Orizont, 1974 (Anul 25, nr. 1-52)
1974-04-25 / nr. 17
It T, 14 Cind ajunse sus in capătul scării, sudoarea murdară și cleioasă ii curgea șiroaie pe față și-n jos pe gît. O clipă rămase înțepenit în deschizătura aceea fără formă, pierdută în praf și întuneric, iscodind curios in jur. Adam era la ort, cu pikamărul în mină, așa cum îl lăsase la plecare. Nimic nu se schimbase în lipsa lui, doar grămada de cărbune, singura, crescuse în vatră. Salopeta nouă, cu gulerul ridicat, îi flutura în curentul de aer. „Mă răfuiesc eu cu el", își zise, apoi sări peste bandă, apăsă butonul întrerupătorului, întreruperea își făcu efectul, dar cărbunele cotinua să cadă cu zgomot in adîncul rolului. Nici el, singur, nu-și putea explica de unde ii venise ideea să întrerupă curentul și să oprească banda. Desigur, ar fi vrut să-i spună omului de la orz tot ce gîndise, sau poate să primească răspuns la întrebările pe care și le puse urcînd scările. „Nu știu dacă merita, se trezi vorbind, să fac atîta drum. Crede-mă nu merita, întări afirmația. Numai că eu, unul, sînt sigur ca ai vrut să mă pui la încercare Cuvintele din urmă, ca un făcut, rămaseră nerostite, deși ele exprimau exact ce gindea în acele momente, banda începuse să-și ia avînt, prinzindu-l deasupra, iar el se clătina de-a-n picioarelea, cînd intr-o parte, cind in alta, plutind peste trîmbele de praf, care înecaseră tot abatajul. — Tu, pui de lele ! Strigătul izbucni pe neașteptate, scurt și puternic. De acolo, de unde se afla, își roti privirea în jur, tatonînd locul unde să pună picioarele, apoi, făcu o săritură în aer, așa cum fac copiii, făcu o săritură în aer, așa cum fac copiii nesiguri, și ateriză pe grămada de cărbune. — Nea Adame ! strigă el gîfîit și se apropie de bătrîn. Acum pîlpîiau și becurile cu aer, iar lumina i se proiecta și lui pe față. Nea Adame ! Anna, te-ai întors ? !. .. se miră bătrî—nul. lan te uită, ai zăbovit cam mult și lopata te așteaptă, îi întoarse el vorba. — Așana ... mormăi Socrate uîtîndu-se încurcat cînd la Adam, Iși șterse palmele de turul cînd la lopată, pantalonilor, neștiind ce să facă. Mai privi o dată spre bătrîn, spera ca, în ultima clipă, să-l întrebe ceva, fie chiar să-i zîmbească, să-l încurajeze măcar, ar fi fost suficient un gest pentru a-i domoli furia, pentru a-i reda calmul, pentru ca totul să fie în ordine. încerca să învingă întrebările, acele temeri de tot soiul ce î năpădiseră mintea, nu mai vedea și nu mai auzea nimic, deși de undeva, din celălalt capăt aștepta să se rupă lanțul și întîrzierea asta îl înfuria. „Mi s-a părut, își zise intr-un tîrziu. Visez. Am început să visez, parcă aș fi singur", și gundiul tremurat, peste apele negre, peste trunchiurile carbonizate, vălul acela de visuri zdrențuite, aruncate în el, poate urme de pași și de scoici, clipe și drumuri, ciudate drumuri, — pentru că el, da el, Socrate Simoian, el, da, se împiedicase de ceva, lovise cu lopata un obiect tare care a atingere sărise cu colo, peste bond — Socrate ! Bătrânul ruși, dar nu se întoarse spre el. — Socrate, ce-a fost asta ? Socrate lăsă lopata și nu se apropie de el. Fața lui Adam nu mai era palidă și îmbătrinită cum o știa , acoperită de praf, neagră, arăta ca o mască, iar cînd vorbea, buzele ii tremurau ușor. — M-ai lovit în șold. Auzi la el ! Eu.. .eu să-l lovesc ! Și, pe neașteptate, îl cuprinse o minte cumplită. Măi, Socrate, măi... ai rupt pămîntarul. spuse cu glas stins bătrinul — pămîntarul ! Apoi ridică pichamărul, se uită la el foarte scurt și mut, era știrb și cind vorbea, ochii — două lumini înguste, negre - îi pîlpîiau plini de veselie. — Asta era ... pămîntajul. Pichamărul începu să bată, constant și monoton. „Tu ești aștept, mă Socrate, ești dobă de carte, ai să te descurci ! îi spusese Adam, cu un aer care nu admitea contrazicerea. Cobori la Horea în galerie și-i ceri cheia de pilugă ... Тi-a trimis Adam, așa să-i zici, auzi tu-m-ai" ! NI ascultase tăcut, mușcîndu-și in neștire buza de jos. Se uita la cărbunele de sub picioarele lor, apoi la mîinile bătătorite și noduroase ale bătrînului, cînd auzise „te-a trimis Adam", ridicase capul, uitîndu-se rușinat, ba chiar cu înțelegere la bătrîn. „De ce nu se duce el, cunoaște galeriile, oamenii,... eu“..., se întrebase atunci și gindul ăsta îi rosesc tot drumul. Dar lască pe semne și pe el îl frămîntă același gînd, deoarece, după o mică pauză, aruncîndu-și privirile spre tavan, spusese : „Să nu întîrzii, Socrate!...“ E drept, el cam intîrziase, întotdeauna întîrzia . . . Aruncă o uitătură aspră, încărcată de minte, spre Adam, încătușat de cea mai îndărătnică tăcere, făcea eforturi să pătrundă in lumea asta atît de a lui și totodată atît de neînțeleasă, complicată și străină, și cînd se poticnea din nou, fața i se posomora. Necăjit, începu să fluiere. La cămin, unde locuia, ținea mereu tranzistorul deschis și în felul acesta a învățat o mulțime de melodii. Adam însă nu-l lua în seamă. Băieții din cămin spuseseră despre el : „Dacă nu-i place mutra vreunuia”___ el dorise să-l cunoască, să vadă cine e și ce hram poartă. După cit se știa, nu era timid, dar, ca un făcut, se intimida în fața bătrînilor. Mai ales atunci cînd era de unul singur. I se părea că il judecă. Pentru ce ? Pentru orice. Pentru cei optsprezece ani ai lui (uită-te la el, a venit să se grozăvească aici, sub pămint), pentru trupul deșirat și slab, pentru privirea dreaptă și îndrăzneață. Adevărate sau nu, spusele căminiștilor sporiseră neliniștea care existase și care luase în adevăr proporții atunci cind il trimisese după drăcia aia de cheie. „Hm“..., exclamă el rîzînd acum din pricina prafului. Se gîndea : „Cred și eu, el a urcat scările o dată, nu ca mine de două ori ! Și cind o să-i spun, are să-mi rîdă mînzește". — Am glumit, bă, ce tu nu știi de glumă ! ? In abatajul vecin se pușcase. Ecoul surd și înfundat păru fără însemnătate. Aerul răspîndea un miros înăbușitor, greu. Mirosul dinamitei arse, după explozie, se pătrundea năvalnic în piept. — Așa că n-ai adus ? întrebă Adam, trezindu-l din reverie. — N-aveau ... Adam lasă pichamărul lingă armătură și se așează tacticos pe grămada de cărbune, așa cum făcuse și în pauza de masă. Socrate nu mai știa ce să spună. Se strînsese pe coada lopeții ghem, trist. — Spune cum ai cerut ? zise Adam, ștergindu-și fruntea cu latul minții prăfuite. Spune, mă, cum ai cerut?... ia s-aud ? ! — N-aveau... — Ba asta nu-i adevărat... — Ba e adevărat ! îl înfruntă Socrate, în sfîrșit, ceva mai potolit. Gol pînă la brîu, nu prea înalt de statură, dar nici prea mărunt, nici prea împlinit, dar nici prea slab, poate nu era nici măcar de talie mijlocie, ci mai degrabă un om proporționat, bătrinul părea o figurină ceramică bine modelată. „Și semnele numai la asta nu se gîndise, îl întrebă într-un tîrziu : — Pentru întors ceasul vă trebuia, nene Adame ? Și-a înghițit vorbele. De mirare, Adam mai să sară în sus. Ce?... Mucosul ăsta își bate joc de mine?!... Oare de ce?... Și... de, nu trebuie să mă bănuiască. La urma urmei am mai văzut eu de ăștia ... deștepți. — Deci n-ai adus-o ? Ehei, Socrate, băiatule !... Ehei !... Hîrjonitul lopeții, bătaia ritmică, bolnăeii aș fi făcut la fel“ ! — asta punea capac la toate, și Socrate, care după toate vicios de ritmică, a pickamărului, această lume de catifea, lumea asta dură și necruțătoare, îi leagă pe oameni, îi apropie. Ce-i drept, nu-i păcat, Adam n-a țipat, n-a înjurat, ba, dimpotrivă, îl umflase rîsu!, și Socrate aftă, intinzind mina după bodînca cu apă. Dar bodînca era goală. O singură înghițitură și ața coclită. Asta nu mai e apă, ci leșie ! Dimineața o adusese plină. „A băut-o Adam"!... „... nu, ajunge, nu mai pot... Ajunge”. Lui ii arde de hîrjoană și ea a trebuit să alerg în sus și-n jos pe scări, după cheie. Nu, așa nu mai merge, și n-am să -o iert" ! Motorul benzii linea domol, 'ar praful înnecăcios și uscat se ridica valurivaluri. „Nu, nu, cu bătrinul trebuie s-o rezolv într-un fel. Să-l înjur ?... Ar fi o prostie, mi-ar părea rău. Uite, e o oră, poate două de cînd tot amîn și timpul trece degeaba... Nu, gata, i-o zic"... De-abia își mai putea infringe pornirile, mîinile i se umflaseră și se făcuseră piatră pe coada lopeții, iar gura i se strimbase, spasmodic, a dispreț. — Spune, Socrate, cum ai cerut, se lansă Adam, rupind tăcerea. Stătea țeapăn, cu spinarea dreaptă. Oprise picta mărul. Pe fața lui umedă și neagră se ivise un zîmbet ironic. — N-ai curaj, văd eu. — iți rîzi de mine, așa-i ? Adam sefistici. Tăcură. Nu se mai auzea decit bîzîitul ventilatorului și pocnetul racleților pe albia goală a tracilor. De cuti ori era înfruntat, ii năvălea stegele în obraz. „Deștept băiat" iși spuse, și cu toate că nu iubea „viniturile", cum le zicea el străinilor de pe alte meleaguri, veniți să muncească acolo sub pămint, cu toate astea, Socrate ii plăcea. N-a avut niciodată băieți, numai fete, că d-aia se certa cu Maria, nevastă-sa, măcar unul dacă era printre cele șase, bine ar fi fost, așa... Și pe bună dreptate. Uite, abia a coborît în măruntaiele pămîntului și - cu o complicitate omenească și firească - m-a dibuit. Nu-i displăcea nici calmul, nici hotărîrea lui bărbătească!... Ii plăcea, era sever, fără fandoseli ; îi plăcea nespus de mult zîmbetul lui de adineaori, un zîmbet care nu-i lumina numai fața, ci și sufletul... Și totuși, l-am minat pe scări degeaba, un fond Socrate nu era vinovat cu nimic. Eu îl devină : „Te duci și ceri cheia“... — Păi... „da ți-mi cheia de pilugă, m-a trimis Adam, să i-o împrumutați”, așa am zis, suflă Socrate. Surprins, ca și cum vorbele celuilalt i-ar fi bănuit gindul, Adam tresări, dar cum Socrate era foarte grav, încredințîndu-l că nu e vorba de o glumă, îi replică scurt : — Așa ai cerut ? ! — Așa. — Dă-ți cuvîntul că așa ai zis .. . „cheia de pilugă". Socrate se înfurie. — D-apoi cum altfel. — Socrate, Socrate, chicotea bătrinul. Am crezut că ăi ști și tu ceva... N-asculți се-ți zic, da ? !__Se întoarse spre el cu fața. Те-am luat în rîs, băiete ! Și ți-am rîs dară îi aminti el, apăsînd pichamărul cu toată puterea, ți-am zîs mă, tu n-aveai ce să ceri... Tu lai doamne, eu l-am trimis să ia o gură de aer, și el... Socrate, Socrate !... Glasul i se auzea limpede, iar figura de tuci, cu ochii mici și tăioși, păstra aceeași strîmbătură, aceeași supărare neprefăcută, deschisă, doar atunci cînd ridica mașina și o înfunda în cărbune, atunci strîmbătura dispărea. Pichamărul bătea nebun, ecoul se pierdea în beznă, iar fascicolul de lumină sălta din nou sus, jos, sus, bambam-urile îl forfecau năuce și amenințătoare; un muget turbat, înecat de-atita rîs, sfîșia negurile pămîntului — bam ! bam ! bam ! — și vuietul ăsta turbat se lupta cu muntele fără să-i pese, se amesteca cu necazul lui Socrate, se rostogolea în el dezdoindu-i spinarea cocîrjită. Și el, și Adam, păreau niște puncte luminoase pe o scenă de smoală. Pichamărul bătea încet și totuși atit de puternic, bătea pe neștiința lui de „boboc",nu lăsa nimic, doar gindul răminea întreg, și poate o înjurătură grosolană, un prohod — al lui și al ortacului său. „Mă, țîcă, mă, nu-i nici o cheie, o groapă, aia-i, se oțărîse Horea. O groapă în care se bagă armătura, așa să știi" ! Un val de căldură se ridicase în el, mișcîndu-și limba anevoie și, în timp ce se chinuia să dea o formă concretă furiei, și-a dat seama că nu putea să deschidă gura. Nervos, începuse să tremure. Acum era aproape, la un pas de Adam, la... Iși ridică privirea și un rîs nebun, pînă la lacrimi îl cuprinse, apoi se opri brusc, își șterse mîinile de salopetă și se apropie de Adam. — Lasă-mă și pe mine ! zise și dădu drumul la aer. Adam rămase timp îndelungat alături. Stătea tăcut. In urma lui pichamărul bătea , bătea rar, îndesat, plin... DUMITRU DEM IONASCU CHEIA George C. Bingham . Emigrarea lui Daniel Boone