Opinia, ianuarie 1911 (Anul 8, nr. 1198-1219)

1911-01-15 / nr. 1207

5 bani Exemplarul 6 bani Exemplarul ABONAMENTE ANUNȚURI ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Sub direcţiunea unui Comitet Redacţia şi Administraţia: IAŞI, Str. Gh. Mirzescu 17 Un rând în pag. III, 50 Bani IJ JJ rv, .40 „ Anul VEÎI Me 1207 Sîmbătă 15 ianuarie'te?#^ SUCCESE ELECTORALE ? Ce încîntată e presa carpistă. Nu ve­deţi zilnic trîmbiţînd cu mîndrie „ma­rile succese electorale“, pe cari parti­dul guvernului le a obţinut în cele cîte­­va alegeri comunale ? La Constanţa,­ succes, şi succesul lor este cu atît mai mare, cu cit o bună parte a colegiului electoral de acolo a votat acum pentru întiia oară. Şi carpiştii iau drept suc­ces, maleabilitatea unui corp electoral, în bună parte fără experienţă politică şi electorală. Desigur, că dacă guvernul d-lui Carp înţelege să se bizue mai ales pe inconştienţa şi neexperienţa corpului electoral, apoi n’ar putea să fie de­cit cel mult guvernul Dobrogei; în nici un caz guvernul ţării romîneşti, în care alte calităţi, alte însuşiri se cer acelora, cari vor să guverneze. Şi o dovadă este cel de al doilea „suc­ces“, pe care presa carpistă îl trîmbi-ş ează, cu aceiaşi mîndrie dar şi cu ace­­aşi inconştienţă. Este „succesul“ de la Giurgiu, unde la colegiul I de Comună s’a declarat aleasă lista guvernului prin fraudă, în dispreţul legii electorale, de­oare­ce această listă n’a întrunit majo­ritatea cerută de lege , iar la colegiul al II lea, cu toate ingerinţele şi ame­ninţările exercitate, a căzut în balotaj cu perspectiva sigură de a cădea defi­nitiv la a doua alegere. Acestea sunt „marile succese“, pe care presa conservatoare, dacă ar avea sim­ţul pudicităţii, le-ar numi mai degrabă marile eşecuri, obţinute a doua zi de la venirea la guvern a partidului con­servator. Căci ce înseamnă acest balotaj în condiţiunile, în cari s’a dat lupta la Giurgiu pentru col. II-lea de Comună ? Opoziţia s’a prezentat fracţionată, fie­care partid luptlnd pe propria lui so­coteală, şi aceasta la un colegiu, în care resiunile guvernului au totdeauna şanse,­­ cu toate acestea rezultatul a fost v­alotat. Mai mare palmă n’a putut avea guvernul Carp, şi nu va putea căpăta de­cît doar în alegerile generale ce bat la uşă. Şi dacă totuşi, guvernul încearcă să salveze aparenţele manifestîndu-şi în­crederea în reuşita în alegeri, decepţia lui va fi cu atît mai mare, cu atît mai amară şi rezultatul cu atît mai dezas­­tros, cu cit această încredere în corpul electoral este mai puţin justificată. In adevăr, ce-a făcut d. Carp, ce-a facut partidul de la crimă pentru ţara acesta ? Cine ar putea să spună ? D. Carp şi ai săi s’au înstrăinat întru atîta de ţară, de nevoile şi de aspira­ţiile ei. In cît nu vedem cu ce drepturi se prezintă ei astă­zi în faţa ei, cu ce argumente îşi susţin ei astă­zi cerşeto­ria de voturi, ce au întreprins-o de cît­­va timp. Şi nu ai de­cît să priveşti feţele îngrijorate ale candidaţilor gu­vernului, pentru a înţelege cît de falsă, cît de nesinceră este această „încredere“, pe care ei o cîntă şi o glorifică pe toate paginele ziarelor lor. Dar poate această încercare ce face d. Carp—care graţie lipsei sale de expe­rienţă politică—nu este atît de vinovat, îi va folosi la ceva. Şi va arăta anume, că pentru a guverna în ţara romînească trebue să îndeplineşti alte condiţiuni, de­cît aceia de a avea morgă, nume şi monoclu. Că pentru a guverna într’o ţară democratică, trebue înainte de toate să o cunoşti, să­­ înţelegi păsurile, să-ţi însuşeşti aspiraţiunile ei, într’un cuvînt să ai partid, să te identifici cu parti­dul şi prin el să te identifici cu ţara. D. Carp, care face politică de 40 de ani, nu a înţăles încă acest adevăr atît de simplu, atît de elementar. II va pri­cepe oare acum, cînd partidul şi guver­nul nu pot exista fără consacrarea ţă­rii, fără buna voinţa corpului electoral ? Nu-i imposibil ,­dar este prea tîrziu. In cîteva săptămâni nu se poate dre­ge reaua impresie ce-a făcut-o partidul conservator timp de ani de-a rîndul. In câte­va săptămîni nu se poate cultiva o întreagă ţară, care şi-a arătat în mod statornic simpatiile ei pentru alte par­tide, ori­care ar fi, atitudinea de acum a guvernului şi a partidului conservator. De aceia este prea tîrziu. Guvernul d-lui Carp este un guvern impotent; el nu are altă misiune, de­cît de a provoca facerea unei experienţe politice de ma­re însemnătate şi anume : de a dovedi, că ţărei romîneşti îi repugnă un guvern Carp, că ţării romîneşti nu i se poate impune de nimeni un guvern, care nu este expresiunea voinţei sale libere şi conştiente. Şi toate acestea rezultă nu numai din complexul împrejurărilor politice din ultimii ani, ci chiar din neînsemnata, în aparenţă, alegere comunală de la Giurgiu, unde guvernul a avut o situa­­ţiune politică avantajoasă, unde ar fi putut profita de lipsa de înţelegere a o­­poziţiei, şi totuşi n’a reuşit. Guvernul d-lui Carp este un guvern­­ impotent. Țara va dovedi aceasta cît de curînd și în mod strălucit. Ciocli şi săteni Manifestul guvernului Carp, acel a­­mestec de prostii goale şi de minuni, a fost trimis spre a fi distribuit la sate. Săteanul, care va citi sau căruia i se va citi acel manifest, cunoaşte foarte puţin pe barbeţii de stat Juni­mişti. Nu­­ cunoaşte poate de loc, fiind­că singurii oameni politici despre cari nu se vorbeşte la ţară, sunt Carpiştii. Dar, ţăranii au auzit vorbindu-se de Carp, în 1907. Ei ştia că, în acel an al groazei, d. Carp propusese să i se dee sliuaţia cu o condiţie: ca mai întâi să se tragă cu trnurile în ţărani şi pe urmă va vedea ce este de făcut în chestia ţărănească. Patru ani de la prezentarea acelei oferte plină de avînt patriotic, d.­Carp, la putere fiind, îşi trimite proza ba­nală spre a fi citită la sate. Şi după ce, în vorbe meşteşugite, declară că partidul conservator n are glod să pro­clame dreptul poporului la viaţă po­litică, că voinţa ţăranului trebue să rămîie încătuşată de jandarmi şi de notari, d. Carp, cu aprobarea celorlalţi miniştri, devine darnic pentru ţărani. Pornind de la principiul, că ţăranul trebue păcălit cu daruri, guvernul cio­coiesc face, în manifest, două soiuri de daruri : proprietarii sau arendaşii ţă­rani pînă la 6 hectare pămînt nu vor plăti nici o dare; statul va lua toate moşiile sale şi pe toate acelea cari depind de supravegherea sa—şi le va da ţăranilor. Dacă primul dăr promis, este o a­­măgeală goală, apoi dărnirea celor 300.000 fălci pămînt, este o minciună electorală îndrăsneaţă. Aşa de îndrăsneaţă este minciuna aceasta, că ea a găsit numai loc în manifest, dar lămurire nu. Nu trebue să spunem, că o lege care va expro­pria şi statul şi toate aşezămintele de binefacere de sub controlul statului, de absolut toate banurile lor rurale, ar trebui bine lămurită—fapt de care ma­nifestul se păzeşte absolut—şi ar fi tre­buit să aibă şi girul Regelui, cînd el a existat, la promisiuni mai puţin im­portante, în manifestul de la 1907, al partidului liberal. Un guvern serios, cumpătat, nici s’ar fi gîndit la asemenea lovitură. Cînd dai trei sute milioane pentru ţărani, trebue să fii bine pregătit, căci altmintreu­ aţîţi focul. Şi cînd dai atîtea sute milioane pentru săteni, fii emulate şi dă ceva şi pentru oropsiţii de la oraşe, pentru a evita şi ge­ozia şi revoltele. Dar promi­slanele acestea, două pa­rale nu plătesc. Căci ciocoii, cari au un singur leac în chestia ţăranilor — tonal,—nici se glndesc s’o amelioreze. Au scris minciuni pe hîrtie, le au împrăştiat la sate, Iar după alegeri — vor aviza cu triu­ile, dacă ţăranii vor cere să se ţie guvernul de făgăduială. Noroc că ţăranul s’a luminat şi nu mai dă crezare minciunilor şi făgă­duelilor anonime. Şi guvernul de astă­zi, cu oamenii săi, ie ceva anonim pentru ţărani, place boierilor. Se mulţumesc cu at şi fie­care cantitate de glod ce o cumpără, devine perlă la ei. Privitor la credinţa pe care soldatul politic trebue să o poarte steagului şi şefului cărora s’a devotat, avem sub ochi un document foarte preţios: o scrisoare a lui Caragiale către un grup de literaţi din Galaţi, cari au propus lui Caragiale să-şi pună candidatura la Galaţi. Iată răspunsul maistrului : Prea stimatul meu domn, Propunera d-voastră atît de graţioasă îmi face nespusă onoare—o onoare însă pe care trebue s’o declin ; căci eu nu fac politică de capul meu; eu sunt membru nestrămutat al partidului conservator-de­mocrat, și, ca unul atare nu-mi este, fără ordin categoric al forului nostru competent, permis nici un pas politic, mai cu seamă în împrejurări tulburi cum sunt ale de astăzi. Intr’un singur mod m’aş putea bucura de simpatia ce-mi arâţaţi, aşa de bine­voitori d-voastră şi amicii d-voastră in­telectuali, anume: dacă aş avea atîta tre­cere pe lingă d­v să izbutesc îndrăznind a vă ruga ca voturile ce mi le-aţi fi dat mie la colegiul II de Cameră să le daţi listei pe care oficial o va propune parti­dul conservator-democrat de sub şefia ma­relui nostru bărbat de stat d. Tahi Io­­nescu. Aceasta ar fi, în adevăr, pe lîngă o faptă patriotică, şi o mare dovadă de dra­goste pentru mine din partea d-voastră, în schimbul căreia n’aş şti niciodată cum să vă fiu mai recunoscător. Urîndu-vă, de anul nou, la mulţi ani cu noroc, sănătate şi veselie, rămîn al d-voastră, al tuturor binevoitorilor mei, devotat servitor. I. L. Caragiale Schöneberg b. Berlin, 7 (20) Ianuarie 1911. Scrisoarea lui Caragiale Junimiştii jubilează. Credinţa lor era că, in ziua în care vor fi chemaţi să formeze guvernul, tot partidul conser­vator democrat, tot partidul „tinei şi corupţiei“ va trece la ei. Boierii aştep­tau glodul cu braţele deschise. S’au înşelat în credinţa lor. Nici unu la sută din întregul partidului nu s’a scurs la ei. Din tot partidul, din toată țara, s’au vîndut lor poate cinci-zeci. Comerțul acesta politic cu carne vie. pe vorbă cu morţii La alegeri se stă de vorbă cu viii, în­tru cît alegătorii sînt în carne şi oase, oameni teferi, zdraveni, sănătoşi şi stă­­pîni pe voia şi votul lor. De astă dată însă lucrurile s’au schimbat la Iaşi. Ale­gătorii au a face cu morţii, şi în loc să le ceară ceva, ce i-ar privi la ne­voile lor, încep a rupe vorba cu can­didaţii Carpişti despre cele de pe lu­mea ce­alaltă. Aşa pe strada Eternităţii, d. Gh. A Scorţescu, în vizitele sale a provocat mirarea bieţilor alegători, cari au cre­zut de bună samă că d. Scorţescu a fost dus cu muzica reg. XIII la groapă. Şi au început a se uita chiondorîş la can­didat, să vază are chip de om, ori e vre-un strigoiu care vine şi le calcă ca­sele ziua în a­miază mare. Şi cum pre acolo credinţa în strigoi e mare şi pu­ternică, prezenţa în casă a candidatu­lui înviat din morţi a stîrnit groaza şi femeile şi copiii au început a-şi face cruce mare şi a-şi stupi în sin zicînd : „ptiu! ucigă-i toaca“. Păs să se mai cerşască voturi de a­­semenea candidaţi întorşi de la groapă. Şi bietului candidat, i se leagă limba în gură, faţă cu asemenea atitudine a alegătorilor şi cum se alia în casa u­nui dascal de la Sf. Voevozi Roşea, bie­tul dascal dădu busna la Agaftangel să cetească molitfa lui sfintu Vasile, pen­tru alungarea strigoilor. Guvern de strigoi cu candidaţi strigoi! Dar iată că pe cînd strigoiul eşia pe uşă cu coada vălvoiu între vine, întră pe uşă alt candidat al guvernului cu tu­­rapa pe frunte, şi pe biletul de vizită : „Enrico Suţu­, candidat al guvernului la col. II de dipotaţi“. Aidoma aşa. Bietul alegător cînd a văzut pe domnu guvern faţă a început să-l măsoare din ochi să vază cum e acela domnu guvern ! Şi a văzut că are cap—cam prost, faţă—cam nespălată, trup—cam pîrţigău, mers—cem buestru ; şi de unde credea că domnu guvern e ceva mai straşnic, mai amar­nic ca un om, cînd a văzut că în aşa stărpituri fanariote e întrupat guvernul, i-a zis ritos: ia mai scuteşte-mă d-le guvern cu candidatura d-lui Suţu, că vrei să mă înşeli. Ştiu eu ce-i aceala guvern ! D-ta ţi l’ai scris pe bileţel să mă tragi pe sfoară. La urnă, d­­e guvern , şi i-a trintit uşa în nas. OAMENI ŞI LUCRURI PUNCTE NEGRE... Lupta academică în jurul fotoliului de academician pe care vroia să-l cu­cerească d-na Curie s’a sfirşit cum era lesne de prevăzut, prin victoria riva­lului masculin. E de netăgăduit că ad­versarul acesta e o forţă însemnată, că— într’o privinţă—manifestarea în favoa­rea candidatei a fost nu numai puter­nică, dar şi formidabilă. Nu e însă mai puţin adevarat că a intrat în joc, şi de astă dată, puterea prejudecăţii,—teama de a face un pas prea îndrăzneţ, — o evoluţie prea asemănătoare cu revolu­ţia. Şi în ultimul moment prejudecata a biruit,—iar d-na Curie a fost înlătu­rată pînă la o nouă vacanţă. Piuă şi un spirit filosofic ca al lui Remy de Gourmont se arată sfiios şi chiar reacţionar faţă de pretenţia femei­lor de a pătrunde în Academie . „Intrarea femeilor în Academia Fran­ceză—scrie el în „Mercure de France“ n’ar folosi de loc adevăratelor femei scriitoare—dintre cari cele mai distinse poate nici nu sunt cunoscute publicu­lui ; iar cele ce s’ar alege ar întări e­­lementul retrograd așa de puternic în rîndul membrilor. Pentru că femeile vor să fie acade­­miciane, de ce nu întemeiază ele un Institut? Ele vor să pună mina pe toate aşezămintele la a căror intemeiare n’au luat parte, — e prea comod. Să născo­cească ceva, să inventeze ! Pină acum s’au mulţumit să imiteze gesturile băr­baţilor, strigînd: „Şi eu vreau! Şi eu pot!“ Dar numai de atîta sunt capa­bile? Pălăriile lor mă neliniştesc...“ „Cazul d­nei Curie — scrie acelaşi critic—e diferit. Avem de a face cu o fiziciană singură care studiază radiul şi celelalte metale radio­active. Deşi e­l poate mai puţin mare de cum crede­­ publicul, meritele ei n’au fost tăgăduite­­ în lumea ştiinţifică. Ea are o poziţiune cîştigată şi menţine, prin lucrările ei personale, o ramură a ştiinţei — la ni­velul la care o ridicase Curie. ...Dar...“ „Fireşte, după toate laudele criticul încheie cu un dar,—cu o rezervă, cu o reticenţă, pentru că regulamentul Aca­demiei nu îngăduie...,—în realitate tot pentru că e vorba de o femee. De cite ori vorbeşte cineva de ea, nu uită, în primul loc să amintească de defunctul Curie, deşi e prea posibil că şi în alte împrejurări ar fi fost tot aşa de admirabilă fiziciană, şi ar fi ajuns să-şi impună personalitatea aşa de ad­mirabilă şi originală. Ne amintim de rîndurile lui Nietzsche „despre spiritul femeilor“ : „Forţa intelectuală a unei femei pare dovedită cînd, din dragoste pentru un om şi pentru spiritul lui, ea­­îşi jert­feşte spiritul ei propriu şi cînd, în do­meniul acesta nou—dintru întăiu străin naturei sale—unde o împinge tendinţa de spirit a bărbatului ei,—se naşte i­­mediat pentru dinsa un al doilea spi­rit...“ Cu toate aceste domneşte încă pre­­judiţiul asupra capacităţii intelectuale a femeei—şi el iese în evidenţă în toate împrejurările. Progresul însă nu e mai puţin vădit în contra obstacolelor care-l întirzie. . Sunt numai mici puncte negre pe o­rizontul tot mai clar, pe cerul tot mai senin unde triumfă zi cu zi dreptatea pe ruinele prejudecăţii. Eofân­ia pomană sau ajutor Programul de guvernămînt expus de şeful nostru, d. T. Ionescu, cu ocazia discuţiei la mesaj din toamna anului 1910, cuprinde intre alte idei bine fă­cătoare, totdeauna cu scopul de a mai desfiinţa parte din nedreptăţile sociale, care stînjenesc mersul nostru înainte, încă şi pe aceia, ca statul să vie în a­­jutorul sătenilor cu Va din plata islazu­rilor şi să dea 1% din dobînda de 5, pe care o răspund la Casa rurală sătenii cărora li s’au împărţit moşii prin mijlo­cirea acestei instituţii. D. P. P. Carp, şe­ful partidului conservator, in manifes­­tul­ program răspîndit in ţară, promite desfiinţarea impozitului fonciar pe propri­etăţile rurale mai mici de 6 ha. Aşa­dar şi unul, şi altul, fie­care sub o anu­mită formă, voesc să uşurezi traiul să­teanului, să-i mai îndulcească viaţa. Dar întîlnim aici 2 concepţii funda­mental deosebite despre starea actuală a ţărănimei noastre şi cu privire la vii­torul­­ei. Afirmaţia că 4/s din populaţia rega­tului trăesc din munca pămîntului, că săteanul nostru nu cunoaşte alt meş­­teşug afară de plugărie, că ogorul este pentru dinsul lucrul cel mai scump din lume, după cum iarăşi să cons’deră pieritor de foame, cînd n’are pămî­t, sînt fapte cunoscute tuturora. Că ar trebui răspîndit la ţară peste tot învăţămîntul elementar şi mai cu oseb’re învâţăroîn­tul unei g­ospodării sănătoase, că ar fi necesară înmulţirea şcoalelor de meserii de tot felul, sunt nevoi ştiute de toţi conducătorii ţârii, şi ar fi nedrept să nu recunoaştem, că toate guvernele, in­diferent culoarea politică, au purtat grijă şi de lumea satelor într-o direcţie şi un grad oarecare. Răul cel mare care apasă asupra ţării întregi şi ne pune ia inferioritate faţă de celelalte state de pe continent, este că înaintăm prea încet, că de­şi legile noastre se prefac iute şi mai mai sunt la înălţimea celor din statele occidentale, în schimb obi­ceiurile rămîn aproape aceleaşi ca în trecut, că lumea ideilor este străină de a faptelor, că orăşenii sunt prea egoişti faţă de ţărani, că bugetul ţării, de­şi alimentat de cei mulţi, să ch­eltueşte pentru cei puţini, pentru buna stare a orăşenilor. Aşa­dar ţăranul nu poate trăi fără pămînt, e plugar din timpuri străvechi. Legea de la 64 îl scuteşte de clacă şi-l face proprietar. Cu toată măreţia lovi­turii de stat a lui Cuza, legea de la 64, ca oricare alta, ca orice faptă omenească, purta greşalele ei. Prevedea loturi prea mici, care abia puteau hrăni pe săteni cu familiile lor mai totdeauna nume­roase. Apoi obliga pe foştii clacaşi să plătească aceste loturi prea scump, de 2, şi de 3 ori, pe cît era valoarea lor. Şi uita imaşurile comunale, acele locuri în care n’ar fi intrat plugul nici­odată. Guvernul de atunci pierdea din vedere şi altă reformă esenţială, a căria lipsă a contribuit f. mult să-l readucă pe să­tean la starea de clacaş, anume că nu e posibil întreprinderea economică fără ca­pital, sau, în lips­ă de capit­a, fără credit. Marii proprietari găseau oricînd cu u­­şurinţă bani de împrumut, totuşi statul le-a venit în ajutor cu legea creditului fonciar rural încă de la 1872. Sătenii nu puteau aman­ta loturile primite la împroprietărire, ci mai aşteaptă încă 30 ani, pînă să găsească bani ofteni, căci abia la 1893 creditul agricol devine instituţie curat ţărănească. lată cele 3 neajunsuri principale, care i-au răpit săteanului libertatea economică, aşa de mult dorită de Cuza şi Cogălniceanu. Dacă i s’ar fi dat din capul locului pă­mînt destul de întins şi roditor, de unde să-şi tragă hrană pentru familie şi pen­tru vitele sale, dacă ar fi avut la îndă­­mînă, în apropiere, fără formalităţi grele şi cu dobîndă scăzută banul pen­tru a înlătura nevoile pricinuite de se­cetă, boli şi alte necazuri, neîndoelnic că săteanul s’ar află astăzi într’o situa­ţie neasămănat mai bună. Nu doar că moşiile cele mari ar fi rămas pustii, din lipsa braţelor. Aşa ceva nici să poate închipui. Tocmelile agricole însă ar fi îmbrăcat alt caracter. Cînd omul are asigurată pînea zilei de mini, îşi închiriază braţele numai dacă vrea, dacă are timp şi cu o plată corespunzăto­re. Nici administraţia rurală n’ar fi fost mai cinstită şi mai cu durere de inimă, de­cît azi. Săteanul, ca şi acum, ar fi fost ciupit prin mijloacele cele mai di­abolice, totuşi ar fi putut lupta împo­triva tuturor acestor corbi flrminzi, în­­cepînd cu proprietarul şi isprăvind cu jandarmul şi vătăjelul, de­oarece ar fi avut un razăm puternic în pămîntul ce-l hrănea şi banul eftin la casa de credit. ,rAre dreptate d. Gherea cînd afirmă că „lipsa nutreţului pentru vite l a îm­pins nu mai puţin pe sătean să-şi vîn­­dă munca pe nimica*, de­oarece fără vite nu poate urni nici plug, nici car. Atunci cînd ogorul n’a mai fost în sta­re să-i dea hrană peste an, îngustat fiind din cale afară, el a transformat finaţul şi imaşul vitelor în arătură. Ne inchipuim că vitele noastru sunt slăbănoage, că abia îşi poartă picioarele din cauza Austriacilor şi Ungurilor care ne au închis graniţele, sau din pricina că ţaranii le ţin fără adăpost. De zeci de ani statul judeţele şi comunele chel­­tuesc zadarnic banii in deosebite mo­duri, ca doar am ridica cu ceva prețul

Next