Opinia, octombrie 1923 (Anul 19, nr. 4900-4925)

1923-10-14 / nr. 4911

ANUL AL AIX No. 4911­ ­^' Nota. ■ REDACT­IA$L. - STR. ®A ›br se t, « r • » w®- mm 2 LEI NUMĂRUL DUMINICA 14 OCTOMBRIE 1928 ZIAR POLITIC COTIDIAN Greşala cuziştilor — O schimbare de tactică Un grup de cuzişti au or­ganizat un­ atentat contra con­­silului de miniştri. Atenta­tul a fost descoperit la vremea Justiţia a intrat în fnlacfiatie, arestări, descinderi— în ca­­p­­ală şi în provincie.. Mişcarea fascisto-antisemită este în primejdie de dizolvare. Vina acestei situaţii cade asupra cuziştilor cari, prin ul­tima lor faptă, au dovedit că nu înţeleg...cum stă chestia..* Cuziştii au uitat, pesemne, că sînt „creaturile* guver­nului, care—pe lângă viaţă - le-a dat şi educaţie. In­­potriva oricui puteau cuziştii sa se revolte, — numai împo­triva guvernului, nu. Parici­dul este, şi’n politică,odios. Cuziştii trebuiau să urme­le, cu Supunerea celor indicată de guvern: acea a diversiunii* Orice abatere era periculoasă. Cuziştii au devastat două tipografii Şi două redacţii ale unei „anumite“ prese. De­vastările s-au produs în cen­trul Iaşilor şi au dorit câte­va ceasuri. Poliţia a asistat, dând a înţelege manifestan­ţilor că devastarea-i permisă, n­um­ai furtul nu. Adresele Siguranţei umblau de la pro­curor la procuror , nimeni nu vroia să le primească. Chestia se punea, pe-atunci, astfel­­: Care­ i­­autoritatea cea dintăiu sesizată ? Care-i au­toritatea intrată, cea dintăiu, în acţiune , poliţia sau Par­chetul ? Dacă poliţia.. atunci poliţia să termine caiace — ea —a început. Şi s’a termi­nat—după placul poliţiei. „O­­pinia“ şi „Lum­ea“ au fost distruse până la pământ. Dar ceiace n'a împiedicat poliţia pe loc...n’a reprimat justiţia nici peste un an. Din mulţi­mea devastatorilor, nimeni nu a fost nici măcar dat în jude­cată. Atunci cuziştii au prins curaj. Univerzităţile au de­venit cîmp de luptă. Studen­ţii evrei au foat maltrataţi Studentele evreice au fost pălmuite şi lovite cu picioru în spate. — Dezordinele din Universităţi au continuat pa stradă.. Au foat bătuţi cap şi bâtrîni, au fost bătute fete, pa stradă şi’n grădina publică.—Cuziştii au spart geamurile prăvăl­ilor evre­­eşti şi ale sinagogelor, şi au împiedecat să joace trupele în jargon, etc., etc.. Ouziştii erau stăpâni pe situaţ­e. Dar spiritu­l lor raibovnic, nestăvilit de nimeni, mergea crescendo. Cele cîteva picături de sînge­­ţela perciunii xmulşi întăria furoarea balică a ti­­herimei. Ce era de făcut? Pofta de sînga trebuia sa­tisfăcută. V Cuziștii n’aveau de urmat decît un singur drum : acel pe care plecaseră și pe care nu i tulbura nimeni împo­triva Jidanilor, mai departe ! Dir ei au atentat contra 8Îngelui*rominesc. Asta-i prea mult / Asta nu se mai poate permitel Până aici, netreb­ulie lor ! înţelegem şi-i bateţi pe Jidani..­ai le faceţi chiar felul. Asta-ia! Dar pe Ro­­mâni... şi încă­ pe miniştrii? Futrezi-v’ar ciolanele în tem­niţă / M. Sevastos Sentimentele unui diriginte poştal — faţă de mizerabilii­ atentat din Bucureşti — Cum ne-a fost primită o telegramă de protest. Ziarul nostru a transmis ieri ziarului , Adevărul, următoarea telegramă ■ „Profund amărâţi şi indignaţi de mişelescul atentat împotri­va, directorului „Adevărului“, trimitem victimei îmbărbătare în lupta necruţătoare pentru adevâr şi dreptate şi aşteptăm sancţiuni legitime, contra pro­pagatorilor anarhiei“. Telegrama a fost predată la oficiul poştal al Bursei, unde ne a fost prim­­ă con­tra chianţă. Peste puţin timp însă, de diriginte al oficiului respec­tiv ne-a comunicat cd nu poate transmite telegrama, fiindcd­e .. nsu­tătoare, preci­zând anume că expresiunea «mişelescul atentat» nu poa­te fi suportată de apar­a­­­tele și firele telegrafice. Ni s’a cerut să înlocuim cuvântul «mişelesc» cu acel de „necugetat*, ceiace—bine înţeles—am refuzat. Ni s’a cerut atunci să retragem telegrama, ceia ce iarăşi am refuzat. In situaţia aceasta, d. di­riginte a cerut avizul in­spectorul­ui telegrafic local, de la care a primit deste­­garea să transmită telegra­ma. Ce s’a mai petrecut în urmă, nu ştim. „ Protestăm împotriva ati­tudinea d lui diriginte de la oficiul Bursei Iaşi, şi atragem atenţia organelor superioare. Subliniem cu dezgust concepţia unui om în to­tă firea, funcţionar superior de stat, care crede că cu­­vîntul „mişelesc“ cu care calificăm infamia atenta­torului d­in Bucureşti, ar fi „insultător“. Şi insultă­tor pentru cine ? Evident, pentru criminal, pentru care de diriginte s’ar părea că are menajamente senti­mentale. Ne adresăm la veneraţia guvernamentală care exis­tă prin ttradiţie la unii funcţionari publici, infor­­mîndu-i că însuşi „Viitorul“ oficios guvernamental ves­tejeşte cu „cea mai cate­gorică indignare“ şi con­­amnă „gestul sălbatec“. Iar „L’Indépendance Rou­­maine“ cellalt oficios al guvernului, califică aten­tatul „criminal“, ca „o a­­gresiune brutală şi laşă“. flSperam că de diriginte cu pricina se va lămuri asupra înţelesluui real ce­­ are restricţia regulamen­tară la transmiterea tele-gramelor şi că atentatul in Bucureşti nu-i nici „gentil“, bici­­,drăguţ­­, ei pur şi simplu mişelesc. In loc de însemnări Anul acesta toamna păşeşte încet, întinzând peste pămînt mantia ruginie pe care vântul o preface la ploae de fluturi şi vârtej aurit. In calitate de gazetari conş­tiincioşi, semn­ilăm acest eve­niment de o însemnătate prea generală pentru a fi luat în seamă de simplii muritori şi prea reci pentru a fi comen­tat de ziare. Constatăm însă că astăzi, a­­ceiaaşi toamnă găseş­te alţi oa­meni, cu­­alte gânduri. Câmpiile sunt puştii. Plugu­­rile nu mai întorc brazde­­ne­gre ca care să aştepte semă­năturile de toamnă. Ameninţat mereu de rechiziţii deghizate, muncitorul de pământ şi-a per­­dut Încrederea în folosul mun­­cii lui. O atmosferă grea apasă asu­pra ţării. Guvernul, în locul unei sforţări uriaşe pentru a rezolvi problemele reale de re­facere, trăeşte numai din ex­pediente de ordin economic şi politic... Urmând pilda lui, ca­tegorii întregi de oameni risi­pesc timpul zadarnic. Iar ti­nerii, generaţiile conducătoare de mâne, cresc şi se perfec­ţionează la această nenorocită şcoală. Iată ce cons­atăm, acuma toamna, când după vechiul o­­biceiu, se închee socotelile. Ce am avea de răspuns la în­ţelepciunea proverbului gospo­dăresc după care „toamna se numără bobocii“? Cel mult am putea schimba unităţile de mă­sură [bătrâneşti cu produsele vremii, zicând: „toamna se număra atentatele*... I. L. COMPLOTUL­UI­­MINISTRUL INSTRUCŢIEI Mărturisirile lui ZelleaCodreanu Zellea Codreanu fiul a făcut paradă mare în de­punerile sale de la instruc­ţie, de relaţiunile sale in­ternaţionale. A vorbit des­pre legăturile sale cu­­ha­kenkreuzîi de la Viena unde tatăl său, pe când era simplu Zellinschi, a trăit ca student, şi cu ha­­kenkreuzi din Berlini. Zellea Codreanu a dat a înţelege că acţiunea lui a fost aprobată de d­­r An­­gelescu ministru de ins­trucţie, care­­ a dat din ridurile Ministerului un aju­tor de 10 000 lei pentru a se duce la Berlin şi nenu­mărate permise pe CF­R. A se ceti ULTIMA ORA Există un miraj al Capitalei. Se pare că Bucureştiul exerci­­tă o atracţia puternică asupra provinciei. „Bucureşteanul tip aparte“... Şi mahalagiul capi­talei, tip aparte In psihologia lui turbare şi ca orizonturile vieţii lui sufleteşti atât de mărginite, are un dispreţ su­veran pentru tot cei dci sa în­tâmplă dincolo de barieră. E are ochii aţintiţi spre centru, între Cipşa şi Palat. Acolo, în vâltoarea pestriţă şi sterilă, sa petrece pentru un adevărat bu­cureştean viaţa lumii întregi. Dincolo de barieră începe o altă ţară, sau poate un ţinut sălbatec şi virgin, în orice caz nici o curiozitate, nici o do­rinţă nu aş îndreptează In a* fără. Provincia eats an exil, ba poate chiar o temniţă. Vai de ace] care i silit să se lipseas­că pentru an timp mai Inda- Ian­gat de plimbarea cotidian* intre , cei doi poli ai universu­lui: Îngusta cafenea şi modes­tul palat. Bucureşteanul, când , silit să plece, zice cu toată teama necunoscutului şi c­u forţei : — „mă duc afară ! “, adică părăseşte lumina şi căl­dura pentru a sa lupta cu în­tunericul, frigul, intemperiile, animalele sălbatece, cu provin­cia...* De aceia un străin spunea dăunăzi: „Cspitala Dv. nu es­te un oraş mort. Este o maha­la uriaşă şi pustie In care nu trăeşte intens decât o singură stradâ, şi aceia îngustă, prost pavletă, strâmbă şi meschină*. Deşi nu sunt încă bucureştean convins, m-am simţit umilit de caracterizarea străinului, cu atât mai umilit cu cât vedeam oft are dreptate. Intr’adevăr pe lângă toate păcatela lui de oraş oriental şi­­neîngrijit, capitală mai are şi alta lipiuri, a căror vină ca­­de asupra spiritului da care sunt animaţi citadinii. Aşa Bn­­onreştiul n’are împrejurimi, un­de să poţi respira aer or­at tctr’o zi de sărbătoare. Şi pen­tru ce să aibă ? Sărbătorile şi Duminicile toa­tă maha­na năvăleşte cu că­­ţel, on pripel în Calea Victo­riei. Să vă descriu grozăvia, oare se petrece aici In zilele de sărbătoare ? Ai impresia că şarpele imens al mulţimei se umflă, se umflă şi că peste câteva clipa clădirii« i mărgi­naşe ia vor preface In praf... Asta nu împiedică pe cetăţea­nul liber şi voios să trăiască, să flirteze, să petreacă. * ||Să nu se creadă, Insă, că baoureşteanul este lipsit de sentimentul naturii. Nu, el are o amintire, ce e drept cam vagă, dar o are. Şi nu civili­zaţia a omorât acest nobil sen­timent. Cetăţeanul nostru nu-i civilizat, doamne fereşte ! E un sălbatec care a aşezat între el şi natură o sumă de rafina­mente împrumutate civilizaţie’. Dragostea pentru natură a Capitalei o mărturisase nume­­roasele grădini ca nume sim­­bolice: „Leal şi Cârc­aţa­", „La fata veselă", „La conferinţa balcanica", „La trei ochi In plapomă", etc. eHAfară, Intr’un aer cam du­bios, Insă puternic parfumat da mirosul mititeilor şi al Her­­oilor, sub câţiva arbori priză­riţi şi ofticoşi, de sub care poţi număra In voe pe cerul continuare In pagina: II Scrisori din Bucureşti ASPECTE VESELE ŞI TRISTE Mirajul capitalei. De unde începe provincia.—O strada căutată. Civilizaţia şi sentimentul naturei. C­RIZA N'avem conducători.—Substratul preocupaţiunelor de de remaniere —Guvernul străin de interesul public.—Situaţie nenorocită. Guvernanţii acestei ţări nu se trezesc din beţia atotputer­niciei lor abuzive, venale şi in­capabile. 4 Răspunzători de ruina finan­ciară, economică şi morală a ţărei, ei nu se gândesc nic măcar In ceasul al 11 lei sa se devoteze trebilor obşteşti şin să cedeze local unor oa­meni de ispravă. In nevoia grea a clipei de as­tăzi, suntem fără conducători. Şi cunoaşte oricine faptul ba­nal oft o societate fără condu­cere cade In anarhie. • Complotismul şi atentatele care insultă acum vrednicia poporului român,* s’an fomen­ts! la umbra unei autorităţi inconştiente şi cu desăvârşire străine de pulsul vieţii sociale. Şi haosul fatal ne prinde fără un braţ sol­d al autorităţii ci cu un guvern în criză de portofolii.* D. Brătianu este absorbit de remanierea care se prezintă pur şi simplu ca o problemă de partid. Atunci când ar fi fost nevoe de schimbarea persoanelor în vederea schimbării metodelor , când ar fi fost nevoe de capa­cităţi reale la situaţiuni catas­trofale,... membrii influenţi al guvernului se uzeaza într’o luptă de remaniere, pe tema ambiţiu­­nelor, veleităţilor şi intereselor de persoane şi coterii Guvernul trăeşte exclusiv în atmosfera în­chisă a partidului de căpătuială, ca şi cum puterea publică ar fi un simplu punct în bilanţul afa­cerilor particulare brătieniste. Iar statul fiinţează fără nici o busolă De aceia, când ni se spune de o „criză de cabinet■ în legătură cu manoperele pro­blemei remanierei, ne gândim că asistăm de fapt la o criză a în­săşi funcciunelor normale şi ele­mentale ale închegărei de stat. Nenorocitele întâmplări re­zultate din dezechilibrul amo­­ral al unui tineret dezocupat, nu distrag pa guvernanţi de la mes­h­naria ocupaţiunelor politicianiste. Ba din potrivă ei sunt bucuroşi a avea la nd­emîna o nouă diversiune. Iu ga­ng­a şi emoţiunea atentatelor şi compl­­urilor liberalii îşi aranjează prada portofoliilor, îşi combină a­­facerile, îşi maschează ne­priceperea. Nimeni nu o mai observă.­­ Dar răul se întinde ; anar­­f hia creşte, ameninţind cu­­ distrugerea statului. Desigur, înainte de toate ne trebuesc alţi conducători. Lt. Actualităţi din afară „Plagiatele“ lui Pierre Benoit.— Mai mult gipre câş­tigat decât spre psgaba auto­rului „Ardlantidei“ acuzaţiile de plagiat 11 urmăresc, dând un buget material cronicarilor li­terari. Ultimul atac e susţinut de Pierre Mille bare, în „Le Temps" denunţă noul roman al lui Pierre Benoit, „M-ile de la Ferte" ca fiind plagiat după l’Altar-Gull al lui Bagéae Sae. Ca toate deosebirile de condi­ţie şi mediu social ale eroi­lor, povestea e aceiaşi: o răz­­bunare urmărită îndelungul u­­nei viaţi de afecţie semaială şi devotament aparent. Asemăna­­rea este „evidentă, strigătoa­re" declară Pierre Miile. Dar, se știe demult că nu-i nimic non seb soare și mai *­­Ies In literatori. Este greu de stabilit deci vinovăția lui „Pier­re Benoit. In „l’Ed­­ir", Henri Bérand a luat cu căldură apă­rarea autorului Atlantidei. •* Dreptul de lapte.— Drep­tul la lapte » devenit In An­glia nu pricoaina absolut. orice copil sărac primeşte lapte cu­­rat de la Stat. Rezultatele a­­cestei inovaţii s’au vădit ca rând , cifra mortalităţii infan­tile a scăzut In proporţii ui­mitoare. Se poate stabili că In Anglia mor doi copii faţă de trei In Franţa.. Prin Basarabia La Cetatea-Alba [Evocarea străbunei vitejii moldoveneşti de preot N. V. Hodoroabă Cu prilejul excursiei Ateneu­lui Popular din Tataraşi, la sfârşitul lunei August, după cercetarea impresionantelor ru­ine ale cetăţei Tighina, „ne am preumblat In colţul cel mai de răsărit al pământului ro­mânesc, sub zidurile Cetăţii Albe — A­k­ir­man al turcesc. Această cetate e mult mai mică ca Tighina — In întin­dere — dar In schimb se men­ţine mai bine Aceleaşi ziduri uriaşe, acelaşi şanţ împrejmui­tor pietruit, adânc şi lat, cu neputinţă de trecut. Aceleaşi cranele şi turele la zidari — locuri de ochire şi de bătaie a tunului — pentru luptători... Apele Limanului lovesc la valuri străvechile ziduri ale cetăţii şi ne spun mereu ace­iaşi poveste înfiripată din tră­da şi suferinţa generaţiilor ce veacuri de-a rândul au fost stra­jă aici împotriva hoardelor nă­vălitoare... Pe celălalt ţărm al Limanului, cam 6—8 km., stră­lucesc In bătaia razelor de soa­re, clădirile oraşului ucraini­­an, Ovidiopol. Tăcut, an a privit lung rui­­nile Tighinei şi Cetăţi­i Albe, aceste străvechi cetăţi, cui­buri de vitejie strămoşească, înegrite de veacuri şi &.k moş­­chiul uitării... Mi se păreau ruinele onor temple, n. onor biserici, în care au ^­răsunet cândva glasuri de preoţi în­vestmântaţi, Ingenunchiaţi pe lespedea altarelor, cădind cu smirnă sfintele icoane , bise­rici, din târlele cărora a răsu­nat acum aflceva Jveacuri glas duios de dopot, glas de rugă­­ciune tainică și puternică... Mi se părea, oft sunt lntr’n* jContinu».?- Iu **•«) Vizita M. S. Regelui la Iaşi Suveranul vizitând expoziţia­ agricolă, însoţit de d-neie Olga Sturdza şi Zoe Marzescu şi de d. C. Manciu prefectul poliţiei.

Next