Orizont, 1973 (Anul 24, nr. 1-52)

1973-02-08 / nr. 6

ORIZONT9 Numele lui Petöfi Sándor sonor pe tot întinsul globului vibrează terestru în acest an omagial, la un secol și ju­mătate de la nașterea poetului. Geniul și opera acestui fremătător fiu al poe­ziei maghiare e simbolul dorului de li­bertate. Petöfi Sándor s-a născut în primul ceas al anului 1823, la Kiskörös. Mama lui, Hruz Maria, de origine slovacă, a fost servitoare, tatăl său, Petrovics Ște­fan, pe atunci era măcelar înstărit. Pă­rinții au avut grijă ca fiul lor Săndor să primească o bună educație. La cinci ani jumătate l-au dat la școală. Sán­dor a învățat la diferite școli dintre care amintim pe cea de la Pesta, Asod, Papa, dovedind o deosebită atracție pentru istorie, literatură și desen. In urma inundației Dunării in anul 1838, familia lui Petrovici Ștefan a sărăcit dintr-odată. Au urmat șase ani grei în viața lui Petöfi Sándor, sufe­rind cînd de foame, cind de boală. In această perioadă a fost soldat, apoi copist, curier, statist la teatru, din nou elev, actor. In 1844 protejat de Vörösmarty, cel mai însemnat poet-predecesor a lui, scoate primul său volum de poezii. Ast­fel devine dintr-odată cunoscut, deși din cauza temei populare a poeziilor sale nu e ințeles pretutindeni. Apar una după alta operele sale principale. Volumul său de poezii din 1847 îi asi­gură definitiv locul printre cei mai mari poeți lirici ai literaturii universa­le. Opera lui a persistat un vreme, ca o creație de mare putere mobilizatoare și forță militantă — atunci cînd e vorba de latura critică socială­­ și de o ine­puizabilă sensibilitate sufletească — a­­tunci cînd ea face referiri la resursele și bogăția unei sensibilități aparte. Prin poezia lui de un caracter popu­lar, antimonarhică, democratică, profe­tică, in care se cvita dorul de liber­tate, poetul pregătește poporul la re­voluția care se și pornește, el fiind unul din principalii organizatori in me­morabila zi de 15 martie 1848. Celor care îl critică pentru caracterul prea vădit popular al versurilor el re­plică cu un splendid credo poetic in­titulat „Poezia", care se termină cu versurile : „Nu-i casă de palavre poezia. Pentru întorzonații guralivi, Aleșii pe-o sprinceană din saloane ! Mai mult e poezia ! E-o clădire Deschisă orișicui vrea să se roage Cu un cuvint , Un templu-n care-i slobod să intri în opinci și chiar desculț". Petőfi participă activ la revoluția din 1848, care-l găsește deja căsătorit cu Szendrey Julia, muza celebrelor poe­zii de dragoste, care au devenit ade­vărate perle lirice. El luptă alături de generalul polonez Bem, care l-a avansat pentru meritele sale militare la gradul de maior, la 3 mai 1849, lângă Timișoara, la Freidorf, In locul unde a fost avansat este ridi­cat și frumosul monument Petőfi de către locuitorii orașului. Rolul istoric al poetului maghiar îl demonstrează și faptul că era pe lista secretă a celor mai periculoși dușmani ai monarhiei habsburgice, listă păstrată în arhivele imperiale din Viena și in fruntea căreia se găsea numele lui Karl Marx, iar locul al treilea era ocupat insuși de Petöfi Săndor. La 31 iulie 1849, la Albești, lingă Sighișoa­r, cade în luptă poetul care a dorit și a prorocit in poezia „Mă chi­­nuie amar un gînd“ : „Acolo aș vrea să pier, Să-mi fie-n groapa cea comună oasele­ aruncate, Alături de cei morți de mii de ori, In numele tău — sfîntă — a lumii libertate" MARTIN FRANCISC Pei toior, post luptător Monumentul Petőfi, ridicat în parcul Libertății din Timișoara, în locul unde a fost avansat poetul la gradul de maior de către generalul Bem, la 3 mai 1849. teatru T"in“Rețfias­at Ju vă jucați cu oltencele“ de Gheorghe Vlad După „Comedia cu ol­teni", Gheorghe Vlad ne propune prin ultima sa lucrare o intîlnire cu con­soartele acestora, averti­­zindu-ne încă prin titlu : „Nu vă jucați cu olten­­cele". Ne găsim în fața unui anume gen de comedie, încriminat uneori de cri­tică, dar cu mare succes de public care are totuși meritul de­ a pune în dis­cuție citeva probleme de stringentă actualitate în lumea satului, de a dez­vălui citeva inedite desti­ne umane, chiar dacă ele, uneori, nu sînt suficient de motivate factic. In Gușoești și nu nu­mai aici ,numărul bărba­ților cuprinși in agricultu­ră este în scădere, ca ur­mare a industrializării masive, ceea ce face ca greul muncii în cooperati­vă,­­ ca și în organizarea obștii, să atîrne pe umă­rul femeilor și totuși ele­ sînt cu mare greutate promovate în funcțiile de conducere. Bine este că există femei ca Maria Te­­leacă, un Păcală feminin — o întruchipare a înțe­lepciunii și a experienței de viață a poporului — care are curajul să susți­nă împreună cu mia de femei, în fruntea căreia se află, că potrivitul pri­mar al satului este... Oara Dudău. Bărbaților le vine greu să accepte și se încinge o luptă, ce-i drept fără arme, dar o luptă între cele două ta­bere ce par fără comuni­care. Autorul din păcate nu problematizează, mizînd mai mult pe farmecul și culoarea replicilor, (savu­roase și tăioase uneori) emite doar citeva gene­roase idei fără, însă, să i­ le dea o rezolvare struc­­­turală. De aceea se în­­­tîmplă că pe undeva „notele" sună fals și finalul este de vodeviL Tabăra harnicelor și a­­prigelor oltence este do­minată de Maria Nereacă, interpretată impecabil de Tanța Lache, o actriță de mari disponibilități de creație ; ea este secon­dată de primarul obștei — Ecaterina Crîstea, o pre­zență agreabilă, delicată, bună în cîteva scene, dar care își pierde din vervă și inspirație spre final. O apariție inedită, de real pitoresc, o constituie Du­­ța, (întruchipată nuanțat de Coca Mihalache) și Zamfirica­­ (Rodica Turba­­tu), notabilă prin dezin­voltură și spirit . Cît îi privește pe băr­bați, ei, oltenii Gh. Mus­­tețea (Gh. Vîlceanu), Gri­­gore Dudău (Dan Turba­­tu), Panait (Grigore Ale­­xandrescu), nu dau o ri­postă așteptată, cu toate că au sentimentul că nu se luptă cu morile de vint. Excepții între ei sînt doar Pantelimon Bucă (inter­pretat de George Urlică) — un personaj comic ire­zistibil, de o omenie și o candoare, ce ne fac să-l simțim vibrînd autentic a­­lături de noi, și Ilie Beșleagă (Vasile Baiu) Regia, în bunele sale intenții, se întîlnește cu arhitectul Dimitrie Sbierea, semnatarul unor decoruri simple, funcționale, su­gestive. S-a pedalat, poa­te, prea mult pe pitores­cul exterior al personaje­lor, costumele fiind ade­vărate minispectacole și ele au de cele mai multe ori neșansa de a dispersa qrervțta de pe făgașul do­rit. In concluzie, o comedie ușoară, fără o anume pro­blematizare, un spectacol divertisment, amuzant, dar așezat uneori sub semnul incertitudinii față de bu­nul gust artistic. LIZICA M­UTA Gheorghe Valeanu De fapt, artistul complex, pictorul despre care vorbim, a făcut primii pași în sculp­tură. Studiul îndelungat al anatomiei cor­purilor și volumelor l-a stimulat continuu în redarea, cu mare simț clasic, a jocului bizar de umbră și lumină. In desenele sale de subtile armonii baroce, in guașele care sînt adevărate simfonii lirice, în pic­ture, unde încearcă să impună o mitolo­gie proprie, Gheorghe Văleanu îmbină în­­crîncenarea pulsațiilor vieții cu nervul vie­ — plastică labil al liniei și culorii. Din punct de ve­dere cromatic, alfabetul plastic se des­fășoară pe largi cîmpuri vizuale, confe­rind paletei or­­peniței ciudate tempera­turi venind torențial parcă din frescele bizantine. Tensiunea artei sale se desfășoară între imaginea carnală a lucrurilor și aburul ha­lucinant al nuanțelor, un plin labirint de suișuri poetice, el taie cu mînă sigură drumul unei idei, unică în rigoare și lim­baj. Magia limpezimilor sonore, punerea în pagină a unei viziuni plastice moderne, autentice, vraja unei simfonii fantastice, constituie forța expresivității sale, interfe­red din torsiuni și nervuri geneza vieții cu geneza artei. Prin punctări și forme stri­­gând după echilibru, și primindu-l cu pri­sosință din instinctul de har și cunoaștere, Gheorghe Văleanu plasează oaze de e­­ternitate pe traversarea clipei. Rigoarea și simțul volumetric al sculptu­rii, meticulozitatea desenului, comunicarea cu poezia vizuală din lumea culorilor, con­secvența gravă a graficii, toate își dau mina în florilegiul de desene din expoziția personală ce ne-o propune Gheorghe Văleanu. Și certitudinea unei veritabile afirmări. / DAMIAN URECHE a pperioniaiti Enescu și tentația operei Pentru compozitorul de opera subiectul literar nu este numai un prezent, cum ar putea fi, de pildă, pentru creatorul de poeme simfonice. Fără o dramă literară, nu există drama muzicală. Este adevărat că muzica este aceea care dă noua și recita dimensiune a acestui gen de teatru. Tot atît de adevărat, că tentația marilor modele literare, adesea irezistibilă, propune compozitorului de operă o dilemă, pe care nu o poate depăși, decît hotărindu-se să înfrunte umbra vreunui titan. Lui Verdi, însuși, i-a trebuit mult curaj, pentru a aborda, la bâtrinețe, Othelo și Fallstaff de Shakespeare. Tragediile antice oferă probabil un risc mai mic, din acest punct de vedere, dat fiind extrema depărtare a conflictului dramatic sub raport social-istoric. Revine muzicii sarcina, deloc ușoară, de a-l reactualiza. Cum s-a născut, așa­dar, legătura dintre Oedip de Sofocle și George Enescu, ale cărei consecințe aveau să-l frămînte pe comporter, un sfert de veac ? Ne-o spune el însuși : „M-am gîndit adesea că, reușită sau nereușită, orice existență își are aventura ei» drama ei secretă. Resortul meu, drama și aventura mea țin de două silabe, pe care Sofocle le-a făcut faimoase . „Oe­dip“ . . . Nu-mi aparține mie să declar dacă „Oedip" este sau nu cea mai desăvîrșită dintre lucrările mele. Ceea ce pot să susțin insă cu certi­­tudine, e că, dintre toate îmi este cea mai dragă . . . Am pus in ea tot ce am avut, P»n*» la a mă identifica cu eroul meu" (C. Gosvazy „Les souvenirs de Georges Emasco", Paris, 19 55). Este interesant cum unii compozitori, definiți de lucrările lor ca simfoniști, rănim tributari, pe plan afectiv, unor incursiuni in genul teatrului mu­zical, pe care înclinația lor firească nu o justifică. Beethoven mărturisește și el, că, dintre­rspre lucrările, opera пае io­li este cea mai dragă, fiindcă s-a născut cel mai greu. In adevăr, paralela ne ® îva *,‘® chinurile creației celor doi compozitori care au fost siliți să dedice timp îndelungat și cu refaceri, unicelor opere dramatice. . . Fiind un emotiv, Enescu, deși abordeazâ opera cu armele simfonismului, se deose­­bește de alți compozitori care procedează la fel, printr-o apropiere duioasă de role »­­menos». „Simfonică“ . . . este titlul pe care îl revendic pentru aceasta opwâ a v­­ebî­nwre, in care mi am pus toată inima. Dar dacă sînt simfonist, aceasta este, daca pe* ****** fara intenție"... (George Enescu, Ы. Muzicală, Г65) ...așa­dar, structural, adaugum noi. OVIDIU MANOLE

Next