Opinia, ianuarie 1912 (Anul 9, nr. 1484-1506)

1912-01-24 / nr. 1501

s* Dezordinele de Vineri — responsabilitatea şefilor parchetului şi poliţiei — Vineri seara, după terminarea procesului Cuza-Socol, o ceată de indivizi suspecţi—printre cari cu regret trebue s’o spunem că se găseau şi cîţiva studenţi, — probabil din acei puţini, cari n’au obiceiul să urmeze cursurile Universităţei—s’au dedat la o serie de acte de dezordine şi tulburări cari au constituit o ruşine şi pentru acei ce le-au făptuit şi pentru forţa publică, care n’a intervenit ca să le înfrîne. Astfel, adunătura aceasta, cari în asemenea împrejurări alcătueşte ceia ce se cheamă „Canalia de uliţă* s'a postat la poarta localului Curţii cu juri şi-a întimpinat cu huidueli, fluerături şi insulte triviale, pe membrii comisiunei de judecată şi pe apărătorii şi susţinătorii cauzei lui Socor, la eşirea lor din sala de şedinţă. Mai mult încă, derbedeii acesteia, a căror identitate la cei mai mulţi dintre ei cu greu s’ar putea stabili — au urmat grupul de amici de ai noştri cari conduceau pe d. Al. A. Badareu la locuinţa d-sale din strada Păcurari, vociferînd, şuerînd şi ţipînd ca nişte sălbateci pe strade, începînd de la localul Curţii şi pănă în piaţa Unirei; apoi pe tot parcursul stradei Lăpuşneanu pănă la Turi şi de acolo pănă la casa şefului nostru. Pe toată această distanţă — în plină seară, cînd lumea circula încă pe strade, —ceata aceasta de disperaţi—n’a întimpinat nici cea mai mică împotrivire din partea organelor poliţieneşti. Din potrivă totul părea că este organizat după un anumit plan, aprobat de şeful forţii poliţieneşti din localitate, sub al cărui înalt patronagiu se zice era pusă mascarada aceasta, ce a desgustat şi indignat pe toată lumea. Nu ne vom ocupa de scandalurile săvîrşite pe strade. înainte de a fi avut un început de executare s’a atras atenţia şi s’a prevenit pe prefectul de poliţie de tot ce avea să se întîmple. Intervenţia aceasta însă nu a avut nici un efect—deşi a fost făcută între alţii şi de fruntaşi cetăţeni ca d-nii Constantin Pennescu şi Gheorghe Săndulescu—cari au cerut formal prefectului de poliţie să risipească din timp grupul de scandalagii aflat în faţa localului de judecată, risipire care dacă s’ar fi făcut, nu s’ar mai fi petrecut apoi nimic. Rezultatul tuturor acestordemersuri a fost că, în loc să dispară turburătorii, a dispărut însăşi poliţia, — căci de la orele 5 şi pănă la orele 8 seara — timp de trei ore, nu s’a văzut picior de agent poliţienesc pe toată distanţa de la localul foastei Primării şi pănă la strada Păcurari. Complicitatea poliţiei deci, la aceste dezordine este evidentă; — şi şeful ei trebue făcut direct respunzător de toate cele petrecute. Cu convingere deplină, noi îl învinuim de a fi autorul moral al scandalurilor ruşinoase petrecute pe uliţele Iaşului; — iar parchetul general are datoria să provoace trimiterea în judecată a acestor representaţi ai forţei publice, cari deşi chemaţi prin lege a menţine şi respecta ordinea şi liniştea publică, au dat însă mîna cu tulburătorii şi au creiat dezordinele cunoscute, periclitînd libertatea, liniştea şi viaţa cetăţenilor. Dar, alături de şeful poliţiei,mai învinuim de complicitate şi la un act cu un caracter mult mai grav, pe şeful parchetului din Iaşi. Este vorba de ultragiul adus juraţilor, fapt care constitueşte delictul prevăzut de art 183 c. p. şi de a cărei săvirşire atît prefectul de poliţie cît şi primul procuror s’au făcut de o potrivă vinovaţi,—căci ambii au avut cunoştinţi de mai înainte, de acest delict — comis sub proprii lor ochi—şi n’au intervenit ca organe autorizate ale forţei publice pentru a’l preveni sau împedica. Juraţii au părăsit rînd pe rînd localul Curţii,—cîţiva din ei căzînd la sorţi pentru a judeca un al doilea proces, au foste nevoiţi să rămînă încă cîteva ore la Curte. Ei bine, adunătura d-lor Cuza-Strojs a aşteptat ptnă seara tîrziu şi pe aceşti ultimi judecători—şi după cum i-aul tragiat pe cei dintăi, imediat după pronunţarea verdictului, i-a ultragiat şi pe aceştia din urmă—tocmai tîrziu ,— iar la unii s’au dus chiar acasă şi ie-a spart geamurile locuinţei—fapt ce a fost adus a doua zi la cunoştinţa preşedintelui Curţii de către însăşi victima, de d. jurat Buţureanu. Ei bine toate aceste delicte s’au petrecut în auzul d-lui prim-procuror fără ca d-sa să fee nici o măsură, avînd figura satisfăcută de ceia ce se petrecea afară în stradă şi cari răsunau pînă în fundul zidarilor localului Curţii cu juri, după cum şi scândurile de strade s’au săvîrşit sub văzul unuia din procurorii tribunalului, dar care a privit cu dezgust la ticăloşiile ce se săvîrşeau, neputînd interveni fără ordinul sau avizul şefului său. Gravitatea unor asemenea fapte—nu o poate nimeni tăgădui iar pedepsirea tuturor vinovaţilor se impune. Ce ar zice şi ce ar face de prim procuror, cînd un judecător de tribunal sau curte—după pronunţarea unei judecăţi — ar fi întîmpinat şi ultragiat la eşirea din localul instanţei sau pe stradă, de către partea nemulţumită de judecată, sau de vreo rudă sau prietin al acestuia ? Ce ar zice şi ce ar face dacă însuşi d-sa, ar fi ultragiat de inculpatul condamnat sau de vreun amic al acestuia pentru rechizitorul ce a susţinut ? Ei bine după cum asemenea indivizi ar fi pe loc înşfăcaţi de justiţie şi judecaţi şi condemnaţi pentru faptele lor, de asemeni cerem dlui procuror general să aducă înaintea justiţiei pe toţi făptaşii dezordinelor de Vineri şi mai ales pe acei ai ultragiilor comise Vineri seara la adresa juraţilor canducind CSI CONÎM pESoi şi pe şefii parchetului şi poliţiei din Iaşi, cari cu voinţă şi ştiinţă au patronat încurajat şi sprijinit toate actele de neorînduială şi ticăloşie ce compromit reputaţia oraşului Iaşi prea demn, prea civilizat şi prea mîndru pentru a putea suporta o clipă o asemenea ruşine şi dezonoare. „OPINIA“. - -"*»*»^**^^ -— 3 bani Exemplarul ABONAMENTE Oi «i. . „ . . 20 lei ® fesul o • » o o HO a 9 RedAetis. si Atatanteatlas II$I. SSr. 81. Umili 25 .iiiD@iiiE¥âf©i-ni@eiAf Un şantaj asupra Suveranului Faţă cu declaraţiunile făcute în public de ministrul de războiu, că guvernul liberal din 1907 ar fi dat ordine ca armata să facă orori inutile, comitetul general al partidului liberal, întrunit în deliberare, a delegat pe fostul preşedinte al Camerei din 1907, să se prezinte Regelui şi să-i ceară ca, în puterea prerogativelor, să dispună trimiterea cabinetului din 1907 în judecată instanţei supreme. Răspunsul Regelui avea să stabilească dacă guvernul liberal din 1907 s-a făcut vinovat de crime ordinare, sau dacă ministrul de război ab acum, implicit întreg guvernul Carp, care nu sa desavuat, s-a făcut culpabil de o denunțare criminală fără pereche. Suveranul, se știe, a răspuns d-lui Ferekide că nu este nici un cuvrig pentru trimiterea în judecata a fostului guvern Sturza, a adus mari elogii acelui guvern, autorizlnd publicarea cuvintelor regale. in mod implicit Regele a dssaprobat explozia inconștientă a ministrului de războiu și demisia acestuia urma să se producă la mod natura!—dacă nu chiar demisia întregului guvern.': Nu numai că n’a demisionat nici d. Filipescu, nici guvernul, dasaprobați In public da Rege, cum Regele n’a mai făcut-o piuă acum dar dssavusrea regală a fost acoperită şi înăbuşită da un şantaj, care,dacă si?sr îi fost Indreptat contra Capcanei, ar fi putut produce admiraţia amatorilor de escrocherii geniale. Ministrul de războiu, fireşte cu aprobarea guvernului, imediat ce a aflat de comunicatul regal, adresează o scrisoare de demisie Regelui, demisie motivată nu de rezultatul audienţii d lui Ferekide, ci de faptul ca ministrul Fitipaşca este taxat de asasin de opoziţie fiindcă a luat măsuri militare, în ziua de 8 Ianuarie, ca manifestanţii opoziţiei să nu treacă d’inaintea Palatului. Şi cere Regelui, în textul demisiei, ca zeflemea la adresa liberalilor, să-l trimeată în judecata Curţii de Casaţie—fiindcă a oprit pe manifestanţi să treacă pe d’inaintea Palatului. Regele, precum era de aşteptat, pii ----- - -respinge demisia, fiindcă ea nu conţinea, de fapt, nici o motivare serioasă şi această respingere servesc guvernului şi dlui Filipesnu ca dovadă, că Regale şi-a bătut joc de liberali, că guvernul şi ministrul de război se bucură de încrederea Coroanei. Dacă d. Filipescu ar fi demisionat în ziua de 9 ianuarie, a doua zi după nechibzuitele măsuri militare ce ie luase, actul seu ar fi putut fi luat în serios. Demisionînd două septămlni mai tîrziu, dînd Regelui o soluţie identică, o trimitere la Casaţie, ca şi guvernul din 1907, punind în aţa Regelui o chestie personală pe acelaşi motiv cu acuzarea singeroasă ce a adus-o d. Filipescu unui întreg guvernd. Filipescu a comis două acte îndrăzneţe faţă de Coroană: a zeflemusit-o şi a şantajat-o. Credem că Coroana nu trebuie să ajungă vasală şi obiect de zeflemele a ciocoilor. Reabilitarea domnului Cuza Că a plagiat şi a furat, obţinând, în schimb, o catedră universitară, de pe înălţimea căreia predică anarhia, obţinînd şi un premiu academic, pe care l-a pus la ciorapi că a plagiat şi a furat -d-l Cuza a dovedit’o din momentul în care, spre a se desculpă, a recurs la juraţi. Acum îi spun şi prietenii sei, că a făcut rău. Dar, după socotelile lui, a procedat foarte bine. La juraţi, şi-a spus d. Cuza, vor veni ai mei elevi să facă atmosferă ; la juraţi îmi voi putea desvolta toate maniile, toate nimicurile ce mă obsedează. Şi dacă Socor va fi condemnat—dovadă va fi fost pentru d. Cuza, că n’a plagiat; dacă Socor va fi achitat—elevii mei mă vor reabilita, fluerînd, huiduind, spărgînd geamuri şi asmuţând, prin întruniri publice, că juraţii au fost takişti. înaintea unei comisiuni de specialişti, ci Cuza n’ar fi putut apărea cu pledoaria lui Abgar, nici cu aiurările savante ale unui apărător de judecătorie; n’ar fi avut sprijinul unui prim procuror fără inteligenţă şi fără scrupule, nici n’ar fi putut aduce, în ceasul de pe urmă, ca elemente de intimidare, pe prefectul poliţiei, pe comisarul de siguranţă, pe toţi Uţii şi ca element final, fanfara din Tataraşi, care avea să evite marşul triumfal, dar care devenise muzică prohibită. Domnul Cuza s’a opus chiar unei comisii de judecată mixtă : n’a voit ca un expert specialist să lumineze pe juraţi, a ţipat contra numirii d lui N. Xenopol, a avut injurii contra d-lui Gherea. Acum cînd procesul s’a isprăvit prin achitarea lui Socor, d. Cuza a făcut apel la copiii oamenilor ca să l reabiliteze. Să reabiliteze contra verdictului juriului și contra sentinței pe care el și-a dat’o singur : „achitându-l pe Socor, a zis el juraţilor, mă veţi condemna pe mine şi eu voi trebui să urc scările Universităţii cu pecetea plagiatului pe frunte“. Această auto pecete urmează s-o şteargă acum elevii d-lui Cuza, prin manifestaţiile sălbatice şi prin întruniri publice, la care ar urma să vorbească şi doi profesori universitari, profesori cari nu venise macar să asiste la desbaterile procesului, necum să-l apere pe d. Cuza profesori, cari vor declara, probabil, că un verdict, dacă nu este pe placul cuiva, poate fi considerat ca nul şi neavenit. Leac contra morţii n’a fost descoperit încă. Şi moartea morală se aseamănă, in această privinţă, cu moartea comună Indrăsneală-da, reabilitarea?... la paştele ocalului! D. Delavrancea a avut însă mers să ne arate, la întrunirea de Dumb că raţionamentul acesta nu e adevir pe de-antregul. In adevăr, omul d-lui Filipescu cabinet, în discursul rostit la întrunii guvernamentală de Duminică a ţit să desmormînteze moaştele d-lui Caacuzino, şi închinîndu-se d-lui Ca n’a uitat să tămăieze nici pe testul al partidului conservator. Ba ceva mult, d. Delavrancea a mers pînă aci cu adularea d-lui Cantacuzino, că, un moment dat, a zis că d-sa nu cunoaşte decît doi... şefi, pe preşidele consiliului şi pe preşedintele Sejului... Iată-l dar pe d. Carp căptuşit cu alter-ego al d-sale, iată 1 dar pe d. Csj în concurenţă cu d. Cantacuzino. Neapărat, dacă d. Delavrancea nu fi omul d lui Filipescu și dacă d. Fipescu n’ar avea în guvern atitudini pescuitorului în apă tulbure, cuvindl Ministrului de lucrări publice ar put fi luate drept una din acele numere!] figuri retorice, cari împodobesc așa servil discursurile d-lui Delavrancea] Dar atitudinea d-lui Filipescu în veri, starea de dependenţă a d-lui lavrancea, coroborate cu acţiunea pslamentară a d-lui Gh. Cantacuzino Senat şi a d-lui Gr. Cantacuzino la mera, ne dau dreptul să credem că ministrul de război pregăteşte d-lui Caţ o nouă lovitură şi că instrumentul care se slujeşte azi d. Filipescu, împriva preşedintelui de consiliu, este azi, ca şi la moartea lui Lascar Catar, tot d. Gh. Gr. Cantacuzino. D. Filipescu stă de un an de zile pîndă. Acum corabia guvernamenta a început să ia apă, barca se cufund pe zi ce trece. Acum e dar timpul lovituri neaşteptate. D. Filipescu se uită, asta se simte, că d. Cantacuzin al doilea şef al d-lui Delavrancea, putea sluji planurilor d-lui Filipescu, aceasta e o credinţă a Ministrului război. De aceia, credem, că d. Carp va ave zilele acestea o surpriză. Atitudinea d-li Cantacuzino e bătătoare la ochi. Atitudinea d-lui Cantacuzino S’ar părea că oposiţia d-lui Gh. Gr. Cantacuzino, împotriva proectului de mînă moartă, ar izvori numai din grija celui mai mare proprietar rural da la noi, de a vedea călcîndu-se Constituţia într’un punct care periclitează însuşi fundamentul dreptului de proprietate. Tot ruşine universitar. Cu toate că prin verdictul juraţile în procesul Socol-Cuza, am putea zic că s’a consfinţit pentru totdeauna calificativul de mai sus pe numele d-l Cuza, totuşi suntem şi noi alături ca cei care cred că nu juriul acesta trebuia d-lui Cuza. Era de datoria d sa om de ştiinţă, care în tot cursul nenorocitei sale pledoarii la juraţi, n’a stăruit decît asupra diferenţei între cerul în care planează el şi planeta nenorocită pe care se trudeşte adversarul său, era de datoria sa, zicem, să se poarte ca un om de ştiinţă. Trebuia s se adreseze oamenilor de ştiinţă, ca să nu rămână astăzi condamnat de justiţia „Poporaţiei“ la care se vede cin’are noroc. Dacă, însă, ca procedeu şi ca mijloace de reabilitare, a căutat să speculeze sentimentele antisemite, care erau cu totul străine de problema ştiinţifică în discuţie, ca mijloace de convingere în pledoaria sa a scoborât într’un mod absolut dezgustător demnitatea universităţei, în numele căreia avea aerul că protestează. S’a adresat juraţilor şi nu oamenilor de ştiinţă, fiiindcă, cu spiritul său deprins la subterfugii şi înşelăciuni, credea că aceştia vor vibra la cîntecul antisemit, care va fi şi aici calul său de bâlaie ; ştia că asupra oamenilor de ştiinţă, asemenea procedee de bîlciu nu prind şi credea că sub presiunea durerei sale naţionaliste, va căpăta de la juraţi un verdict care să fie un triumf. Dacă, însă, ca miez al pledoariei sale, nota naţionalistă n’a dovedit că n’a plagiat şi n’a ridicat da pe fruntea lui pecetea ruşinei univesitare, sfîrşitul pledoariei sale, prin care făcea apelul suprem la inima juraţilor, a fost o detestabilă scoborîre a profesorului de universitate. Nu se adresează inimei într’o chestie ştiinţifică, care se judecă cu capul, nu caută să mişte inima juraţilor de cît advocaţii criminalilor ordinari, ca să’i înduioşeze asupra mizeriei în care o condamnare ar azvirli familia şi copii acuzatului. D. Cuza, însă, prin tot apelul ce a făcut pe de o parte, s-a clasat singur între criminalii ordinari, iar, pe de altă parte, a recunoscut prin acest apel, că este acuzat, nu reclamant.