Opinia, septembrie 1913 (Anul 10, nr. 1975-1998)
1913-09-19 / nr. 1989
f Afv Devotamentul pentru şef „...Cred cei de la Opinia că facem o greşală cînd luptăm cu toată ardoarea şi păstrăm tot devotamentul pentru omul pe care lam recunoscut şei? Şi cred cei de la Opinia, că ie un bine pentru ţară, lupta ce se dă în potriva adevăratelor valori politice, cînd este doar dovedit că atari valori sunt atît de puţin numeroase la noi în ţară?“—iată chestia pusă, în mod urban — prin excepţie — de cătră confraţii de la Cuvintul. Cu plăcere ne declarăm gata a respunde la aceste chestiuni, a le cerceta în toată complexitatea lor. Şi facem aceasta cu autoritatea omului care n’a dezertat nici odată de la devotamentul pentru şef, şi care, pururea a combătut sistemul atacurilor contra oamenilor politici, care reprezintă valori reale. Mai întăi însă o mică paranteză. Chestiunile puse de Cuvintul au coincidat cu o insinuare mizerabilă, a unui ziar nedemn, cum că d. Badareu ar fi fost cîndva gata să-l părăsească pe d. Take Ionescu. Ce sfruntată minciună ! Şi cit de mult se urmăreşte a se crea legende false în privinţă firei actualului ministru al lucrărilor publice ! Evident. Cei care cunosc omul, cei care ştiu cît de întreg este acela care respunde la numele de Alexandru Badareu, aceia îşi dau imediat seamă cît de ticăloasă este această insinuare. Dar pentru a se vedea şi mai bine falsitatea lucrului, voi povesti un fapt, cunoscut mie personal, şi care este de natură să indice imediat şi concepţia politică şi delicateţa sufletească a ministrului lucrărilor publice. Cazul ie caracteristic — şi el respunde în parte şi la problema pusă de confraţii noştrii. Intîmplarea a voit ca eu să fiu acela prin care d. Filipescu să puie la cale prima întrevedere dintre d-nii Maiorescu Badareu, în Octombrie 1910, puţin upă ce se produsese cunoscutul discurs de la Huşi al actualului ministru al lucrărilor publice şi cînd se credea că ar fi posibilă o reîntregire a partidului conservator. D. Badareu se arăta dificil în a accepta întrevederea: —„De ce eu, cînd îl au pe Take, care-i şeful meu, respundea d-sa mereu“? Cedînd insistenţelor, d. Badareu a ţinut însă ca d. Maiorescu să fie lămurit asupra unui lucru: că d. Badareu aparţine unui partid, că va vorbi cu d. Badareu ca reprezentant al partidului, soldatii d-lui Take Ionescu şi nu cu d Badaron ca persoană distinctă de partid. Am închis paranteza. Revin la spusele confraţilor de la Cuvintul. * Recunoaştem fără înconjur că din punctul de vedere al educaţiunei caracterelor, şcoala junimistă bine meritase de la ţară pănă acum un an. Fără îndoială că era un reconfortant moral pleiada aceia de valori reale, care, din dragoste şi devotament cătră şef, deşi conştienţi de marele lui greşeli politice făcute, îl urmaseră fără cîrtire, resemnîndu se la un rol negativ, la o vieţuire politică stearpă. Pilda aceasta însemna mult — mai cu seamă că nicăirea nu era mai necesară ca în ţara romănească. Şi iarăşi recunoaştem, fără înconjur, că unele lucruri, petrecute de atuncea încoace, au fost de natură să ebramjeze multe conştiinţe şi să întristeze multe suflete. Se petrecuse doar un lucru atît de neaşteptat ! Se desfăcuse, într’un moment, prietenii cari păreau cimentate pe viaţă ! Se rupsese legături între oameni care păreau meniţi a râmînea veşnic legaţi ! Privit la exterior, cercetat în necunoştinţă de cauză, tabloul acesta al unei atari descompuneri nu se putea să nu mâhnească şi mai cu seamă să nu dea de gîndit asupra influenţei ce ar putea avea pentru formarea caracterelor în viitor. Şi desigur, deşi pentru moment nesuficient comentate şi mai cu seamă deşi nu obiectiv cercetate, cele petrecute în cursul acestui an în lagărul junimist vor fi înregistrate de istoria noastră politică. Dar discuţia serioasă nu sa poate face numai prin cercetare subiectivă şi mai cu seamă superficială. Nu condus de un sentimentalism uşor şi de comandă te poţi transforma în criticul unor atari întîmplări, cari trebuie să fi avut la baza lor profunde preocupări da interesele superioare ale neamului. Nu procedează nimenea la fapte ca cele întîmplate, cînd prin mintea sa superioară, îşi dă seamă ce rezultate funeste educative se pot produce, iar prin rafinamentul senzibilităţei îşi dă seamă de proporţiile tragismului sufletesc, inerent unei atari dispărţiri. Atîta vreme cît prin concepţia sa în privinţa interesului nostru etnic d. Carp corespundea credinţelor fidelilor săi tovarăşi de luptă, aceşti devotaţi tovarăşi puteau să nesocotească greşelele în procedeuri şi modalitatea de a fi. Atîta vreme rit originalitatea firei sale de şef hamidian nu dăuna decit partizanilor, tovarăşii săi nu l’au părăsit şi nici n’au venit în conflict cu d-sa. S’a schimbat însă situaţia, cînd în momente extrem de grele, d. Carp voia lucruri care nu erau dăunătoare numai pentru partid, dar după concepţia factorilor hotărîtori şi a conducătorilor partidului, erau dăunătoare şi tărei. In astfel de împrejurări ori cît de mare ar fi tragismul situaţiei, un om n’ar merita numele de om politic cu adevărat, dacă ar sta la îndoială în privinţa cărei ce ar avea de urmat. Iată respunsul nostru la prima chestiune. Rămîne acum a doua, dacă încuviințăm luptă acerbă în contra valorilor reale politice — atit de puțin numeroase la noi. Dar despre aceasta pe altă dată. 15 BAN! Redacţia şi Admin. ’ Iaşi» 'str. Gh. Mîrsescu 15 ABONAMENTE Un an ... 20 lei 6 luni ... 10 lei ANUNŢURI Un rând pag. III» "0 în. a » „ IV,4€„ Sub direcţiunea unui Comitet Anul X No. 1989-Joî 19 Septem. 1913 NOTA ZILEI Filologie. De cîteva zile ne întîmpină, rînd pe rînd, în toate gazetele din ţară, o notiţă stereotipă: „D. Oreste P. din Iaşi, ofiţer în rezervă a fost rechemat în activitate, în batalionul al 9-lea, tot în gradul de ofiţeri. Notiţa ne-ar fi părut indiferentă’, dacă nu am vedea în ea probabilitatea unei... sfidări la adresa acelor naivi care aşteaptă—la Sfîntul-Aşteaptă !—bătăii în armată. Ştiţi care e răspunsul pentru toţi aceşti naivi ? Rechemarea d lui Orestea... E adevărat că acest concetăţean al nostru bate de obiceiu, civilii. Dar cine o să-l facă să-şi lase obiceiul tocmai cu soldaţii şi să-l facă a nu confunda verbul a bate cu substantivul batalion !?... POLITICE Voluntară, involuntară ? Io „Notele din campanie“ ale colaboratorului nostru anonim a fost vorba ieri despre voluntarul V. G. Morţun şi de epizodul de avansare a fostului ministru liberal la gradul de sergent. D V. G. Morţun continuă a fi la ordinea zilei, graţie demisiunii din comisia de anchetă în cunoscutele împrejurări. D. Morţun spune că, nefăcînd parte din armată, nu vede ce rol ar putea avea în cercetarea neregulilor sau neglijenţelor de cari s’au făcut vinovate deosebite organe subalterne ale administraţiei militare. — D-sa chinueşte textul jurnalului consiliului de miniștri pentru instituirea comisiunii. Nu se pomenește nicăeri, în acest jurnal, de organe subalterne, ci se spune lămurit că această comisiune va avea puterea de a constata neajunsurile survenite, cauzele ce le-au provocat și de a stabili toate responsabilităţile. Unde a văzut d. Morţun că e vorba de organele subalterne ? D. Morţun mai declină însărcinarea pe motivul că ea ar fi dată „tocmai de unele organe cari au, în primul rînd, răspunderea în îndeplinirea acestor lipsuri“. Ce şi pe cine vizează fostul ministru liberal? însărcinarea n’a fost dată de intendenţa militară care avea răspunderea’ serviciului, nici chiar de ministerul de războiu, ci de consiliul de miniştri. Atunci guvernului vrea să-i facă proces d. Morţun ? Asta da, o înţelegem : d-sa e de data aceasta în nota partidului. Trebue creată o agitaţie pe tema pregătirii campaniei din Bulgaria — şi, pentru aceasta, fostul ministru liberal, care e foarte modest, declinîndu şi orice competenţă cînd e vorba să figureze în comisiunea mixtă, — îşi recunoaşte de odată toată priceperea şi destoinicia pentru o anchetă parlamentară. Liberalii nu vor constatarea lipsurilor şi stabilirea responsabilităţilor directe, ci urmăresc un scoppolitic, o campanie de politică de partid. In această lumină, scrisoarea ,‘d-lui Morţun, foarte greoaie, plină de răstălmăciri şi de contraziceri, capătă întregul ei înţeles. Demisia fostului şi viitorului ministru liberal fost-a ea voluntară ori involuntară, adecă impusă de consideraţii politice ? MICI POLEMICI „Dreptatea“ vesteşte: „La Continental a avut loc un dejun la care au luat parte N. Fleva, I. Protopopescu-Poke şi Jean Tehas Florescu...“ Nici măcar la acest dejun n’a fost invitat Bogdan-Văcăreşti! * Ultima listă de decoraţi „ Pentru meritul comercial“ începe ca un domn general. ...Nu de intendentă, fiţi siguri ! * Un prieten al nostru s’a înecat la Veneţia, în Canal-Grande. Am telegrafiat imediat familiei sale : Gondoleanțele mele. A fi nationalist brevetat şi a declara de pe fotoliul academic, că sunt evrei în tară cari merită drepturile, se pare celor interesaţi un gest frumos, pe care îl poate face numai an om... înalt. * „Profesorul Râşcanu era adeseori aspru ca noi“ a zis oratorul Dăscălescu, delegatul studentimei. ...Dacă s’ar scula din mormint, ar fi și mai aspru,— după plagiatul d-lui delegat... ECOURI Tuberculoză şi suggestie.—Intr’un spital, şeful de serviciu intră în pavilionul tuberculoşilor. „Ascultaţi, le strigă el, aştept de la prietenul meu, doctorul Schindler din Berlin, un ser miraculos contra tuberculozei. Intr’un moment veţi fi toţi vindecaţi. Aveţi numai răbdare, peste cîteva zile îl capăt şi veţi vedea !‘ In fine după cîteva zile sosesc fiolele cu ser şi injecţiunile încep. Maestrul avea dreptate. Serul doctorului Schindler era extraordinar. Bolnavii au fost cîntăriţi, dejecţiunile analizate, pofta de mîncare controlată, puterile măsurate totul dovedia că muribunzii din ajun mergeau spre o frumoasă ameliorare. Dîndu-şi seamă că experienţa a durat în deajuns, şeful de serviciu chiamă pe elevii săi într’o sală închisă şi le mărturiseşte că serul miraculos nu e decît un bun ser isotonic, preparat la Paris. —Totul se datoria suggestiei și nu medicamentului. OAMENI ŞI LUCRURI Iaşi—Varşovia Am subliniat ori unele fapte şi constatări dintr’o lucrare medicală iaşană, privitoare la tuberculoză. Intre altele găsim acolo proporţia următoare, pentru periodul de 10 ani, 1895—1904, la 10,000 decese Romînii dau 37,59, străinii—35,75, mozaicii 22,54. Această diferenţă, care pare să indice la unii o predispoziţie şi rezistenţă faţă de tuberculoză corespunde constatărilor din alte ţări şi centre. Pînă şi în acea mizerabilă atmosferă a Varşoviei... Ca dovadă rezumăm acejun mic studiu din ultimul număr al publicaţiunii „Tuberculosa“. Incontestabil, rasa are o influenţă oarecare asupra sensibilităţii şi a predispoziţiei la tuberculoză. După F. B. M. Carthy unele rase au căpătat o rezistenţă la tuberculoză, fără îndoială din cauza unui contact frecvent cu această boală. In Statele Unite, Indienii sunt acei care prezintă mai puţină rezistenţă, apoi vin Negrii şi în fine Chinezii. Cei dintâi dau cel mai mare procent în mortalitatea tuberculoză. Printre rasele albe, Irlandezii prezintă o mortalitate aproape tot aşa de mare ca şi negrii, pe cind celelalte rase albe sunt mai rezistente. In genere, mortalitatea este cu atît mai ridicată cu cît măsurile profilactice sunt mai rău înţelese. Un fapt surprinzător este că populaţia evreiască prezintă numărul cel mai mic de cazuri de tuberculoză. Observaţiunile lui Carthy au fost făcute în regiunea canalului Panama şi în spitalul tuberculoşilor din Boston. In această privinţă A. V. Sokolowski a făcut cercetări interesante şi iată cum explică rezultatele la care a ajuns. „Populaţia semită de la noi (Varşovia) şi din împrejurimi este mai puţin afectată de tuberculoză pulmonară decît populaţia creştină (Poloni, Ruşi, Lituani). După Sokolowski, la 100 morţi sunt 11—13 cazuri de tuberculoză la creştini şi numai 8—10 la evrei. Aceasta este pe deplin confirmat şi de statisticele din apusul Europei (Londra-Berlin, Budapesta). Pentru celelalte afecţiuni ale căilor respiratorii, rasa evreiască nu prezintă nici o particularitate. La popoarele puţin sau de foc culte, doi factori măresc predispoziţia la tuberculoză relaţiunile cu Europenii şi sifilisul. Astfel experienţele făcute de Metschnikoff, Burnet şi Tarassewitsch în stepele locuite numai de Calmuci, Intre marea Caspică, Volga şi Donul, au dovedit că tuberculoza este mult mai frecventă la periferie decît la centru. Vecinătatea cu populaţiunea stabilă răspîndeşte tuberculoza printre Calmuci. Adulţii cari părăsesc stepele şi locuesc în oraşele mari sunt foarte des atinşi de tuberculoză. In Kamerun, după Kurz, tuberculoza nu este aşa de răspîndită ca în Europa. Autorul e de părere că relaţiunile cu albii transmit rasei nerge tuberculoza. Ia Colonia Capului numărul cazurilor de boală şi cifra mortalităţii au crescut mai cu seamă în vecinătatea staţiunilor unde se tratează Europenii tuberculoşi’. Dintr’o lucrare foarte interesantă şi vastă a lui Ruge, rezultă în ce priveşte Egiptul, că Fellahii, Beduinii şi Nubieni sunt aproape feriţi de tuberculoză la sate. Dar condiţiunile se schimbă îndată ce indigenii vin în oraşe. Arabii, Copţii şi Berberii, cari tră efec prin oraşe, în Egiptul de jos, ca servitori şi portari la hoteluri sunt atinşi de tuberculoză într’un mod îngrozitor şi copiii Nubienilor mai mult încă. Aceleaşi constatări se pot face şi în Tunis, Algeria şi Maroc. Constatările de mai sus privitoare la rezistenţa semiţilor faţă de tuberculoză trebuie puse, poate, în legătură cu rezistenţa raselor orientale în genere, a căror descendenţă e abundent reprezentată în Iaşi şi în Varşovia? Rodion CAMPANIA DIN 1913 . Sub cort, în Bulgaria — NOTELE UNUI VOLUNTAR - 15 Iulie.—In revărsat de zori ne trezim cuprinşi de apă, cu oasele îndurerate, muşchii ţepeni şi aşa pornim Dinainte. Pe drum soldaţii noştri zdrobesc în dinţi pesmeţi, bând limpede apă de isvor. E adevărat că popota ofiţerilor e cu noi, dar cine ar îndrăzni să se atingă de preţiosul ei conţinut. Drept ţigară, urmez a fuma una începută de Locotenentul nostru Postelnicescu, iar asupra chiostecului aruncat jos se reped camarazii mei ca un roi de albine. La un popas, auzim strigăte disperate pe un vârf de deal, de la o căsuţă ce părea pustie şi uităndu-ne într’acolo cu binoclul vedem nişte femei cerând ajutor, iar vreo cinci soldaţi de vânători şi un artilerist ţişnind peste garduri în afară, o iau razna pe câmp. Din ordinul ofiţerilor, doi sunt prinşi, dar declară că au voit să cumpere ceva de mâncare şi că femeile s’au speriat degeaba. Fără îndoială o tentativă de tâlhărie şi poate chiar şi de viol. Pe drum înainte, ploaia reîncepe, fără a ne fi uscat încă de baia din ajun. Aşteptând furgonul din coada convoiului, punem de mămăligă şi pe când înghiţeam în noduri malaiul alb şi nesărat, cu ceapă, apare un trimis al d-lui general Comandant al Diviziei a 7-a, cu ordinul să ajungem cât mai curând la cantonul din capătul defileului, pentru a face loc de trecere în sens invers pe drumuşorul îngust. Cu chiu cu vai ajungem la canton unde găsim vreo opt automobile cu motoarele în mişcare, conţinând întreg personalul Diviziei, gata a se întoarce în Mitropol de unde abia sosise. Noi mergeam la Zlatiţa ; acolo era bivuacat regimentul nostru, dar vestindu-se că bântuie epidemia de holeră, Divizia ne-a lasat să mergem înnainte, iar ea probabil a socotit prudent să plece pe unde venise. De la canton şoseaua începe să fie bună şi pe dânsa trebuie să urcăm pe muntele Zlatiţei; cum însă grelele noastre furgoane mergeau prea încet la deal şi voind să ajungem mai repede spre a ne usca îmbrăcămintea, o luăm pe jos înainte, în frunte cu plutonierul Lucan şi alături cu camarazii Oprea, profesor de desemn în Bucureşti, cu Gutman arendaş din Tg.Frumos, cu alţi doi soldaţi şi un gradat. Suim într’una admirând minunatele poziţii, când deodată o ceaţă deasă ne învăluie în întuneric: suntem cuprinşi de un nour în furie, care începe a-şi descărca apa în plin asupra noastră, în timp ce fulgerele şi trăsnetele se îndesau tot mai tare. Iuţim pasul şi de la un cort de Pioneri, aflăm că creştetul muntelui e la vreo câteva sute de metri şi că scoborând în urmă puţin dăm de o stână unde ne vom putea adăposti. Cu toată ezitarea unora dintre noi, îi conving să mergem înainte şi după ce trecem de vârful muntelui, la vreo mie şase sute metri altitudine, nu departe în stânga drumului pe o culme zării, luminile stânei atât de mult dorită. Vroim să intrăm dar suntem opriţi de santinele cari ne spun că deoare-ce nişte soldaţi au încercat să jefuiască Stâna, ei au fost puşi de pază ca să nu permită Intrarea nimănui. Imposibil deci de pătruns, deşi poate tocmai în acel moment aşa zisele santinele păzeau tovarăşi de ai lor, adăpostiţi înăuntru, amatori de brânză bună. Suntem deci siliţi să o luăm la picior înainte tremurând de frig. Noroc că ploaia încetase, dar hainele ne erau ude şi ghetele pline de apă. Scoborâm vreo două oare în întuneric şoseaua albă ce merge într’un zig-zag, având colţurile complect inundate, formate din fioroase cascade, cari probabil văzute ziua, pe timp frumos, sunt feerice minuni de ale naturei; ne ţinem de mână, unul după altul, mergând încet pentru ca să nu dăm alături de şosea în prăpastie sau lângă poduri în torente. Astfel noi, cîţiva oameni, prăpădiţi de oboseală, armaţi numai cu revolvere am străbătut unul din cele mai înalte vârfuri ale Balcanilor Bulgăreşti, noaptea pe furtună, într’o ţară cu care eşti în răsboiu. Şi totuşi pe drum am discutat, am glumit şi am făcut mult haz de spiritul natural al Plutonierului Lucan, care intr’unul din cele mai grele momente fiind întrebat cum poate fi vesel în asemenea împrejurări a răspuns : — „Râd, ca să nu plâng". Mergând pe drumul din vale, câteva șuerături sinistre venite nu știu de unde ne-au pus revolverele în mână, dar totul reintrase în tăcere, când deodată auzim un ropot de cai oprit brusc, un zăngănit de arme şi vorbele: — „Cine sunteţi? Răspundeţi?“ — „Soldaţi Romîni, răspundem noi“. — „Bine ! Şi noi tot soldaţi romîni", adăugă cel care ne a întrebat şi patrula de cavalerie îşi urmează drumul. Nu mult după aceia, când începusem a nu mai simţi picioarele de frig şi oboseală, zărim cu bucurie luminile bivuacurilor din Zlatiţa, care ne dau curajul necesar spre a ne urma drumul. Ştiam că Preotul Mârza, bunul nostru prieten, care plecase odată cu bateriile în ambulanţă, trebuie să ne aştepte cu cortul gata instalat, cu pături uscate de învelit şi cu ceva de mâncare. La intrarea în orăşel,"splendid tablou al bivuacurilor de infanterie, în cari soldaţii îşi pregătesc mâncarea la focuri aşezate simetric. Pălpâiela flăcărilor dădea feţelor lor, precum şi dărilor din vecinătate un aspect atât de bizar şi