Opinia, decembrie 1913 (Anul 10, nr. 2048-2069)

1913-12-04 / nr. 2050

L ABONAMENTE Un an » o » 20 lel 6 lun! . o o 10 lei ÂdmiîîSstrațlÂî i»f1, »In*. C*h„ *f3*ree»a m 17 Sub direcţiunea unui C­omitet Un rând pag. III, b. m î» n» i V « 44. M T POLITICE Cercul vicios Singura chestiune care pare să animeze momentan discuţiuniie presei liberale, este acea a creditu­lui de 408 milioane pentru C. F .. Chiar confratele nostru liberal din localitate, îi consacră primul articol de astăzi, reproducînd ra­ţionamentul şi proza unor confraţi liberali din Bucureşti. Se ştie că deputaţii liber­ali s-au ab­ţinut de la votarea creditului, dîn­d astfel votului parlamentar amploa­rea unei unanimităţi. A fost unanimitate, căci abţi­nerea minorităţii liberale şi... a „tribunului“ deochiat, nu contează, şi nu poate reduce din importanţa acestui vot. In deosebi în ce priveşte absten­­ţiunea liberalilor, ea e cel puţin ciudată, după avalanşa amenda­mentelor lor pentru favorizarea cutărui ori cutărui interes electo­ral local. Căci, de vreme ce d. Vin­­tilă Brătianu şi amicii săi au găsit că proectul nu înglobează toate nevoile şi că, după ei, ar mai tre­bui extinsă economia lui, au măr­turisit ipso facto că creditul cerut de d. ministru al lucrărilor pub­lice are în vedere interese reale a căror satisfacere nu mai poate în­­tîrzia. Şi, dacă totuşi minoritatea liberala s'a abţinut, trebue să ve­dem în această atitudine pasivă, de la sfîrşit, o manifestaţiune a a­­celuiaş parapon, care ne-a fost ser­vită în momentul luărei în discu­ţie a proectului, atunci cînd d-nii Vintilă Brătianu şi V. G. Morţun au pledat animarea, unul pe mo­tive de rea credinţă, celalt cu o argumentaţie copilărească. De vreme ce nu partidul liberal e a­­cela care să fie chemat de a soli­cita Parlamentului un credit de importanţa acestuia şi de vreme ce nu i se admit, în subsidiar, nici măcar postulatele sale cu caracter de interese electorale de partid,­ partidul liberal se desinteresează de rest, adică de tot. Nevoile țării lasă indiferent pe d. Vintilă Bră­tianu, odată ce nu d-sa, partidul de sale, e chemat să le arate solici­tudine. *1 fj Încotro? Intru cît pot fi adevărate destăinuirile făcute de „Pesti Hírlap“, — nimeni nu cred să poată fi in stare să ne spună. Un fapt e sigur însă,—un ziar autori­zat, un ziar ale cărui informaţiuni — ori­cît de relative vor fi — nu sunt dintre aceia care nu pot trece nebăgate în samă și, prin urmare, să nu aibă nici o influ­enţă, face astăzi destăinuiri de-o gravi­tate excepţională. E vorba nici mai mult nici mai puţin de­cît de îmbunătăţirea României ,în cazul unei conflagraţiuni, cu prilejul celui de al doilea război„ bal­canic“ — îmbucâtăţire pusă la cale — zi­­ce-se — în urma unei alianţe... austro­­bulgare. Intrucît ne priveşte facem toate rezer­vele,—neputîndu-ne opri însă mirarea că un ziar „ungar“ publică, din sursă vie­­neză, o informaţiune potrivnică tocmai păcei şi apropierei romîno-austriace, — apropiare atît de zdruncinată de eveni­mentele anului acestuia. Aceste sunt faptele care—adevarate sau nu— ne privesc dintr’un îndoit punct de vedere, infâţişînd două rosturi in­striucă legătură şi cu demnitatea noastră, în prezent—şi cu siguranţa existenţei noas­tre viitoare. Din întâiul punct da vedere e o gravă atingere a demnităţei naţionale cind se vorbeşte de îmbucâtărirea ţării noastre, tocmai astăzi, cînd am dovedit că sintem­ statul de ordine în această parte frămin­­tată din Europa,—tocmai azi cinci—spri­jiniţi pe o armată şi numeroasă şi va­loroasă ni se caută prietenia, tocmai de imperii de acele care erau deprinse să ne nesocotească ;— tocmai astăzi cînd — in urma ultimelor succese — am dovedit prin cuminţenia, prin simţul diplomatic şi bărbăţia noastră hotărîtoare, că suntem o necesitate imperioasă a unei păci si­gure şi a prosperităţii civilizaţiei sud-est europene. Din al doilea punct de vedere — acel al existenţii noastre viitoare — inseraţiile de felul acelora ale lui „Pesti Hírlap“’ne învaţă ce trebueşte să facem pentru a ne garanta ln chip absolut, ceia ce ni se discută încă astăzi. E vorba de Întărirea noastră cit mai intensă, — e vorba de atenţia mare pe care trebue să o dăm armatei — singura garanţie a dăinuirei naţionale viitoare. Departe de-a face din ele o lozincă — m­i-aduc aminte de vorbele pline de rost, spuse de unui din generalii noştri—astăzi pensionar. Cu prilejul unei discuţiuni asupra celei mai nimerite politice externe, pe care ar trebui s’o ducem, —şi după multe păreri emise — vorbea generalul: — „eu, unui, cred că ar trebui să avem o singură grijă, — cît mai multe baionete şi... să stăm cuminţi. Să stăm de-o parte văzîn­­du-ne de celelalte nevoi, iar cind vecinii se vor încăera, e sigur că vor apela la noi. Atunci, numai, vom sta de vorbă, şi fiindcă totul e tocmeală ,vom merge nu­mai cu acei care ne vor da mai mult“. Poate că avea dreptate generalul. Azi cînd vedem atitea duşmănii, attta necuviincioasă nesocotire a paterei ace­leia ce-am dovedit-o a fi,—e cuminte să ne Întrebăm: încotro ? Şi—gindindu-ne bine—cel mai înţelept Incin e a ne hotărî să mergem... nurmi cu noi înşine. Dinu data zilei La şcoală ! Intr’un ziar local se discută necontenit măsurile luate de către direcţ’a liceului naţional pentru bunul mers a! şcoalii in­­tr’un an cu deosebire greu cum e anul a­­cesta. Autorul criticei scrie şi reproducem în­­toamai : „...A opri pe elevi de a circula ziua pe stra­dă, sărbătorile, este a re lua cea mai inofensivă dintre distracţiile lor şi a-i sili să caute alta in casă. Prima va fi întinderea jocului de cărţi. Nu e de admis ca silind elevii să stea în casă nu se va produce acest efect funest, căci nu poţi cere ca zile întregi de sărbătoare să stea în casă, fără ca mintea lor în veşnică cer­cetare, să nu caute o soluţie şi sunt puţine şanse ca acea soluţie să fie arta, fie muzica, desen, pictură sau chiar literatură, în mod fi­­resc mintea sa caută ceva rău iar finalul va­­ întindera unei pasiuni de care suferim aşa de multe. Intr’un cuvînt criticul crede că un loc de cărţi elevii vor prefera cărţile de... joc. De ce ? Cetind proza coninsă şi cam cara­­ghioază de mai sus, ni se pare că dom­nul In chestie a legat cam de tinăr căr­ţile... de gard şi ar avea nevoe să-l mai dăscălească niţel cu conu Manolachi la li­ceul d-sale. Fără supărare ! Chestia agrară în Rusia — Asemănări cu împrejurările de la noi — In precedentul meu articol, am a­ratat că dacă in Rusia se simte lipsa de pă­­mint cauzele sunt: 1) că populaţia rurală formează majo­ritatea naţiunei ; 2) că în părţile unde populaţia e foarte deasă, o parte a populaţii nu trece în fa­brici, în industrie ; 3) că pămîntul cultivat e relativ mic faţă cu pămîntul care ar putea fi culti­vat ; 41 din reaua cultură a pămtntului. Or cum­ ar fi cauzele, răul e insă de faţă: lipsa de pămint. Şi lipsa de pămint a produs o serie de alte rele, de care ne vom ocupa în acest articol. Mai intăi lipsa de pămint a făcut că creşterea vitelor să cadă desăvîrşit în a­­cele regiuni, unde se simte mai mult a­­ceastă lipsă. Şi asta e explicabil. Cu pro­gresul realizat, cu necesităţile cari se mă­resc, cu scumpirea traiului, ţaranul e ne­voit să lucreze cît mai mult pămint pen­tru a putea şi trăi şi vinde pe piaţă din produsele căpătate. De aceia el utilizează tot pămîntul la care dispune, pentru a­­rătură şi nu lasă nimic pentru păşune. Ia regiunile în care este lipsă de pămint ţă­ranii n'au decit animalele pe care le poate utiliza la lucru şi acestea în cel mai res­­trîns număr. Nici vaci, nici oi, doar două sau cel mult trei perechi de cai. Neavind animale, el care întrebuinţează numai îngrăşăminte naturale, se va lipsi şi de îngrăşăminte şi productivitate a solu­lui său cade pe zi ce trece. Lipsa de pămint a făcut pe de altă parte, din cauza hranei rele in regiunile unde acest fenomen se observă, ca po­pulaţia să sufere toate nevoile şi boli mai multe şi mortalitate mai­­mare, etc. La relele acestea s’au adăogat altele. In primul rînd ţaranii au trebuit ca să poată satisface celor mai capitale trebuinţi să arendeze de la proprietari pămint in condiţiile cele mai mizerabile pentru ei, cele mai favorabile pentru proprietari. Felul acesta de arendă, fie in natură, fie în bani, a făcut că ţaranii să lucreze şi mai rău pămînturile lor. Obligaţi de a lucra mai tatăi pămîntul proprietarului, ei nu odată ară mai tirziu, lasă griul sau ovăzul nesecerat şi uneori lasă cu totul ogoarele lor în sama lui D­zen,­pentru ca ei să satisfacă trebuinţele boereşti. Proprietarii pe lingă multe avantagii din acest soia de arende, au şi avantajul că nu au nevoe de nici un inventar gos­podăresc, căci ţaranul trebue să lucreze cu instrumentele Ini de muncă şi cu vi­tele sale. Pentru agricultură insă şi acest fapt e unul din cele mai mari rele. 1) că proprietarii nu întreţin vite, nu au lucrători agricoli şi al 2) nu fac nici un fel de Îmbunătăţiri In ceia ce priveşte instrumentele de muncă. In multe regiuni unde se practică o astfel de arendă, se­ară, seceră, seamănă ca şi acum cinci zeci de ani. Bine­înţeles productivitatea solului nu este acea care ar trebui să fie, dar pro­prietarii ctştigă cam tot attta cît ar cîştiga dacă ar aplica un alt principiu in gospo­dăria lor, căci dacă veniturile nu sânt mari, cheltuelile sunt de asemeni foarte mici. Nevoia e aşa de mare din cauza tutu­ror acestor pricini, in­cit ţaranii ruşi emi­grează in Siberia, unde li se poate d­a su­ficient pămint. Mişcarea de emigrare in Siberia a luat după 1891 o mare extindere. Aşa In a­­nul acela au emigrat 82.150 de oameni; patru ani mişcarea fl’a atins 50.000, dar In 1896 ea atinge cifra de 202.302 de oa­meni şi de la acea dată ea nu a fost in­ferioară acestei cifre, ba In 1900 ea este de 230.000 de oameni. Prima cauză a emigrărei e lipsa de pămtnt, dar mai ales lipsa de ciştig, căci In acele gubernii unde este lipsă de pă­mint dar ţaranul poate lucra la proprie­tar şi In condiţii mai omeneşti, ţaranul nu emigrează, el emigrează mai ales In acele ţinuturi unde pe lingă lipsa de pă­mint plata pentru arendă e foarte ur­cată. După statistica ministerului de agricul­tură emigrează în Siberia In proporţia ur­mătoare : fără pămint 16 0/0 cu 1 desetina pămint 8.3 cu 3 desetine 33.0 cu 5 » 20.5 cu 10 „ 17.6 Ultimii cari au pămlnt, s’ar zice sufi­cient, emigrează căci n’au mijloace de a lucra pămîntul, n’au vitele necesare. Aceste din urmă constatări că nu lipsa de pămint face pauperă o bună parte a populaţii dar şi lipsa de mijloace de a-i lucra, se ridică în contra acelor cari văd în darea de pămint ţăranilor panaceul uni­versal al rezolvirei chestii ţărăneşti şi dau dreptate celor ce cer pentru ţarani pe lingă pămint şi mijloace de a putea lucra şi produce cit mai mult. Dar asupra programelor de reformă a­­grară vom vorbi cu altă ocazie. De remarcat încă un fapt, că lipsa de pămint se observă mai ales în acele gu­bernii unde pămîntul e excelent, în aşa zisele gubernii în pămint negru, cerno­ziom. Aci şi condiţiile de arendă In natură meteiajul e cel mai răsplndit şi aci toc­mai din cauză că pămlntul e tot bun de lucru, păşunatul lipseşte şi lipseşte şi creş­terea vitelor. Pe acest pămint aşa de mă­nos e şi cea mai neagră mizerie. In guberniile celelalte unde pămintul e mediocru, pămîntul nu e attt de rar, ţa­ranii au pămint, dar n’au mijloacele de a-l lucra, n’au vite suficiente şi plata mancei este ridicat de mică. Cum ar fi situaţia ţaranului rus nu este de invidiat şi e identică cu acea de la noi, înainte de 1905 au fost mari mişcări agrare mai în toată Rusia cari au prece­dat teribilului 1907 al nostru. Dar despre acestea și despre reformele propuse de diferitele partide politice in viitoarele articole. Dr. I. Dusc­an Străinătatea şi Creditul C. F. R. Ziarul Neues Wiener Journal sosit azi In localitate, se ocupă pe larg de creditul de 430 milioane acordat de parlamentul român pentru căile ferate şi relevă marile îmbunătăţiri şi crearea de noi linii, care respund la nevoi urgente, in interesul propăşirii economice a fer­ei., Ziarul adaugă, că realizarea se va face pe cale normală budgetară, şi prin un împrumut la Creditul Comunal şi judeţean, care va emite obligaţiuni cu o dobîndă de 4 şi jum. la sută. * Tot despre importantul credit pentru C. F. R. se ocupă şi marele ziar vienez »Neue Freie Presse“, care arată noile linii ferate ce urmează a se construi pe find din noul credit. Un rezumat din cuprinsul legei votată de Cameră pentru împrumutul C. F. R. găsim și in ziarul „Le temps“ sosit as­tăzi in oraș. MICI POLEMICI Se convoacă un congres al directorilor de închisori. E de prevăzut că nu va lipsi nici clientul cel mai obişnuit al închisorilor, d. Bogdan-Văcăreşti... * Studenţii naţionalişti au acum un îndoit motiv să devasteze sala Pastia, de­oarece se cheamă sala „Caragiale“. E numele celui mai neîmpăcat duşman al studentului Coriolan Drugănescu, ca tip social.* „Dincolo“ se intitulează noul volum al d-lui H. G. Lecca. ...Hotărît lucru, talentul se află din­colo de activitatea d lui Lecca. * Consimţim şi noi ca delictul lui Bog­­dan­ Ciupeşti să fie numit un delict de presă. A vrut omul numai să preseze ampra lui Blank. Attta tot.* In ultimul d-sale ex­curs d. A. C. Cuza şi-a bătut iar joc de laboratorii, de profesorii de ştiinţi ocupaţi cu viermi, fluturi, broaşte, etc. D. dr. L. Cosmovici va trimite mar­­ tori.* Acelaşi chilometric corespondent lău­­dind pe o doamnă, se miră că „nu era amestecată un comitet“. ...Ce s’amestecă dobitocul, dacă scrie așa de baroc ?* „Un articol nenorocit — pentru Opinia“ se intitulează proza cuiva în „Cuvîntul“. Pentru că e atit de nenorocit, l’am la­­sat „Cuvintului“. „Seara“ vorbește azi despre „Glsşe­tul ce se prepară“. Mereu prepară oile unul pe seama cuiva. OAMENI §I LUCRURI Pe una unei disparate Nu am citit nicăiri vre-un „discurs“ ce s’ar fi rostit la Inmormîntarea defunctei doamne de onoare a Reginei Elisabeta. Dar e o tristă coincidență că mult sim­patica doamnă, in puterea vristei încă, moare în ajunul jubileului de 70 ani al Carmen Sylvei, căreia i-a fost, timp de zeci de ani, o nedespărţită şi devotată tovarăşă. E greu de definit rolul extrem de de­licat şi de gingaş, complicat in felul său, de „Doamnă de onoare“ pe lingă Suve­rane. Aci, discreţiunea este lege pe care nimeni nu se încumetează s’o calce ; seriozitatea este un consemn pe care ni­meni nu-l bravează şi nu-1 iea In glumă. Dar se ocupă oare societatea, massa cea mare şi anonimă a lumei să pătrun­dă tn misterul Curţilor, ca să cunoască de aproape rolul acela ? întrebare la care n’am putea răspunde, pentru că nu cu­noaştem nici noi misterul acela. Numai despre regretata doamnă Zoe Ben­­gescu doriam să spunem aici cîteva vorbe, pentru­ că am văzut-o adese­ori in exer­ciţiul fancţiunei sale gingaşe şi am pre­ţuit delicateţea cu care şi-o îndeplinea. E o psihologie cu totul aparte, acea candidaţilor la cinstea de a avea audienţe la Palat. Fireşte, aci vorbim de una din formele acestei psihologii, pentru că ne gin­dim la Palatul Carmen Sylver şi la audienţele literare ale Reginei Poete, cea mai primi­toare dintre suveranele Europei. In atari audienţe rolul Doamnei de O­­noare este oarecum uşurat prin marea bună-voinţă cu care persoana Suveranei preîntimpină şi micşorează solemnitatea emoţiunilor. Dar in acelaş timp gîndiţi vă la varietatea temperamentelor atîtor scrii­tori şi artişti tineri, uneori foarte tineri,— şi la momentul emoţionant care proce­dează audienţele. In atari momente misiunea „doamnei de onoare“ apare adese­ori salvatoare, —misiunea de a Întreţinea printr’o con­vorbire plăcută, cu acea aparenţă de gra­ţioasă indulgeaţă şi indiferenţă,—moralul acelui care aşteaptă să-i vină rîndul. Şi toţi acei, numeroşi de­sigur, cari s’au pe­rindat în fermecătoarele săli în care, după cîteva clipe de convorbire cu­­defuncta Zoe Bengescu, aveau să vadă pe Augusta Regină-poetă, au păstrat in sufletele lor o reală mulţumire. E o datorie a lor să însoţească numele acelei bune femei dis­părute cu cite un cuvînt de recunoscătoare aducere aminte. Rodion I­NTRIGI In numărul său de aseară „Evenimen­tul“, îmi atribue „un rechizitoriu la a­­dresa întregei noastre magistraturi“, pe care l’aşi fi făcut în întrunirea de Dumi­necă a funcţionarilor judecătoreşti din Moldova da sua. Informator al „Evenimen­tului“, ori n’a priceput cele ce-am spus, ori dacă te-a priceput, ie de rea credinţă. Nu scriu aceste rînduri spre a mă justi­fica. Magistraţii vrednici, capabili şi mun­citori, ştiu prea bine că am om­agiul tu­turor opiniunilor mele. Ţin însă să res­tabilesc adevărul. Desigur că sunt şi ma­gistraţi leneşi, incapabili şi nevrednici, dar cari din­ fericire, sânt în mică mino­ritate. Dat­ă în treacăt şi numai cu titlu de comparaţiune a tratamentului econo­mic, am vorbit despre disproporţiun­ea de situaţiuni dintre magistraţi şi funcţionarii judecătoreşti, şi am pomenit faptul necon­testat al vieţii şi muncii istovitoare a a­­cestor din urmă, am făcut-o fiindcă, con­­­diţionile in cari sunt puşi să lucreze a­­ceştia sunt cu mult inferioare şi manca necesară şi brută ce o prestează In acele condiţiuni timp de 10 ore pe zi în biu­­rou, ba luîndu-şi de lucru acasă şi pen­tru noapte, ie ceva nedemn de timpul în care trăim. Cei mai sirguitori magistraţi nu stau de­cit maximum 6 pînă la 6 jum. ore pe zi, la ziarul mizerabil şi confinat al Caselor improprii în care se adăposteşte justiţia şi lucrările iei, şi ori­cum ar fi stau şi ceva mai comod şi ceva mai higienic. Funcţionarii judecătoreşti, trăesc in con­diţiuni mai răle de­cît servitorii păcătoşi şi­ de cit animalele neproteguite de S. P. A., îmbulziţi în odăi mici, umede, fără aier, fără lumină şi muncind peste 10 ore pe zi. Iată lucruri cari trebuie să preo­cupe pe toată lumea, fără nici o consi­­deraţiune de ordin politic. Acestea m’au determinat să-mi spun cuvîntul în Întru­nirea lor. Pe cît ştiu nimeni n’a rostit batjocuri la adresa superiorilor lor; n’ar fi fost de altfeliu nici util, nici estetic. Dacă aşi fi socotit necesar şi oportun un rechizitoriu, şi încă la adresa întregei noastre magistraturi“, să fie sigur infor­matorul „Evenimentului“, că n-aşi fi pre­getat să-l fac. De cît nu ia întrunirea funcţionarilor judecătoreşti şi nici de la tribuna unei instanţe judecătoreşti. Sunt slava Domnului, destule tribune şi des­tule mijloace de a face cunoscute şi a răs­­pîndi anumite critici şi idei. Şi-a închi­puit poate că mă va pune întro lumină neplăcută faţă de „magistratura întreagă“, şi mă va atinge în activitatea mea pro­fesională, de altmintreli aproape naica şi exclusiva mea preocupare, în toate cele­lalte fiind un diletant, cum o mărturisesc totdeauna cu plăcere, ei bine să afle un lucru pe care ţin să-l ştie toată lumea, în toate profesiunile izbinda ie a acelora cari pot, ştiu şi voiesc să muncească. A­­cei cari se gudură, cari linguşesc, cari în lipsă de mijloace intelectuale şi de orice rază de talent, doresc să ajungă, fără a munci, aceia vor izbuti cita odată, dar nu prin puterea şi voinţa lor, ci prin mila stâpinului. Muştele nu fac miere. Cu aceia însă nu stau de vorbă. Oswald A. Teodoreanu.­ ­......................­­

Next