Opinia, iulie 1910 (Anul 7, nr. 1050-1075)

1910-07-31 / nr. 1075

5 bani Exemplarul * ABONAMENTE Un an....................20 lei 6 luni....................10 „ Redacția şi Administrația: IAȘI, Str. Gh. Mîrzescu 27 ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. IIT, 50 Bani ‹5 ‹‹ ‹‹ ‹› rv­, 40 ,, Anul VI­.—No 1075 Sîmbătă 31 Iulie 1910 Al doilea principiu Să ne continuăm discuţia şi des­­voltarea ideilor din programul par­tidului, cetit de şeful nostru la con­gresul partidului conservator-demo­crat de la 7 iunie a. c. Ziceam atunci că d. Take Ionescu a pus 3 principii călăuzătoare pentru reforma electo­rală, principii pe care d-sa le-a pus în studiu înaintea comisiunii electo­rale administrative, arătam că această independenţă s’a manifestat în timpul din urmă în mod unanim pentru par­tidul conservator democrat şi că dar, din punct de vedere electoral nici un partid nu e obligat faţă de actua­lele colegii, ca partidul nostru. Şeful nostru chiar a ţinut să arăte această mulţumire prin următoarele vorbe: „Salut şi mulţumesc colegiilor elec­torale de astă­zi, pen­tru încrederea care ne-au dat-o toate, dovedind că au conştiinţă şi că pot înfrunta lupta cu stăpînirea“. Criteriul constituţional în stabilirea şi a capacităţii electorale şi deci a sîntburului de neatîrnare e averea şi cartea; lăsate însă ele singure sunt departe de a garanta independenţa, daca nu sînt sprijinite de o puterni­că educaţiune politică ; şi aici e ros­tul partidelor politice, ca să facă ele educaţia politică a masei alegătorilor şi partidul nostru a contribuit pen­tru mult în formarea acestei inde­pendenţe. Al doilea principiu pus înainte de şef e de alt ordin, mai moral şi mai m­ult: „In ori­ce nouă alcătuire elec­torală trebue căptat un lucru mai a­­­­les, o mai măre—cum să zic ? — pe­­subordonare­a organelor administra­tive ale statului la interesele pur e­­lectorala­. Dacă statul influenţează alegătorii şi-i sileşte a vota pentru sine, nu mai puţin adevărat e şi celalalt fapt, că şi statul e strîns de gît de alegă­tori cu votul lor. Să luăm un caz recent. La alege­rile de Senat, de la Vaslui, colegiul 1, guvernul a întrunit la primul scru­tin 43 voturi, iar la balotaj s’a suit la 51 voturi. Toate cele 8 voturi că­pătate în plus n’au fost o înrîurire efectivă a statului asupra alegătorilor, ci din contra statul s’a executat sa­­tisfăcînd cerinţele celor 8 alegători, făcînd 8 plasări, permutări şi altele. S’au înşirat la vreme toate acele nu­miri nouă şi s’au socotit foarte bine lucrurile ; guvernul a izbutit cedînd şi satisfăcînd nevoile momentane ale celor 8 alegători. In principiu vorbind, nu trebue condamnată această a doua înrîurire; e singura raţiune practică a căpătării şi extinderii votului; doar naţiunile nu cer votul şi lărgirea lui pentru satisfacerea unor nevoi pur morale, ci ca mijloc de stăvilirea uzului şi abuzului în o clasă restrînsă; lărgi­rea acelui drept la mai mulţi, ca să se satisfacă o cît mai largă dreptate, şi dar naţiunile luptînd pentru că­­pătarea dreptului lor­ de vot, nu luptă pentru imoralizarea lor, ci pentru păstrarea şi căpătarea celor mai sfinte drepturi ale lor. Dacă înrîurirea din partea statului asupra alegătorului este un abuz, dincoace este un drept. Prin votul tău impui tu cetăţean statului ca să ţi se recunoască anumite drepturi, să ţi se satisfacă anumite interese.’ Singurul corectiv la acest rău e­­lectoral e lărgirea cadrelor. Intr’un colegiu de 50 de inşi vor domina mai mult interesele de­cît ideile şi deoparte de a spune că şi interesele pot idei, întru­cît ele corespund însă unor anumite persoane, nu ne am deprins a le socoti de­cît drept in­terese. Ca să scape statul de ingerinţa a­­legătorilor asupra-i ar trebui ca să lărgească numărul alegătorilor, să­­ mărească pînă aproape la Sufragiul Universal, căci aici e corectivul. Cum însă statul nu este o entitate, ci stă­pînirea unei clase asupra altora, cla­sa astă­zi diriguitoare a celor cu cen­­usul­­ile la 800 fel îh sus nu lasă cu gna cu 1 dpM puterea votului din mină să caiză în mîna celor mulţi cu pens' de la 300 lei în sus. Toţi aceşti­­cetăţeni cu pens de la 800 lei aleg 121i senatori şi ?5 de deputaţi, deci tip total de 1­ 5 reprezentanţi, ceia pp reprezintă §5 *a sută 4*0 totalul parlamentarilor. Sunt multe mijloacele prin care statul poate scăpa de ingerinţa ale­gătorilor, întăiu să-şi organizeze sluj­bele ca să nu atîrne de vot; apoi să legifereze intrarea şi eşirea din slujbe pe alte baze de­cît a votului. Dacă în cerc restrîns asemenea legiuiri n’au fost, căci statul poate cuprinde o clasă restrînsă, cînd vine vorba să dai drept de vot naţiunii întregi, tre­bue să-i legiferezi strict şi amărunţit raportul ei cu statul. In fine, şeful propune o modali­tate : electoraliceşte să se treacă peste hotarele judeţelor, adică reprezen­tanţa naţională să se aleagă de cer­curi mai mari ca un judeţ—cum se propunea pentru Dobrogea—ca aşa reuşita să fie opera colectivă a par­tidelor nu opera administrativă a prefecţilor. Să presupunem că cei 15 deputaţi şi senatori de la Vaslui, Păltiu ur­mează să fie aleşi de alegătorii amîn­­duror judeţelor unite; ingerinţa va fi mai slabă, nefiind legături efective între administraţia de Vaslui şi ale­gătorii de Fălciu, cînd e vorba să se aleagă un reprezentant la Vaslui. Cercurile mai mari şi mai nume­roase asigură o mai mare indepen­denţă statului, dovadă că Franţa re­publicană revine azi la alegerile pe departamente electorale nu pe cercuri electorale unitare, cum e în Ungaria. In cercuri mici electorale cetăţenii fac clici cari terorizează statul, pe cînd în cercuri mari şi largi curen­tele se stabilesc pe alte căi mai ideale. Gh. Ghibănescu EPITROPII NU DESCHID SPITALUL „Nu am deschis şi nici nu vom des­chide spitalul“. Aşa scrie sentenţios d. C. B. Pen­­nescu, primul efor al Epitropiei, omul care tac şi spînzură şi dirigneşte toa­tă partea materialii a Spitalului. A mai avut d. C. B. Pennescu acte de independenţă şi cînd cu interpelarea d­­in Mişu Gh. Cantacuzino asupra li­citaţiei clădirii Maternităţii şi la fre­­cuşul ce i-a dat şi primul ministru, tăcutul Epitrop a răspuns că n’are a da samă nimănui de felul cum admini­strează averea Epitropiei, întru­cît casa e neatîrnată în gestiunea sa fi­nanciară. Dacă ministrul de interne a permis ca lucrurile să se petreacă ast-fel, e treaba vii, s’a mulţumit să atragă a­­tenţia Epitropiei printr’o circulară a­­supra legii Contabilităţii publice, şi a­­tita. Ministrul de interne fiind şi capul dinastiei, care exploatează ţara, nu era ţinut să scoată ochii epitropului Pennescu de felul cum administrează averea Casei, căci corb la corb nu-şi scoate ochii. Dar aici lucrul se schimbă. In locul ministrului de interne e oraşul Iaşi, e un norod întreg, e sănătatea publică a Iaşilor, a Moldovei, care reclamă redeschiderea spitalului. Destul oraşul Iaşi înghite colbul şi murdăria ce s’a încuibat la noi din cauza indolenţei primăriei­­ destul ora­şul Iaşi priveşte cu mîinile în sîn la dărăpănarea bunului public; destul o­­raşul Iaşi sufere de pe urma politicei liberale, care după ce a asmuţit mă­­hălăliie contra centralul, şi satele con­tra oraşelor, azi îmbunbaţi tot în bine şi gheliruri nu-şi scot nasul din hârtii şi se poartă mai rău ca Tataril cu in­teresul obştesc. Azi vine şi Epitropia şi din cauza unor rele socoteli făcute de acasă, şi din cauza incum­ei ce a pastrat faţă de obştiile săteşti cari n’au răspuns la timp îndatoririlor lor, astăzi închide spitalul şi lasă un oraş întreg, Mol­, dova întreagă pradă boalelor şi grijilor holerei. Iar ntîne cînd va­­ ziua răfaelilor să poftească d. C. B. Pennescu să cea­ră concursul acestor cetăţeni, pe care i-a nesocotit, pe spetele cărora s’a ri­dicat şi a căror drepte cernuți le-a nesocotit şi şi-a bătut joc de şic. -------------------------------------------­ Examen cu corijenţă Examenele de capacitate pentru şcoa­lele secundare de fete au ajuns o ade­vărată halima. Aceste arată că admi­nistraţia d-lui Haret şi-a perdut şi dru­mul şi cărarea. In regulamentul de ţinere a examenului nu se pomeneşte nicăiri că este obliga­toare o medie generală de 7.50, ci se cer medii parţiale la fie­care serie de probe, şi anume 7 50 la tezele înscris , şi 6 la probele de practică pedagogică. Pe baza acestor prevederi comisiunea a declarat admise pe toate candidatele cari au întrunit aceste medii. Urmarea era ca toate acele candidate­ să fie tre­cute pe tabloul de capacitate. . Ce s’a întîmplat însă ? Au trecut 2 luni și mai bine de la isprăvitul exame­nului și ministrul n’a publicat tabloul. O îngrijorare cuprinsese pe toate candida­tele că trebuie să se prepare ceva în dosul acestei întîrzieri. Se svpnise că ministerul pentru a putea opera mai în voe va schimba di­­vizorul, punînd 8 în loc de 4, întru cît are la îndămînă comisiunea 5 note de manevrat, nu numai 2. Aşa a fost. Dar ministerul a făcut­ o alta mai boa­cănă. Fără să se bazeze pe un text ex­pres de lege, ci prin o tragere de păr şi dispoziţii analogi, a luat prevederea din legia dela 1901 vara, cînd se cerea me­dia 7.50 la ori­ce probă, şi fără a ţine seamă că singur ministrul a scoborît la media 6 unele lucrări, a cerut potrivit aceluiaşi articol din legea dela 1901 me­dia generală 7.50. Altă măsură vexatorie. Ministrul şi-a adus aminte că la examenul de licenţă se rămînea corigent la cîte o probă ; po­trivit acestei dispoziţii a întins-o şi la examenul de capacitate şi a dispus ca 11 candidate, care au fost novate ca re­uşite de către comisiane, dar n’au putut întruni media generală 7.50, să fie che­mate la 1 Octombrie în Bucureşti, să mai dea un examen suplimentar de pe­dagogie şi practică pedagogică. Prin aceste 2 măsuri cazacii d-lui Ha­ret şi-au dat un petec. Au scos la iveală toate dispoziţiile moarte sau ne la locul lor, şi au trecut cu totul peste dispozi­ţiile precise ale publicaţiei examenelor. Şi acum o întrebare : aţi mai amînat, nepublicînd în „Monitorul Oficial1* o bună parte din învăţătorii reuşiţi la examenul de înaintare pe loc ; n’aveţi oare gînd ca şi pe ei să­­ chemaţi la un nou exa­men, întru cît n’au toţi media 7.50. Faceţi o şi pe aceasta, căci n’a rămas măsură nelegală şi ciudată, care să n’o luaţi, ca doar doar vă veţi bate joc de toată lumea. o parte cheltueşte nebuneşte cu învăţă­torii de clasa I, şi recrutează sute de în­văţători de clasa II—ajutori—fără nici o cheltuială de cît diurnele membrilor din comisiile de examen şi se aleg unii foarte buni, mai buni ca cei pregătiţi cu atîta lux în şcolile normale. Dar ceva nou introduce ministerul în distribuirea burselor. Ministerul aviează că repartizarea pe clase se va face de minister, după ce se va cunoaşte rezulta­tul general al tuturor şcoalelor. Cum toţi solvenţii au dreptul de a concura pentru o bursă, negreşit că proporţia se strică a locurilor disponibile la clasa I a, dar amestecul acesta al ministerului şi nu clasarea de burse e o exagerare de atri­buţii şi o exagerare de centralizare.* * * Chestii şcolare Bursele statului Iaşi­ e oraş de şcoli, şi şcolile cu burse şi solvenţe sunt foarte multe la Iaşi. 2 şcoli Normale, una de băeţi „Vasile Lupul“ şi alta de fete „Mihail Sturza“ Seminarul „Veniamin Costache**, Liceul Internat „C. Negri* şi şcoala militară „Li­ceul militar*. Pe deasupra tuturor sunt bursele statului şi ale lui V. As amachi la Universitate, aşa că relativ Iaşii e pri­mul oraş din ţară cu b­urse multe pentru carte. Vom discuta altă dată îndrumarea toc­­mai la Iaşi de dat tineretului a­re ca­riere industriale şi comerciale pentru ro­­mînizarea acestor­­ ocupaţiuni rodnice. Cum statul şi-a organizat munca intelec­tuală pentru procurat funcţionarii săi de toate categoriile, tot statul e chemat să organizeze industria şi comerţul aşa fel ca să îndrumeze elementul romînesc spre ele, înlesnind capitalul, şi organizînd munca. Dar plnă atunci să vedem cum stăm cu bursele acestea ale statului. Moni­torul Oficial ne a dat bursele vacante la şcolile Normale. Birlad 18 burse şi 17 solve. Buzeu 38 burse şi 6, scaiv.­­Cîmp. Lung 101 burse şi 12 solve. Craiova 74 burse şi 17 solve. Galaţi 49 burse, Iaşi băeţi 51 burse şi 15 solve. „ fete 69 burse şi 32 solve. Bucureşti 45 burse şi 9 solve. Total: 440 burse şi 108 solve , sau peste tot 548 de noi aspiranţi la învăţă­­torat. Pentru cariera modestă de învăţător statul şi-a impus sacrificii colosal de mari, câţţî nu corespund cu chemarea. Pe de OAMENI Şl LUCRURI C­OPACII Uneori cînd stai de meditezi tn inima pădurii—te surprinde, in mijlocul concer­tului de freamăt şi murmure şi cîntece —cîte un sunet strident, neplăcut şi tă­ios : e ferestrăul care-şi înfige dinţii In­­tr’un copac, e securia care vine să-i în­cheie opera distrugătoare şi apoi — e căderea cea de apururi, căderea pentru veci. Ca mini, despuiat de coajă, va fi tîrît la vale, clădit în gramadă, în aşteptare să-i vină rîndul, fie la baie, fie la atelie­rul de stolerie, fie la vr’un podeţ,—dacă nu cumva va fi ridicat de argaţii vre­unei fabrice din împrejurimi. De ce întristează sunetele aceste dizgraţioase şi inspiră milă ? Copacul e un organizm întreg, com­plect, un organizm cu viaţa lui particu­lară, cu suferinţile şi bolile lui,—un or­ganizm care-şi suge viaţa, la fel cu noi, din pămînt, care-şi are „inima* şi „mă­duva* lui, la fel cu noi îndură în mod variat anotimpurile ;—are copilăria, tine­reţia şi bătrîneţea lui, are, în chip fatal moartea lui după lupte şi suferinţi. Dar firea l’a făcut să moară, ca şi omul, de accidente ori de bătrineţe, — ori în luptă eroică în potriva intemperiilor, a furtu­nilor, a trăsnetelor. Numai omul i-a schimbat menirea, din clipa în care a izbutit să-i fure întâia bucată de lemn şi s’o însoţească fieru­lui tăios. De atunci cad necontenit mi­lioanele de copaci, izbiţi, retezaţi, îmbu­­cătăţiţi, cad cu nemiluita şi sufăr nes­­fîrşite transformări pentru nesfîrşitele trebuinţe ale omului. Şi banca pe care stau şi masa şi cre­­ionul de care mă servesc aşternînd rîn­­durile acestea sunt gemeni cu copacii care-mi fac umbră. Şi cada din care am eşit odinioară şi esenţa de brad pe care o aspiră în acest moment sute de sufe­rinzi în minunatul „inhalatoriu* din vale, sunt tot produse ale aceleiaşi întinse pă­duri, plină de cîntări şi de brodeţi. Mai­eri scoborînd de la chioşcul Hîr­­jei prin pădurea Dobrului am rămas... în­lemniţi de cîte şiruri de copaci zac, pe acolo, culcaţi la pămînt, ostaşi căzuţi în­­tr’o luptă inegală şi nedreaptă, jertfiţi pe altarul unor lacomi întreprinzători. Cu fiecare pom distrus— în aşteptare ca peste ani de zile să fie înlocuit — piere o cîtime de umbră, de aromă, de plăcere,—piere atîta mulţumire sufleteas­că, atîta folosinţă şi uşurare şi sănătate omenească. Jur împrejur s’au înmulţit şi stau de pîndă fabricile nemţeşti, pindind bătrî­neţea pădurilor acestora, rămăşiţi ale u­­nor vremi de incultură, dar de putere şi de glorie,—cînd paloşul şi barda ocro­­tiau hotarele şi sfruntau armiile maghiare şi polone de peste Carpaţi. De aceea ne întristează vederea cîte unui luminiș de pădure pustiit, rămas nu­mai cu sălciile care plîng pa malul unui pîrău; vederea trunchiurilor jupuite— care par a ne trimite ecouri de gemete și de protestări în contra topoarelor pustiitoare. Rodion Goethe Inedit In Decembrie a trecut de Gustav Billeter, profesor de limba şi literatura germană la un liceu din Zürich, avu o surpriză. Unul din elevii săi îi adusese un ma­nuscris pe care o tradiţie de familie îl atribuia lui Goethe. Pe copertă era în­semnarea : Manuscrisul cărţii lui Goethe, Suferinţele tînărului Werther. Profesorul răsfoi puţin manuscrisul şi, de la primele pagini, constată că nu e vorba acolo de Werther şi că textul în chestia nu corespundea cu nici una din scrierile cunoscute ale genialului polet. El surise cu" scepticizm] şi dă­du manuscrisul la o parte. ^111 reluă însă în cercetare cu cîte­va săptămîni mai tîrziu și de astă dată dădu de pasagii cunoscute, pe care în adevăr le știa ale lui Goethe. Mai mult, găsi și un titlu: „Wilhelm Meisters theatralische Sendung „. Atunci d. Bi­lleter se adresă colegului său d. Magns de la Bjerna, mai specialist în materie, şi acş­ia recunoscu îndată că se află în prezenţa primei versiuni a celebrului roman. Cum a ajuns ea la Zürich ? Acuma istoricul a fost uşor restabilit, Goethe avea la Zürich o bună pri­etină, d-ra Barbara Schultes la a cărei părere ţinea foarte mult. Adesea el îi trimetea manuscrisele sale pe care dîn­­sa era obligată să i le trimeată, după citire. D-na Schultes însă, avînd de­c­­es între obligaţia de a retrimete ma­nuscrisele şi dorinţa de a nu se des­părţi de ele, găsise o soluţie mijlocie : le transcrie, ajutată fiind şi de una din firele ei. Pentru "Wilhelm Meister sar­cina n’a fost de loc uşoară, căci au tre­buit transcrise 600, de pagini şi asta într’un termen scurt. Iată cum s'a putut păstra 125 de ani această copie, foarte preţioasă, nu nu­mai că manuscrisul original s’a pierdut, dar pentru că mai tîrziu Goethe şi-a prefăcut în mare parte romanul, aşa că astăzi în multe privinţi cele două versiuni—cea transcrisă de d-na Schul­­thes şi cea tipărită—constitue două lu­crări deosebite şi ajută foarte mult la înţelegerea evoluţiei literare a autoru­­ lui.* In adevăr, de cînd a scris primele pagini ale lui theatralische Sendung pînă la difînitiva terminare a lucrării, a trecut mai bine de o jumătate de se­col. Ea păstrează deci pecetea diferite­lor faze prin care a trecut Goethe. La 1777 Knebel scrie unor prieteni că Goethe i-a citit noua sa lucrare „Wil­helm Meisters theatralische Sendung“, care e foarte fină. Această lucrare a transcris o—după vre­o 5 ani— d-na Schulthes. Goethe îşi propuse să mai adaoge şase capitole; înainte de a le isprăvi el face însă­­întâia sa călătorie în India, care-l in­fluenţează foarte mult şi­­ schimbă mul­te din ideile şi planurile sale. Astfel că în 1791 reia pe Wilhelm Meister,î­l mo­difică în mare parte, ţinînd seamă şi observaţile lui Schiller. Intr’o scrisoare a lui Herder din 1795­ citim: „în Wilhelm Meister cel primitiv a­­vem putinţa să cunoaştem pe tînărul erou încă din copilăria lui, ne intere­săm de el pînă în rătăcirile lui. Acum poetul i-a dat altă formă, din capul locului vedem eroul acolo unde n’am vrea să-l vedem şi nu ne mai putem explica rătăcirile lui de­cit prin raţionament. Nu ne mai interesează de­stul ca se ne cîştige simpatiile. Am fă­cut observaţia asta lui Goethe, dar el şi-a menţinut punctul de vedere cel nou“. Cînd mama lui Goethe primi a doua versiune a lui „Wilhelm Meister“ ea scria fiului ei: „Scumpe fiule, cele mai adinei mul­ţumiri pentru Wilhelm al tău. Ce mare bucurie mi-a produs ! M-am simţit cu 30 de ani mai tînără. Te-am văzut, pe tine şi pe camarazii tăi, pe strada înal­tă pe de trei trepte pregătind teatrul de păpuşi. Am văzut pe Moor cel ma­re dînd biciul Elisei Bethmann (o stră­bunică a actualului canceler, d. de Be­­thmann Hollweg), şi alte incidente de acest fel*. In prima versiune acest element auto­biografic e şi mai evident. Povestirea reprezentanţilor teatrului de păpuşi este mult mai sugestivă şi mult mai du­ioasă. Prima versiune ne rezervă şi alte surprize. Faimoasa romanţă Mignon se prezintă acolo mai puţin bine de­cît în verziunea definitivă. Şi felul modifică­rilor pe care i le-a adus se poate ve­dea şi „motivul” lor, ceea ce este de un interes capital pentru poeţi. După ce scrisese romanţa, Goethe a vizitat Italia şi a constatat că realitatea nu se potriveşte cu viziunea sa "intuitivă. A­­tunci nu a şovăit de loc să modifice produsul propriei sa imaginații, pentru

Next