şi nedreaptă, jertfiţi pe altarul unor lacomi întreprinzători. Cu fiecare pom distrus— în aşteptare ca peste ani de zile să fie înlocuit — piere o cîtime de umbră, de aromă, de plăcere,—piere atîta mulţumire sufletească, atîta folosinţă şi uşurare şi sănătate omenească. Jur împrejur s’au înmulţit şi stau de pîndă fabricile nemţeşti, pindind bătrîneţea pădurilor acestora, rămăşiţi ale unor vremi de incultură, dar de putere şi de glorie,—cînd paloşul şi barda ocrotiau hotarele şi sfruntau armiile maghiare şi polone de peste Carpaţi. De aceea ne întristează vederea cîte unui luminiș de pădure pustiit, rămas numai cu sălciile care plîng pa malul unui pîrău; vederea trunchiurilor jupuite— care par a ne trimite ecouri de gemete și de protestări în contra topoarelor pustiitoare. Rodion Goethe Inedit In Decembrie a trecut de Gustav Billeter, profesor de limba şi literatura germană la un liceu din Zürich, avu o surpriză. Unul din elevii săi îi adusese un manuscris pe care o tradiţie de familie îl atribuia lui Goethe. Pe copertă era însemnarea : Manuscrisul cărţii lui Goethe, Suferinţele tînărului Werther. Profesorul răsfoi puţin manuscrisul şi, de la primele pagini, constată că nu e vorba acolo de Werther şi că textul în chestia nu corespundea cu nici una din scrierile cunoscute ale genialului polet. El surise cu" scepticizm] şi dădu manuscrisul la o parte. ^111 reluă însă în cercetare cu cîteva săptămîni mai tîrziu și de astă dată dădu de pasagii cunoscute, pe care în adevăr le știa ale lui Goethe. Mai mult, găsi și un titlu: „Wilhelm Meisters theatralische Sendung „. Atunci d. Billeter se adresă colegului său d. Magns de la Bjerna, mai specialist în materie, şi acşia recunoscu îndată că se află în prezenţa primei versiuni a celebrului roman. Cum a ajuns ea la Zürich ? Acuma istoricul a fost uşor restabilit, Goethe avea la Zürich o bună prietină, d-ra Barbara Schultes la a cărei părere ţinea foarte mult. Adesea el îi trimetea manuscrisele sale pe care dînsa era obligată să i le trimeată, după citire. D-na Schultes însă, avînd deces între obligaţia de a retrimete manuscrisele şi dorinţa de a nu se despărţi de ele, găsise o soluţie mijlocie : le transcrie, ajutată fiind şi de una din firele ei. Pentru "Wilhelm Meister sarcina n’a fost de loc uşoară, căci au trebuit transcrise 600, de pagini şi asta într’un termen scurt. Iată cum s'a putut păstra 125 de ani această copie, foarte preţioasă, nu numai că manuscrisul original s’a pierdut, dar pentru că mai tîrziu Goethe şi-a prefăcut în mare parte romanul, aşa că astăzi în multe privinţi cele două versiuni—cea transcrisă de d-na Schulthes şi cea tipărită—constitue două lucrări deosebite şi ajută foarte mult la înţelegerea evoluţiei literare a autoru lui.* In adevăr, de cînd a scris primele pagini ale lui theatralische Sendung pînă la difînitiva terminare a lucrării, a trecut mai bine de o jumătate de secol. Ea păstrează deci pecetea diferitelor faze prin care a trecut Goethe. La 1777 Knebel scrie unor prieteni că Goethe i-a citit noua sa lucrare „Wilhelm Meisters theatralische Sendung“, care e foarte fină. Această lucrare a transcris o—după vreo 5 ani— d-na Schulthes. Goethe îşi propuse să mai adaoge şase capitole; înainte de a le isprăvi el face însăîntâia sa călătorie în India, care-l influenţează foarte mult şi schimbă multe din ideile şi planurile sale. Astfel că în 1791 reia pe Wilhelm Meister,îl modifică în mare parte, ţinînd seamă şi observaţile lui Schiller. Intr’o scrisoare a lui Herder din 1795 citim: „în Wilhelm Meister cel primitiv avem putinţa să cunoaştem pe tînărul erou încă din copilăria lui, ne interesăm de el pînă în rătăcirile lui. Acum poetul i-a dat altă formă, din capul locului vedem eroul acolo unde n’am vrea să-l vedem şi nu ne mai putem explica rătăcirile lui decit prin raţionament. Nu ne mai interesează destul ca se ne cîştige simpatiile. Am făcut observaţia asta lui Goethe, dar el şi-a menţinut punctul de vedere cel nou“. Cînd mama lui Goethe primi a doua versiune a lui „Wilhelm Meister“ ea scria fiului ei: „Scumpe fiule, cele mai adinei mulţumiri pentru Wilhelm al tău. Ce mare bucurie mi-a produs ! M-am simţit cu 30 de ani mai tînără. Te-am văzut, pe tine şi pe camarazii tăi, pe strada înaltă pe de trei trepte pregătind teatrul de păpuşi. Am văzut pe Moor cel mare dînd biciul Elisei Bethmann (o străbunică a actualului canceler, d. de Bethmann Hollweg), şi alte incidente de acest fel*. In prima versiune acest element autobiografic e şi mai evident. Povestirea reprezentanţilor teatrului de păpuşi este mult mai sugestivă şi mult mai duioasă. Prima versiune ne rezervă şi alte surprize. Faimoasa romanţă Mignon se prezintă acolo mai puţin bine decît în verziunea definitivă. Şi felul modificărilor pe care i le-a adus se poate vedea şi „motivul” lor, ceea ce este de un interes capital pentru poeţi. După ce scrisese romanţa, Goethe a vizitat Italia şi a constatat că realitatea nu se potriveşte cu viziunea sa "intuitivă. Atunci nu a şovăit de loc să modifice produsul propriei sa imaginații, pentru