Opinia, decembrie 1911 (Anul 8, nr. 1460-1483)

1911-12-25 / nr. 1480

vat că ei aparțin clasei de mijloc și clasei muncitoare. Cei din clasa de sus preferind să-și aibă guvernante. Astfel se explică pentru ce pătura de jos, po­porul face impresie așa de bună. Ori­cine, cît de puțin ar însemna, dă înfă­țișarea unui adevărat om. Poate înțelege orice, se exprimă frumos, e demn, în­datoritor, cinstit, de bună credință ; în sfîrșit e un om. Un lucrător de aici are raîinele murdare, „dar conștiința curată, pentru că e tratat și el ca un om“. Grija municipalității, spiritul de so­lidaritate și umanitate au făcut să se creeze atîtea școli infantine și au­tea o­­pere sociale, care aduc adevărate foloase. Și dacă țara întreagă e prosperă, dacă oamenii sunt cultivați, nu puțin se da­torește școalelor infantine. Aci toată lumea e conștientă de ceea ce însamnă a ocroti și a educa pe acești copii ai poporului din cea mai fragedă vîrstă. O mamă lucrătoare își poate duce copilul în timpul zilei la leagăn unde e alăptat, hrănit și ținut în condiții i­­gienice, mai bune decit cele de acasă la ea. De la 2 ani e pus în școlile ma­terne, unde e deprins cu ordinea, cu­rățenia și cuviința. Apoi copilul e luat în școala primară care durează 6—7 ani, în care timp își poate cîștiga pri­­mile cunoștințe necesare vieței cit mai juste, disvoltîndu și în acelaș timp fa­cultățile atît cît natura îi permite. In fața unui asemenea absolvent vezi că ai a face cu un om format, în stare a-și lua drumul în viață fără grija. Ast­fel pregătit el va ști să se susție și să înțeleagă ce cale trebue să apuce pen­tru a-i fi mai prielnic. Aceste reflecții Ie spuneam și d-lui Ch­., care ascultîndu-mă cu multă aten­ție, cu un surîs abia perceptibil îmi zise: „Nu pot de­cît să mă felicit de apreciarea pe care un străin ca d-ta o face asupra țării mele și a instituțiilor ei. Dar eu care cunosc mai bine perso­nalul nostru didactic, care știu lipsu­rile ce domnesc încă în organizarea învățămîntului nostru, nu pot să mă arăt așa de satisfăcut. Și apoi naivita­tea d-sale nu cred să meargă pînă a te face să-ți închipui, că cei pe care i ai vizitat lucrează totdeauna întocmai după cum i-ai văzut. Părerea despre copii însă o ai justă. De at­tea generații, disciplina internă a devenit ea înăscută. Dar școala noastră are încă multe rele. Și pentru a te convinge de cele ce spun eu, ar fi destul să cetești observațiile d-lui G , inspectorul nostru,—observații nedate încă la lumină“. Acum înțelesei legătura și insistența ce pusese inspectorul se văd neaparat pe d. Ch. Voia să nu plec cu idei gre­șite despre țara lor. Se temea să nu cu­nosc numai pe unii din învățătorii. M’am făcut membră a Casei Poporu­lui de aici, pentru a putea beneficia de cărțile din bibliotecă și de jumătatea prețurilor la concertele ce au loc. Ne­­putînd lua de ci­ două cărți odată, vin des și am ocazie să văd cum tinerii și bătrânii lucrători se întrunesc pentru a citi și a discuta tot felul de chestiuni în afară de cele religioase. Știi obiceiul meu de a nu citi cărți de­cît de autori cunoscuți. Mi-a venit în m­ine să iau unul după titlu și nu după autor. Avea titlu . Voință. Ce era în el ? De toate. Amor nefericit, con­stanță, inimă slabă de femee, boală, moarte; în sfîrșit toată gama vieței. Dar nici o febră a inimei mele n’a vi­brat... Pentru ce? Stau și mă întreb și eu. E ciudat ! Eu, care vibrez cîteodată și la un singur cuvînt scris ,sau apus, de data aceasta n’am simțit nimic. De­sigur, lipsia acea comunicare miste­ rioasă, care trebue să aibă loc între au­tor și cetitor. Ce deosebire între acest necunoscut care m’a lăsat indiferentă și între autorii mei favoriț­, cari mă pun într’o nesfirșUă vibrare... Maria C. Buțureanu Aflăm că „Viața Romînească“ No. 12 va apărea de anul nou cu un sumar ales. * Poezia „Albumuri“ a d-lui I. N. Rașcu, arată, odată mai mult, că tinerii poeți simboliști nu abuzează de avan­­tagiile ce le îngăduie fonna nouă, — minulesceană,—cînd au într’adevăr ta­lent și originalitate. * „Rampa“ de eli publică pentru a doua oară portretul d-lui Eugen Lovi­nescu în decursul unei singure luni de zile. Nu e prea mult ? * „Ordinea“ — număr de Crăciun—se va vinde mini în Iași, cu un sumar bo­gat, cuprinzînd și „Scrisori din Iași“. * Crăciunul e sărbătoarea copiilor. De aceea vor interesa cu atit mai mult articolele colaboratului nostru C. V. Buțureanu despre „Case din bombini“. * OAMENI ȘI LUCRURI Jucării și jocuri In vitrinele celor mai multe librării cărțile au fost înlăturate , în locul lor s’au așezat, acum în ajunul Crăciunu­lui,­­ jucăriile. Și am văzut în lucrul acesta, inocent și firesc, un învățămînt, unul care nu e din cărți, ci e înpotriva lor. E sim­bolică înlăturarea cărților, pentru că gestul și împrejurarea ne spun în gra­iul lor fără de cuvinte : — De ce atîta trudă sub povara vo­lumelor tipărite? Lăsați meditările, lă­sați cumințenia, opriți-vă cu gândul, cu privirea, cu luarea aminte asupra unor preocupări mai frivole, dar mai învio­rătoare și mai odihnitoare. Nimic nu e mai plăcut ca jucăria și nimic nu e mai omenesc ca jocul. Cite variate și mari întrebuințări gă­sește cuvîntul acesta, anintâtor în apa­rentă, dar filosofic in numeroase înțele­suri și împrejurări . Jucăria . Ea întrupează o parte tim­purie a vieței noastre, în întregime. A­­tunci toată lumea pentru noi nu există decit sub această formă parodiată, pri­mitivă, stranie și picantă — a jucăriei. Primele noastre intuițdini, întăile noas­tre învățături se fac numai cu ajutorul jucăriei. Iar apoi, cu cît creștem și învățăm mai mult, — cu cît ajungem a ști că tot ce știm și înfăptuim, tot — e nu­mai o... jucărie a marilor forțe necu­noscute și nepricepute ale Universului nemărginit. Cuceririle noastre sunt formidabile Fără îndoială. Dar cu toate minunile medicinei suntem încă aceeași jucărie în minile morții și ale sorții. Stăpînim de mult întinderile apei,—dar marile va­poare sunt aceeași jucărie a valurilor. Văzduhul e al aeroplanelor noastre, — dar ce jucărie a întîmplârii și a vîntu­­lui sunt aceste minuni ale tecaicei mo­derne ! Dar jocul 1 Sunt numai jocul patimi­lor ; facem cînd jocul unuia, cînd jo­cul altuia. Iar cînd cineva a ajuns în vîrful scărei sociale — încă face jocul cînd al unui partid, cînd al unor in­terese, cind al unui regim, — cînd al unui Suveran. Dar noi înși­ne suntem foarte ade­seori jucăria propriilor noastre senti­mente și iluzii. Iar singura manifestare omenească, mai puternică, mai trainică, mai adevărată,—iubirea—cere, înainte de toate, să părăsim seriozitatea și să cultivăm—jucăria.... .. Te priveam, mai eri, frumoasă dom­nișoară cu ochii mari și adinei, cum răspundeai cu rîsul clar, cristalin și tînăr, privirilor lui rugătoare și pline de dorinți. Era o filosofie în rîsul acela drăguț și sănătos,—era o dovadă că ai priceput foarte bine că vîrtejul care-i ținea mintea și căutătura înlănțuite, erau trecătoare ca jocul viatului și al valu­rilor. De aceea răspundeai, la toate vorbele și stăruințele, cu acel rîset se­nin și străbătător ca săgeata ascuțită și argintată, reducîndu-ne toate la o ju­cărie nevinovată și fără de urmări. ...O jucărie e totul. Să slăvim dară sărbătoarea jucăriilor 1 Rodbn O piesă de M. Sadoveanu. — Re­vista teatrală Rampa ne aduce știrea, că directorul teatrului național își pre­face romanul istoric „Șoimii“ într’o dramă în ő­acte. Iată cuprinsul lor : „.. Primul act se petrece pe malurile Moldovei. Aice vine Potcoavă, Alexan­dru și moș Gîoj. Aici se dă a înțelege că frații sínt copiii lui, care nu știau taina asta. In actul întâi se găsesc lămurirele ne­cesare, ca spectatorul să fie destul de i­­nit­at și să poată înțelege evenimentele următoare. Aici se întîlnesc cu fata lui Eremia Golia (trădătorul lui loan Vodă cel cumplit) și cu boerul din Davideni, care îi poftește pe viteji la curtea lui, mai ales că Potcoavă era greu rănit și avea nevoe de odihnă. Actul al doilea se petrece la curtea boerească din Davideni și e format din două tablouri. In cel dintăiu se va a­­răta că amîndoi frații o iubesc pe fata lui Iremia Golia, care simte o nelămu­rită înclinare pentru Potcoavă , în al doilea tablou—peste cîtva timp—e ple­carea fraților, despărțirea dureroasă de fata din Dăvideni. Se duc în stepă să aducă oaste. Actul al treilea iarăși are două ta­blouri : primul—pe malul Nistrului, cînd se întorc cu armată ca să-l alun­ge pe Petru Șchiopul de pe tronul Moldovei , cealalalt tablou—în Iași. E luptă mare, Item­a Golia e prins și acei ce luptaseră cu Ioan Vodă cer moar­tea trădătorului. De față e și fata lui. Se naște un conflict grozav în sufletele fraților : dragostea și datoria răzbună­rii îi muncesc. Potcoavă șovăește, dar condamnă . Alexandru mai tînăr, mai aprins, vrea ertare. Dar moș Gînj, clocotind de ură se aruncă asupra lui Iremia Golia și-l ucide Alexandru, în fața durerii iubi­tei lui, îl omoară pe moș Gînj, tatăl lui. Tania ținută atîta vreme acoperită, se desvălue. Alexandru pleacă în lume. Fata lui Irimia, zdrobită, moare, iar Potcoavă amărît părăsește domnia și pleacă în stepă. Acesta e actul culminant. Actul următor se petrece în stepă. Potcoavă îndurerat stă în mijlocul ca­zacilor, care întotdeauna i-au fost prie­teni buni. Botgros, personagiul comic de la în­ceput devine căpitanul temut Botgrozna cu care face planuri mari de viitor. Actul al cincilea ne redă sfîrșitul frumos al lui Potcoavă. In Polonia, In loc să fie ajutat cum credea, în urma unor intervenții, e pus la închisoare și decapitat într’o piață a Lembergului. Potcoavă a murit vitejește—cum a trăit. In fața lumii adunate a spus cine este, că n’are nici o vină asupra sufle­tului lui, a cerut să­ i se aducă un co­vor, pe care să îngenuncheze, a cerce­tat barda de­i ascuțită, l-a întrebat pe călău cum să se așeze și după ce i s’a rostogolit jos capul, se văd flăcări cu­prinzind Lembergul. Sosise cu oaste Botgrozna, dar prea tîrziu“. Subiectul este bogat îndeajuns. De­cit—rămîne să vedem tecaica autoru­lui. O cunoaștem, admirabilă, în ro­man și în nuvelă,—nu încă în dramă. Cu această ocaziune anunțăm că vom vorbi despre noul volum de proză al d-lui Sadoveanu—„Instigatorii“—de în­dată ce autorul ori editura ne va tri­mite lucrarea. STRUNA ZILEI V­ESTE REA... Administrația comunală a piacaidat azi ordonanța ca porcii să se taie numai la abatorul comunal. Ură—încotro te ntorci Opinia. Intîmpină pe bieții... porci. Pin’și în zile sfinte—lor Li se vorbește de—abator! - - -------­ „Case itl ii­ostr­ u­ in volumul al III lea cu rapoartele prezentate cu ocazia celui de al 111-lea congres internațional de educație fam­i­lială ținut la Bruxelles în 1910, se gă­sește și raportul în care se arată lămurit, cum se învață a ceti și a scrie în case dei bambini. Raportul este un adevărat povățuitor pentru scris și cetit și volumul în chestiune se gă­sește în Biblioteca pedagogică de la Ministerul nostru de Instrucțiune. Cei cari se interesează și au posibilitatea să exprimenteze noua metodă, de fapt, să o facă și dacă vor găsi un progres cît de mic la predarea acestui învățămînt atît de arid și de greu, nu se vor fi trudit în zadar. Ei vor fi contribuit la ușurarea muncii copiilor, cari și fără aceste sunt destul de împovorați și de osîndiți. Aceste zise,­­vom­ continua cu expu­nerea generalităților asupra metodei eminentei profesoare da la Universita­tea din Roma. Pentru învățarea Arit­meticei, d-na Dr. Montessori se servește de asemenea de un material bogat, compus din beț­șoare late, de lungime gradate, roșii și albastre, precum și de un număr de obiecte ușor de adus și de mănuit. Copilul invață a cunoaște diferite numere după cum a învățat și literile alfabetului. Ca și cel destinat pentru scriere, materialul întrebuințat in acest învățămînt are la bază siste­mul de a face pe copil să descopere singur cunoștințele pe cari vrem să-l învățăm astfel ca să-i susțină interesul, curiositatea, să-i dezvolte spiritul de inițiativă și să o împedece să acumu­leze în micul său cap, noțiuni nouă pe care el nu este încă în stare să și le asimileze. Aș mai zice că dacă metoda Montessori are o parte originală aceasta este. Căci pănă acum nici nu se mai mulțumia cu ce face în mădea copilului în cap și tot nu căuta să i-l umple cu cunoștinți mai bine zis cu cuvinte, pe care în stare să le Înțeleagă, dar pe ca re ține În virtutea calităței mem sale. Pentru că d-na dr. Montess observat și știe, din experiențele log ce că din toate cuvintele pe un copil e în stare să le pronunț foarte puține le cunoaște înțăles pentru că își dă seama la ce rezu­rele duce învățarea de cuvinte pe un copil nu le pricepe, de aceea i­mpune și stărue ca el să nu pron dacă se poate, nici un cuvînt neinț­iază într’adevăr încă unul din pa­latele pedagogiei noui și încă unul cele mai importante ale sale. De­vine recomandarea pedagogiei non învățătorul să nu se impue cu cu­vințele sale de-a gata și să lase pe c să și le cîștige el însuși prin prop­rii puteri, el să nu-i servească deci un ajutor la nevoe și cînd copilu­la cere, iar toată preocuparea lui nu fie alta decit cum să procure c­­uiar mijloace ca să-și facă singri cnestia, să s­pue numai în cale ochi pe care văzîndu-le, pipăindu-le și torcîndu-le să-și cîștige cunoștințele care va avea nevoe. Ci­ de departe ș­tem noi, cu școala primară, de ade­ratele cerînți ale pedagogiei rațio care cere ca să punem numai în mî copiilor materialul didactic și făr le spune ceva să-i lăsăm să aleag singuri ce vor să facă. Atunci ei se cupă totdeauna cu plăcere sau obiei ce fac albii și se ajută ori se îndica unii pe alții. învățătorul n'are alta facă decît să le observe tendințele pe­tru a învăța să-i cunoască spre a nu j­tea conduce și spre a le putea satisf curiozitatea, răspunzînd la intrebăi lor și va fi făcut tot ce se cere partea lui, învățătorul care vorbe mai mult decît elevii săi, nu-și d­rapa meseria, ori face aceasta din marea­­ voe ce simte că, neavînd la indem, lucrurile pe care trebue să se ară­tată să se suplinească prin vorbe, cele în sistemul nostru de educație înreci aceasta se întîmplă de obiceiu. Cel dintăi dintre principii­e sistem­lui de educație a nu i împedeca­t­ii aptitudinilor individuale, dezvoltat facultăților, pentru a lăsa cump­lit spiritului său de inițiativă. Invățăt­rea va împiedica la copil­ ori­ce răuti cu energie, dar nu trebue să-l întrerur în mijlocul unei ocupații, fiindcă ceastă procedare­­ ar discuraja în­treprinderile sale sau ar deștepta tra visul spiritul de opoziție. Acest­ă urmă ar fi cu atât mai mare cu copilul ar fi mai inteligent și ar fi ci­tat de la natură cu mai multă voi­ Trebue să ne convingem, noi, persoa­nature, de marea importanță ce atrib copilul jucăriilor sau ocupațiilor ce se născocește singur și să Înțelegem nu este din partea lui nici răutate, nu nesupunere, dacă nu ascultă imediat chemarea noastră cînd se află cufm­e în ocupațiile sale. Este o tiranie cele mai mari a avea pretenție că e­eilul să-și lase ocupațiile lui favorite să alerge la chemarea noastră pe car el n’o pricepe și căreia nu-i atribue nici o importanță. Această procedare neexplicabilă nu­­ rămîne fără urmare, care este inefipăt­oarea. Din contra, trebue să ne bucu­răm de tenacitatea unui copil, care orice s’ar petrece împrejurul său, nu în stare să-l întrerupă de la ocupațiil sale. Aceasta este un semn al energie A­L­B­11 M­A­RI Albumari vechi, decolorate, cu galbene fotografii In care dorm priviri de vise, sau rîsuri blonde de copii, In care gesturi de statue au prins din clipa trecătoare Poema dorurilor stinse, sau taina inimei ce moare. Albumuri vechi, decolorate, cu enigmatice profie­de militari în porturi stranii, sau de nostalgice copile, In care trista simfonie a vremilor patriarh­ale Șoptește ’nădușit ca șoapta rătăcitoarelor sandale Pe drumuri lungi și prăfuite... ...în astă­ seară funerară, Cînd prin alcovuri de penumbră răsună a viselor fanfară, Cînd Foi tremură la geamuri... ...albumuri vechi decolorate, Lăsați mă pe altarul vostru să ’ngenunchiez cu pietate. In atmosfera ambiantă, din lămpi de aramă lucitoare, Fâșii de raze uniforme adorm pe cadre visătoare, Și pe ovale medalioane ce ascund șuvițele satene Ale­ adoratelor ce o odată au plîns pe alei,—rătăcitoare, Cînd de pe bolți eterizate duioasă le zîmbea Selene... Miraj ciudat de basme triste exală oglinzele—aplecate, Cu șnururi de mătase prinse de zidurile tapetate... In apa lor trăește o vieață, pe luciul lor lumini sigure. Plutesc ca pașnice gondole pe albastru măritor călare, Pe etajerele luxoase înveșmîntate ’n bibelouri, Surid,mignone statuete—evocatoarele cadouri Din timpuri ce-au trăit odată, lăsînd acutul lor parfum, Pe magice priviri de oglindă și pe-al iatacului costum. Privește iarna prin ferestre cîntînd exotice balade In hexametre de suspine, ca versul anticei Iliade... Aleargă vîntul printre ramuri flotîndu-și mantia bizară, Și ramuri plîng cu gesturi moarte rîvnind eterna Primăvară .. Și vă deschid cu­nuni pioase, în vraja serilor tirzii, Albumuri vechi, decolorate, cu galbene fotografi, M'afund în lumea voastră-apusă ca’n lumea misticelor dome, M’adorm—ca smirna din altare—simfonicele voastre-arome, ...Și văd pe fie cartonate, în cadrele dreptunghiulare, Figuri de copilași anemici zîmbind sub bucle inelare... Apoi fotografi ovale, cu fețe stinse de bătrîni, Femei cu rochile învoalte și cu brățare mici pe mini, Figuri de palide madone ce au fost amorurilor sclave, Și'n ochii cărora sa rîde tristeța toamnelor bolnave, Profile de­ Adonis—cu grații și cu privirea femenină... Și peste chipul lor palpită a vremei ftizică lumină, întorc o pagină uitată... ...în vesperatele vibrări, In jar cu albe flori de seră și cu păduri din alte țări, O melancolică fecioară, cu ochi de sfintă mă privi... Părea sculptată în decorul romanelor lui Pierre Loli... Urma la școală, luase premii, în mini cu jerbele de sori, Cu cărți voluminoase, ’n ochii ei mari și atît de visători, In ochii ’alunecați, cu ape și străluciri de diamant, Nevinovați ca ochii limpezi ai Genovevei de Brabant... Pluteau parfumuri de tămîe... ...de-atunci e moartă, căci o spune Figura ei, pe care noaptea și a atins funebrele i genune... Și gestul ei timid și galeș, întreaga ei îmbrăcăminte... O, tot din mica ei ființă exală arome de morminte, întorc o pagină., . ...un tînăr zîmbește sub plecare ramuri. Precum zîmbesc pe străzi ciudate, copii convalescenți la geamuri In zîmbetu-i i­all­a jale ! ...și țin privirile și înneacă’n Tremurătoarea bogăție a ramurilor de mesteacăn. Cu glas de vis, aceia care cu mini bătrîne și trudite își caută pierduți prieteni prin ftere îngălbenite, îmi povestește dezolata iubire a tînăru­lui brun : »A fost de mult, nici nu pot bine ca gîndurile să mi adun Să știu de cînd muri. . (de din stil și azi atîta mi­e de milă]...) Bunicul tău plecase’n lume și mama ta era copilă Cînd­ el, frumos ca un luceafăr, iubea o fată visătoare.... Și rătăcea mereu de strade în toamnele suspinătoare. Ca s­ă zărească la ferestre lucrînd, sau urmărind pe-o carte Un fir de tristă povestire... dar scris i a fost să n’aibă parte De ea vre­odată... ...mai pe urmă s’a măritat... și el sdrobit, Plingea în nopțile de veghe după idealul ce—a pierit. Sub chinuitele suspine obrazu ’n perne și îngropa. In aiurările de friguri cu glas de moarte o chema, Pînă intr’o zi, cînd parfumate răsar și florile de tei, A vrut s’o uite pe vecie... dar a murit de dorul ei“. Mă culc... și visele-fantome-mi împrăștie pe frunte steme... Visez in pașnica penumbră, sub a tirtacului poeme, Și din cartoanele de­ albumuri, lir trupurile se desprind, Plutesc pe-albastrele covoare, spre mine brațele și întind, Mă’ngh­irlandeazăn dans fantastic, cîntindu-mi cîntece’mpreună, Copila ce luase premii mi-oferă o veștedă cunună, Amantul palidei fecioare, plîngînd, sălbatec mă fixează, Intonă o moartă elegie, cu melodii ce aiurează, Mă strînge ’n brațele i de umbră... ...apoi madone zîmbitoare, Cu văluri albe de mireasă, bătrîni cu plete de ninsoare, Copii bolnavi, femei în doliu, s’apropie și mă tortură... Intense simfonii de groază pierdut în lumea lor mă fură Și tremur ca cuprins de friguri.. Albumurile,­colților ptnjesc stinghere fără vieață și fără chipurile lor Ce au evadat, să plîngâ n noapte balada dorurilor pale, A cascadărilor de patimi și a dragostelor senzuale Din timpuri ce au trăit odată și și-au lăsat al lor parfum. A Pe magice priviri de-oglindă și pe-al iatacului costum.. jfl I. M. Rașou.l

Next